Calendar de advent, ziua 3

Astăzi este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, cele care formează, dupa cum se spune pe site-ul United Nations, "cea mai mare minoritate a planetei", întrucât numără cam 15% din oamenii de pe Pământ și este o zi sărbătorească în care noi, cei care avem ochii deschiși către aceste persoane, încercăm să atragem lumii atenția cu scopul de a elimina toate tipurile de bariere pe care societatea le impune acestor oameni.

Fără ca aceasta să fie motivația principală de a exista a însemnărilor din blogul meu, sper totuși că trăirile noastre pentru și alături de Kiti, expuse aici, să fie o cale de cunoaștere și înțelegere, acceptare și includere în viețile noastre a acestui mare necunoscut, grupul oamenilor cu dizabilități.

Tot despre ceva frumos scriu astăzi, în a treia zi a lunii decembrie, pentru că scriu despre solidaritate, empatie, iubire, zâmbete, atenție și grijă, scriu despre superba noastră șansă de a fi omenoși. Vă invit, pentru început, să zâmbiți, chiar dacă o veți face și printre lacrimi uneori, să le zâmbiți fără teamă acestor oameni, pentru că zâmbetul are o putere miraculoasă de vindecare de boală, de prejudecată, de spaimă, de ură.

Vă las în compania Galei Persoanelor cu Dizabilități, o înregistrare de la TVR 1, preluată de pe site-ul incluziune.org, făcându-vă atenți la fragmentul dintre minutul 5:35 și 8:52 al primei părți, în care ne veți vedea pe noi, cu Horica în prim-plan.

A împărți

A împărți. A oferi o bucată autentică din tine prietenilor tăi, într-un acord tacit cu ei. Egoismul sau inabilitatea de a împărți bucăți din tine. Să devii darnic presupune să înveți să te privești cu un ochi critic, să îți pese un strop mai puțin de tine însuți, fără să renunți la a te respecta. Deoarece suntem oameni și avem conștiință, suntem capabili să ne judecăm și să ne apreciem comparativ, așadar suntem în măsură să ne plasăm intuitiv, dar și rațional, deasupra unei mase de oameni suficient de mare încât să ne confere sentimentul aparte de unicitate, ce, în definitiv, are baze biologice certe, însă care ne poate plasa într-o lumină iluzorie, lipsită de autenticitate, egoistă. Să nu îți vezi lungul nasului nu îmi spune numai despre aroganța ta, îmi spune și despre lipsa ta de simpatie față de adevărata ta personalitate. Să ne privim cu sinceritate în ochi și să ne acceptăm imperfecțiunile necesare. Să înțelegem că unicitatea ce ne este magic alocată nu este vehiculul îngâmfării noastre potențiale, ci este tocmai expresia minunată a capacității umane de empatizare. Să împart cu tine, prietenul meu diferit, bucată autentică din mine, iată o premisă a bunăstării.

Dedicație pentru o mamă

Am mai scris despre noi și oamenii din jurul nostru. Puterea oamenilor din jurul nostru de a ne impresiona fizic și mental este variabilă. Trăim momente în care oamenii din jurul nostru ne fac să ne percepem niște gândaci dezagreabili și temători, iar într-alte circumstanțe devenim lei adorabili și siguri pe noi. Dar asta se întâmplă fiecăruia dintre noi, nu-i așa?

Copilul surâde fermecător din planul hârtiei fotografice. Pe suport digital aglomerarea ipostazelor surprinse cu fiecare clic este mare. Și copilul a crescut mare, iar surâsul lui, imortalizat cu siguranță pe parcursul unei anumite clipe de grație, este greu de izolat în seria nesfârșită de instantanee. Trăiesc un mic regret amintindu-mi de chipul luminat din abundență de zâmbete, asta s-a petrecut mai de mult, noi nu am îmbătrânit, doar copiii s-au făcut mari. O lipsă cronicizată de stimulare facială motorie îi dă copilului un aer de tristețe, de indiferență pe chip. Mimica umană diversă îi este cvasi-necunoscută, neexperimentată. Emoția există, însă este neșlefuită și, cel mai frustrant, este închistată, exprimarea îi este interzisă.

Dar bucuria, cu ale ei zâmbete și surâsuri, cum se face că bucuria își găsește cale spre exterior? Zâmbetul copilului este acea formă de exprimare a abilității înnăscute și învățate de relaxare și comunicare, agreabilă și molipsitoare, este scânteia vieții părintești, asta e revelația mea, acum. Copilului cu emoții implozive nu i se refuză abilitatea de a se bucura. Îngrădirile firești ce intervin în procesul de creștere încep să îi cenzureze emoția pe dinăuntru. De-asta căutările clipei de grație imortalizată sunt acum mai dificile.

