DIY încă de la celula-ou

DIY, această postrevoluționară aplecare către interior și rădăcini ca urmare a nevoii naturale de compensare a vitezei năucitoare de cunoaștere. DIY sau amprenta genetică și genuină a ființării. Cu nerv la DIY îmi zboară mintea în clipele ascuțit dureroase de reconstrucție a țesăturii care mă întregește în fiece moment și din recunoștință refuz orice calmant artificial.

Trei

Bună ziua, doresc trei napolitane Knoppers, băiatul mi-a cerut patru, dar eu, mamă grijulie, am zis trei sau niciuna, așadar trei, am mai luat și lichid pentru parbriz, acela la trei litri, și, să nu uit, am făcut și plinul, la pompa trei, știți, se pare că am o atracție irezistibilă pentru cifra trei, ghiciți câți copii am, ha, ha și, desigur, ha; doamnă, dar insist să vă îmbii cu un croissant, oferta zilei, de fapt cu trei croissante, (hihihi), fiindcă au ciocolată și arahide, iar napolitanele pe care le-ați ales au același conținut, deci presupun că este un gust pe care-l agreați, cum vi se pare oferta?; vai, dar mulțumesc, însă sunt nevoită să vă refuz oferta tentantă, deși nu voiesc a vă dezamăgi, sunt sigură cum sunt pe trei-ul vieții mele că îl veți găsi odată și-odată pe Doritorul și vă mai mulțumesc pentru sprinteneala minții în zorii zilei de trei-sprezece februarie, la revedere.

Socotințe și murături

Am renunțat de mult la alarmele dimineților, nicio dimineață nu merită alarmată de treziri impetuoase. Cu riscul de a descoperi ceva mai târziu noua zi, dar asta nu se (prea) întâmplă. Iar aceste dimineți de octombrie sunt atât de blânde și strălucitoare! Aceasta nu este neapărat un strigăt de iertăciune pentru trezirea naturală întârziată ce o ține pe Steluța dis de dimineață jumătate de oră în parcarea Mega Image.

Mai puțin blând și nicidecum strălucitor îmi pare copilul cu febră. Iată-l pe nepotul meu arzător primind după nici o zi întreagă cu temperatură ridicată acel diagnostic cu prezență ubicuă în repertoriul medicului pediatru, trivialul 'rosu în gat', deasemenea abuzata prescripție de antibiotic, nu oricare, desigur, ci cel mai potent cu putință. Cu îngrijorare ajung să recomand copilului mare multă precauție în consultarea unui medic pe viitorul său de adult, însă trimit repede gândul în urma mea, întrucât este tulburător.

În schimb, de-alungul drumului către școală, regăsesc liniștea începutului sănătos de zi în expresia de calm de pe chipul lui Kiti. Astăzi copila arată atât de 'normal' pe cât te-ai aștepta să arate o fată de vârsta ei, cu blugii strâmți, ușor prespălați, jerseul și vesta de fâș pe deasupra, apoi aerul ei ușor blazat, ah. Doar părul tuns scurt, ce îi încadrează fermecător pomeții și fruntea dreaptă, o izolează de imaginea generală a adolescentelor de astăzi, însă îmi place să îmi imaginez că și în alte condiții Kiti s-ar simți cu părul tuns baieteste cel puțin confortabil. Caut să învăț din seninătatea ei împăcată.

Cătă crede că muzica romantică, melancolică o predispune pe Kiti la a cânta. Ieri i-a cântat în mașină, surprinzându-l. Pe de altă parte, toate exprimările artistice inedite ale copiilor noștri sunt perfect raționale și doar înșelător improbabile. Problema uriașă rămâne la noi, cei de peste drum, cum facem să-i înțelegem, întrucât deficitul nu se află la nivelul emotionării, ci la nivelul percepției lumii exterioare. Iau imaginea auditivă a trilurilor ei răgușite ca pe un scump preludiu la concertul bassistului Avishai Cohen, pentru care avem bilete încă din aprilie.

Și o notă de toamnă dulce-acrișoară: murăturile din legume și fructe trecute sunt ca amintirile unor momente nerecunoscute de fericire, cu dulceața lor prefăcută, acidă, pentru a evoca organic o stare de încântare și cu atenuarea și discreția gustului originar, pentru înduioșare.

O gâdilătură subepidermică

Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.

Cu emfază despre o durere de cap cu ecou

În clipa în care am intrat pe ușă, capul s-a transformat într-o cușcă adiabatică. Înăuntru era fierbinte, atât de fierbinte încât, fără preaviz, întreaga vânzoleală din cutia craniană s-a concentrat către stânga ei, unde a pornit a zvâcni ritmic, fără milă, căci sistemul impenetrabil pe care capul meu pornise a-l constitui nepermitandu-și, pe moment, să devină o tobă. Așadar cineva l-a forțat să devină și, întrucât acel cineva s-a dovedit a fi, cum am spus, fără milă, am purces a-mi căuta resurse interioare de autocompătimire. Mai cu seamă că, dintr-un neajuns al vremelniciei universale, pompa supremă de apă a casei cedase în răstimpul scurtei noastre fericiri, ceea ce a augmentat impetuozitatea sentimentului autoadresat. Deși mi-era milă de mine însămi (dar și de ceilalți membri neimbăiati ai familiei), mi-am refuzat dintr-un reflex de conservare acetaminofenul până în clipa în care mi-am perceput cutia craniană ca pe tobele bătute nebunește de Buddy Rich. Asta s-a întâmplat abia peste o noapte întreagă, pentru că știută mi-s năzuitoare adeptă a stoicismului, iar la scurt timp după, zvâcnirile nesuferite de pe stânga au cotit în direcții felurite, după cum le-a tăiat pe fiecare în parte (im)pulsul chimic depresurizant, desenând în spațiul tot mai larg al craniului meu o rețea încâlcită, din ce în ce mai fină și mai lină de palpitații, ca înșelătoarea rebeliune a frunzelor unei salate crețe. Evident că încântarea de moment a fost umbrită de inabilitatea de a mă ține fermă în convingerea mea, fără reacții chimice meșteșugite, însă m-am consolat cu gândul că micul artificiu imperios a funcționat ca un declic pentru ajustarea la noua realitate necesară, aceea de trecere de la lejeritatea vacanței la strictețea vieții serioase la normă. Bun găsit!

