Către sunetele primordiale ale sufletului. InnerSound 2012.

Cât o fi ceasul, nu ridic încheietura mâinii stângi către ochi, așa cum aș vrea câteodată să fac, fiindcă astăzi nu port ceas la mână, de fapt, nu mai port ceas la mână de câțiva ani, mă încurcă, îmi îngreunează mâna, mă împovărează cu totul, orice mic accesoriu în minus, un plus de dinamism și energie salvată în trupul meu, adesea gata de start. Timp. Viteză. Nu ridic mâna către ochi, dar vreau să știu cât este ceasul. Unu, doi, două puncte, zero, patru, mă anunță Felix, descifrând ora pe ecranul telefonului meu cu care pozează și tot pozează gândăcei și propriile strâmbături. Îmi fac a treia oară astăzi calculul orelor, de la dousprezece la unu ajungem acasă, de la unu la două jumătate mâncăm, de la două jumătate la patru strâng masa, aranjez patul, pun la spălat, de la patru la cinci îi explic lui Horica ce este o funcție, apoi ne rămâne suficient timp pentru a ne spăla, îmbrăca și ajunge în oraș. La timp. Suntem pe coclauri, vagabondăm agale care încotro, eu sunt centrul universului copiilor mei, așadar este timpul să o și demonstrez. Îmi cânt strigarea de adunare la bază, copiii își aduc automat pașii înspre mine, câteodată rămân minute în contemplație pentru o asemenea promptitudine din partea lor. Am rezervare automată la câteva secunde de regrete pentru minutele scurse nepractic în contemplație, dacă aș vrea acum să aflu iarăși ce oră este, probabil că aș auzi un unu, doi, două puncte, unu zero sau poate chiar mai rău decât atât. Timp. Viteză, copii! Ăsta mi-e cântul și nu știi tu ce amețeală îmi dă el.


Este cinci patruzecișicinci, suntem doi numaiamândoi în mașină.
Viteza crește, timpul scade, viteză, timp. Viteză. Timp.



Spațiu. Sunet. Lumină. Mișcare. Întuneric. Spațiu. Sunet. Clătinare. Ritm. Suflet. Spațiu.
Mi-e greu să-mi țin trupul lipit de perete, vreau să fiu absorbită în roiul plutitor. Horia mă ține de mână, mă strânge aspru și cu privirea: să nu îndrăznești! Ce să îndrăznesc, îi râd în minte, nu mă vezi plutind deja în spațiu?


Rămân suspendată în aer în mii de bucățele. Nu am timp să mă adun, deoarece în spațiul acesta timpul nu mai există. Când ești împărțit în bucățele, trupului nu îi trebuie neapărat suport material tradițional, de aceea ne așezăm turcește pe un dâmb din spațiu, amândoi, mamă și fiu. Artiștii își îmbrățișează instrumentele muzicale cu atâta drag încât mi se scurg lacrimile pe obraji. Picăturile au greutate fizică. Prin eliberarea lor, mă golesc de larma interioară, tot strânsă. Unde suntem? Cine suntem? Degetele artiștilor se mulează magic pe instrumente. Ușor-ușor bucățile din mine se reîntregesc. Copilul îmi zâmbește îndestulat.

Film, mamă? Filme, sub cerul înstelat filme, filme și muzică interpretată aici, acum. Adică cum? Da, da, chiar acum! Scurt-metrajele mute se succed în valuri calde de sunete cu viață și adieri line de vânt. Aproape că nu sunt eu, acum, cea care le urmărește cu atenție. Acesta este sentimentul de ciupește-mă, ca să mă asigur că nu visez. Impresia vizuală și auditivă este captivantă. Nu pot ieși ușor de sub ea.

Întuneric. Silabe sonore adânci, repetate obsesiv, ecran-fereastră către alte spații, necunoscute. Imaginile alerte par disonante cu monotonia acustică. Nu înțeleg, însă sunt intrigată. Mă tulbură profund experiența neașteptată, vocea dumnezeieasca a acestei ființe omenești îmi dă fiori, muzica are amprenta genetică a lumii de la începuturile ei. Unde ne duce cu timbrul glasului ei? În ce spații neexplorate ne conduce? Copilul se foiește pe scaunul din dreapta mea, nu pot să-i mângâi îngrijorarea pe care văd că o simte. Nu îmi vine să cred că atâta intensitate poate să existe, dar îi simt supapele din interior. Este de necrezut! Așa ceva nu am mai trăit!

Sub cerul liber, în noapte, cu stele și-un cântec de greieraș. Ne ținem de mâini de drag, mamă și fiu, orașul este departe. Suntem noi înșine două stele sclipitoare în spațiul pe care împreună îl constituim.