O mamă își plimbă copilul cu mimică indiferentă prin parcul plin de oameni. Ea își iubește copilul, l-a iubit încă dinainte de a-l afla la chip. Oamenii din jurul ei nu sunt rău intenționați, dar sunt inabili, stângaci, se miră indecent de indiferența din privirea copilului. Mama are voie să se chinuie sub povara aruncată asupra ei de insistențele oamenilor din jurul ei. Dar nu trebuie să o mai facă. Nici eu nu am mai făcut-o de la un moment dat. Am preferat să zâmbesc. Apoi să îmi mut atenția de la a mă oglindi în oamenii din jurul meu, la strădaniile mele de a transforma o mimică indiferentă...

Zum-zum, ce dulce este trandafirul portocaliu!

Bâzâie ca o albinuţă şi mănâncă petale din trandafirul portocaliu.
Bâzâie insistent ca două albinuţe şi mănâncă lacom petalele trandafirului portocaliu.
E veselă. Zâmbeşte larg, cu mulţi dinţi aliniaţi frumos.
E chiar exagerat de veselă, zâmbeşte şi cu spaţiile edentate şi chiar cu câte doi dinţi pe acelaşi loc îngust de gingie.
Bâzâiala e simptom de bucurie. Şi bucuria devine astfel zgomotoasă, uneori. Larma pick-hummerului care izbeşte betonul doare şi mai tare. Prefer bâzâială a zece albine deodată. Dorinţa mi se îndeplineşte, pick-hummerul cruţă asfaltul, nu mai e sălbaticul de adineaori. Bâzâială se dezlănţuie. Există o armonie în această bâzâială. Mai urcă, mai coboară, se duce şi mai jos, apoi revine. Uneori se înscrie în platou şi atunci uit de armonie, am acufene. Mi-e greu să determin capătul platoului de bâzâială, pare că e infinit, că nu se mai termină. Devin, la rândul meu, sălbatică. Nu pornesc nici un asalt asupra betonului din asfalt, ci opresc închipuita nemărginire, astupând uşor cu palma guriţa extaziată de propria-i zumzăială. Sunetul se risipeşte în palma mea. E un moment de linişte binevenit.


Latră ca un câine fioros şi muşcă amarnic din fundul hienei.
Mai latră o dată şi îşi infinge straşnic iarăşi colţii în laba care l-a lovit subit, aşa, din senin.
Lătrătura e simptom de amărăciune şi revoltă. Lătrătura mă sperie şi mă întristează. De ce atâta hămăială chiar către o hienă? În definitiv, hienele sunt făcute din răutate şi nu e vina lor pentru asta. Ham-ham şi o muşcătură te uşurează pe moment de ură şi durere, dar nu pot să te facă să te simţi mai bine. În plus, nu uita, vei întâlni mereu câte o hienă în drumurile tale. Aşa i-am vorbit copilului lătrător şi răzbunător. A lătrat tot mai stins şi în faţa mea, s-a justificat, că i-a zis că soră-sa-i nebună de bâzâie aşa, că e aşa, şi aşa, şi iar aşa, în toate felurile în care se gratulează azi, nepoliticos şi injurios, copiii între ei. Apoi a încercat, câineşte, iar un lătrat, dar nu i-a mai ieşit decât ceva ca un mieunat. Şi a râs, ha, ha, şi a exclamat, ce fraier sunt, ha, ha, că l-am băgat măcar în seamă. Şi eu am râs cu el, dar şi cu ea, ea care încă bâzâia şi zumzăia şi, vesel aştepta să prindă înainte de plecare o ultimă petală din trandafirul portocaliu, că tare mai este dulciu!

Când îţi eşti ţie însuţi prea de-ajuns, bubiţele dor mult prea tare

 "Îmi pun ceasul să sune la şase treizeci, mă spăl, beau o cafea şi am fugit. O să ajung la paşapoarte pe la opt fără un sfert, e destul de bine, deschide la opt jumate, intru prima, a doua, termin pe la nouă, cel mai târziu, ajung la birou la nouă jumate. Destul de rezonabil, sefu' n-o să zică nimic.
 
 
 Zis şi făcut, e opt fără cinci, sunt a treia la coadă, ok, termin repede.... Hai că e deja opt şi douăzeci, bine că au început să ne primească!... Gata, după ăsta, intru eu, iu-huuu! Hei, stai aşa, ce face ăsta, ce crede el, 'hei, domnu', domnu', ah, a intrat, nesimţitule!' Intră ăştia aşa, cum vor ei, prin faţă? Stai, că văd că iese, ce vrei? Da, şi nu mai pot eu că ţie îţi pare rău că ne rogi să te lăsăm în faţă cu handicapata ta, îhî, îhî, eu trebuie să ajung la serviciu!...
 
 
 Incredibil, au intrat toţi, mai stau mult înăuntru? De ce nu ies odată, mă aşteaptă ăia la serviciu!....E nouă şi se supără sefu', îhî, îhî, îhî, cât mai aştept aici, am venit de dimineaţă, cine se cred ăştia?...Se deschide uşa, domnu', nu e vina mea că aveţi un copil handicapat, eu întârzii la serviciu, îhî, îhî, cum, ieşiţi singur, ceilalţi mai stau înăuntru?...
 
 
 Uite-i că ies, îhî, îhî, şi-a luat handicapaţii şi a plecat. 'Proasto!'..."
 
 
 
 Recunosc, mă simt vinovată când trebuie să intrăm în faţă câteodată, foarte rar de altfel. Trebuie să îi facă poză lui Kiti şi dacă începe să plângă de nerăbdare n-o să îi mai găsească o mimică acceptabilă pentru o fotografie de paşaport curând. Nu mai vorbesc că există lege că avem prioritate. Dar aici nu este vorba de nici o lege scrisă. Mi-e foarte clar, în general, în România, oamenii sunt răi şi egoişti. Iarăşi, nu e vina lor, sunt prost educaţi. Dar nici nu se străduiesc să înţeleagă ce-i cu ei pe pământ. Nici nu ştiu ce să cred, mie îmi e foarte uşor să trec peste frustrările mele egocentrice şi meschine ca să îmi cedez locul unuia care are mult mai multă nevoie de el, dar sunt privilegiată, am învăţat practic această lecţie. Totuşi, cred că lecţia poate fi învăţată şi numai teoretic. Nu este vorba despre biata femeie de mai sus, o femeie tânără, îmbrăcată frumos, care plângea de îi sărea cămaşa de pe ea şi se lamenta că i s-au răpit treizeci de minute din timp, adică despre femeia al cărei univers este mult prea îngust ca să ţină în el mai mult decât a sa persoană, ci despre mulţimea prea largă de oameni autosuficienti şi orbi la ce e în jurul lor, pentru care viaţa şi pământul sunt pline de oglinzi hiperbolizante. Şi cărora le-aş mai da din când în când câte un quiz la care să reflecteze.

Femeii de mai sus i-am pregătit deja unul: spune tu, cu mintea ta şi numai a ta, dacă ar fi să alegi între a fi nevoită o dată, de două ori, de cinci ori, nu mai mult, în viaţa ta să îţi prelungeşti şederea la o coadă cu treizeci de minute în favoarea unui copil cu handicap sau în favoarea oricui are o nevoie mai mare decât a ta SAU  a naşte un copil cu handicap sever pentru care trebuie, nu ai încotro, să te milogeşti la rândul tău de alţi oameni să te lase în faţa lor la o coadă banală, CE AI ALEGE? Nu uita, însă, trăieşti pe pământ şi nu există altă variantă, aşa că, alege!
 
 
 O fi greu? O fi uşor?

Eveniment. In desfasurare.

Iata, pentru cei interesati, link la faptele care au dus la intreruperea (speram din nou temporara) cursului organizat de noi pentru copii cu afectiuni din spectrul autismului.

O, sancta simplicitas

Înjunghiaţi pe la spate, aşa ne-am pomenit acum, aproape de sfârşitul anului şcolar, de către un grup aflat în cârdăşie, şi eu şi Alina 1 şi Alina 6 dar mai ales Kiti. Am cerut o caracterizare de la şcoală şi am obţinut-o împreună cu toată frustrarea eruptă din neputinţa unei profesoare de a ţine cinci copii în frâu, frustrare pe care a mascat-o, poate neintenţionat, în chip de plângere 'mai sus' împotriva celui mai nou şi mai neconvenţional elev al clasei şi anume, Kiti. Şi, ca o potrivire miraculoasă, azi de dimineaţă, în ziua în care am fost chemată din nou la şcoală pentru a mi se înmâna caracterizarea copilei mele, reprezentanta părinţilor clasei lui Kiti, evident, o mamă, a dat dirigintei o foaie scrisă la computer în care ei, părinţii copiilor clasei a doua, se plângeau pe aceeaşi melodie falsă, cu aceleaşi versuri învechite, de Kiti, Kiti cea pe care abia au zărit-o de câteva ori în viaţa lor. Au pecetluit foaia trădătoare cu semnăturile lor laşe, uitând pentru moment că sunt şi ei părinţi. Nu i-am văzut la faţă pe ei, semnatarii, însă iscăliturile lor iresponsabile şi egoiste mi-au fost fluturate prin faţa ochilor de toate trei doamnele din faţa mea ca argument decisiv în favoarea...în favoarea unui fapt pe care n-au avut curajul şi temeiul legal să mi-l spună verde-n faţă. Le-am ajutat eu dar n-au recunoscut. Atunci what is the point? Am convenit, în ciuda lor, să încheiem anul şcolar în aceeaşi formulă de frecvenţă a lui Kiti la şcoală. Apoi, mai vedem. În definitiv şi paradoxal pentru tot circul ăsta toţi cei direct implicaţi recunosc că progresele lui Kiti sunt evidente. Tocmai de aceea cred că diriginta clasei s-a folosit, repet, poate nepremeditat, de cele trei probleme comportamentale ale lui Kiti pentru a îşi manifesta necontrolat frustrările legate de meseria ei şi condiţiile grele în care aceasta se desfăşoară.Ceea ce este profund nedrept si imoral.

Un salut original

Kiti intra in clasa de dimineata insotita ca intotdeauna de Alina. "Buna dimineata!"

"Voi nu aveti de gand sa mai lipsiti?", saluta si educatoarea.

"???", pune Alina capul in pamant iar Kiti se aseaza cuminte pe un scaunel.

...

Este educatoarea care se teme de Kiti. Educatoarea cu mai multa experienta (oare la ce i-a folosit?!?). Educatoarea pentru care Kiti nu exista decat ca sa-i faca ei viata mai grea. Educatoarea cu voce de zana cea buna. Educatoarea cu suflet de zana cea rea. Educatoarea...

Reactii exagerate si mai mult decat atat

Eu imping caruciorul cu cumparaturi indreptandu-ma spre iesire. Felix se zbenguie gravitand in jurul meu. Interactioneaza cu tot ceea ce-i iese in cale: cu manechinele din vitrine, cu masina expusa pentru reclama, cu persoanele ce-i trec prin fata, chiar si cu bomboanele de la standul cu dulciuri.
Trecand cu 2-3 m inaintea mea pe langa un magazin de sport, vede mingi si intra. Saluta frumos, ia o minge si iese grabit din magazin. Nu apuc sa grabesc pasul pentru a-l intoarce din drum ca sa dea mingea inapoi, ca si vad tasnind ca din pusca din magazin un baiat, angajat acolo, urland dupa Felix si smulgandu-i la propriu mingea din maini. Felix se sperie, izbucneste in plans. Baiatul bombane, se retrage in magazinul care-l hraneste cu mingea in mana. Ma scuz, il calmez pe Felix si izbucnesc in ras: nu-mi vine sa cred ce tocmai am vazut. Felix are doi ani.


Sunt cu sora mea si cu copiii nostri, ne pregatim sa plecam dintr-un restaurant unde am luat pranzul. Raman putin in urma ca sa iau toate lucrurile. Felix sta langa mine, ma asteapta, Horia iese de mana cu Kiti printre mese. Trecand pe langa o masa ocupata de o mama cu fetita ei, Kiti intinde discret manuta si apuca catelul de plus al fetitei de la masa. E catelul ei de la Ikea. Ea nu stie ca mai sunt cateva sute de fetite cu acelasi catel de la Ikea. L-a vazut si l-a luat.
Eu vad scena dar iar nu apuc sa spun ceva. Pentru ca la fel ca baiatul din magazinul de sport, mama fetitei sare si o porneste la fuga ca arsa spre recuperarea catelului de plus. Pe care il smulge din bratele lui Kiti cu atata rautate cu cata nu as fi crezut sa vad la o mama. Apoi se intoarce la masa ei cu trofeul recuperat, iar eu ma scuz din nou si ii dau o explicatie scurta. De asta data nu-mi mai vine sa rad. Nu mai am motiv.

Explicatie

Astazi o prietena de-a lui Kiti (da, Kiti are cel putin o prietena) mi-a dat o idee buna. Voi crea un mic document cat mai vesel si scurt in care voi incerca sa fac o descriere a motivelor comportamentului, sa-i zic, bizar al lui Kiti. Il voi multiplica si voi avea mereu in rucsac un teanc gata de dat cui voi crede eu ca ar fi cazul. Si poate atunci, cand Kiti va fi din nou in leaganul tip "lighean" din parc, unde este bucuroasa si linistita si unde cred ca are sansa sa constientizeze si sa isi simta tot corpul si unde atentia ii creste, iar cand o alta mama ma va ruga sa o dau jos pe Kiti din leaganul de 4 persoane ca sa se legene si baiatul ei caruia nu-i place compania fetei mele cele blande si eu o voi da jos din nou pe Kiti ca sa nu il supar inutil pe baiatul ei fara vina dealtfel, sa pot sa scot din rucsacul meu micul si inofensivul document din care mama cea intoleranta sa afle de existenta unor copii despre care nu ar vrea sa stie dar care exista si care vor sa se legene si ei cateodata intr-un leagan dintr-un parc sau sa alerge pe aleile lui alaturi de alti copii.