Heterogenicus (3)

Un test în joacă găsit pe internet, ce fel de câine ești, trebuie să îl bucure pe Felix, vino repede, este despre tine, ca un test psihologic pentru oameni, să te cunoști mai bine, ham-ham, răspunde-mi la niște întrebări, răspunde-mi singur, nu mă mai întreba pe mine eu ce-aș răspunde, sunt un corgi, și încă unul carismatic și încântător, cu toții mă iubesc, un test în joacă ce duce către o idee de joc, ziceam că sunt un corgi și mă aflam într-un petshop, de unde un domn elegant mă cumpără și mă duce în brațe la casa lui mare și bogată, fiindcă ține în ea încă atâția câini cât ar umple un autobuz, ba nu, mai bine un metrou întreg, îmi voi scrie într-un carnețel numele, să nu-l uit, corgi, mami, ce sunt eu, un corgi, nu, nu trebuie să-mi răspunzi așa, ci trebuie să spui nu știu, ca eu să îmi deschid caietul de notițe și să citesc, corgi...

Apoi, după joc, mai vreau teste, bine, să caut, uite, ce fel de animal de fermă ești, da, da, poate îmi spune că sunt câine, ei bine, nu, din păcate ai ales bacon, iar bacon te-a făcut purcel, ești un purcel, să știi, nu plânge, nu plânge, nu vreau să fiu porc, este doar un joc, bine, măcar sunt roz ca un cățel nou-născut, să încercăm cu animalele marine, vino să-m dai niște răspunsuri, ești o focă, cum Felix iubește și focile, wow, wow, sunt focă, așa-i mai bine, tati, tu ce ești, eu vreau să fiu ca tine, un corgi, un porc și o focă, vezi, fiindcă mă iubește, Horica, Kiti, veniți și voi să aflați ce sunteți, m-am plictisit de teste, și eu, și eu, să trecem la capitolul următor.

Patru zile cu maxim patru biscuiți este un record și poate fi un motiv de supărare pentru Kiti, dar Kiti rămâne veselă în mare parte din timp, ba nici nu mi-o amintesc acum altfel, să zicem că ține post, parcă în dimineața asta chiar și talia îi pare mai subțire, și părul mai plin, îi încadrează drăgălaș obrajii pufoși, unii copii rămân cu obrajii pufoși mereu, oricât s-ar mări, Kiti e unul dintre ei, nu zic că nu mai cere, dar zău că îmi pare mai rezonabilă, mai înțeleaptă, acasă nu este rost de gustări în exces, de aceea ajunge dimineață la școală și din caracteristica ei grabă în care intră nu se mai oprește decât în bucătărie, de unde apare cu o pungă sigilată de biscuiți, ha, ha, draga de ea, mai târziu, să nu începem ziua în forță, nici cafea n-am băut încă, mai lasă-mă puțin, apoi o las eu pe ea și plec.

Zilele astea ploioase de mai vezi pe facebook numai copii încălțați în cizme multicolore din cauciuc și cerul de seară îmbrățișat de zeci de curcubeie, natura nu ne lasă nerecompensati după naiva noastră tristețe ce vine uneori cu ploaia, a mea nu apare astăzi, chiar dacă sunt o naivă, fiindcă, mai ales de când am coborât prima oară în grădină, iubesc ploaia și o iubesc cu atât mai mult în anotimpul renașterii, când cu mâna mea deschid pământul moale și îl sădesc, plină de speranța că va rodi pe mai încolo, totodată cu umilința datorată întâmplătorului vieții, floarea și fructul pe care le aștept și le văd deja în minte vor ieși sau nu, iar mie nu îmi trebuie decât împăcare și drag să pun în ideea de a fi, știind că restul vine de la sine, fiindcă sunt mamă.

Și încă o notă. Kiti își poartă încă, după o săptămână întreagă, pașii, cu bucurie și grijă, insotindu-se de Julia, păpușa, o stranie atracție, dar straniu
ar putea părea, după atâta vreme, poate, doar firescul majorității, așadar este doar Kiti și păpușa Julia, suspendată de un picior sau o codiță împletită, uneori vârâtă la subraț, alteori încercată de ideile fetei, o lansare nemiloasă de la etaj și o prăbușire ca o icnire seacă sau o încercare brutală de înghesuire a păpușii sub canapeaua joasă, numai pentru bucuria regăsirii de mai încolo. Doar Kiti, într-o altă împrejurare a emoției.

Într-o doară

Poștărița, o femeie tunsă scurt, în vârstă de maxim cincizeci de ani, cu o figură calină și cu dispoziție blândă, poate de la vremea ploioasă, poate din lipsa clienților de la această oră a prânzului sau poate din ambele motive sau din altul, îmi cere permisiunea să accept un plic mai mare decât ar fi necesar pentru cartea pe care vreau s-o ambalez și s-o trimit. Desigur, îi dau acordul, nu văd vreo problemă în asta, însă mimica mea arată, îmi imaginez, mirare, o parte din mirare este dată de amănuntele tehnice privind ambalarea, pe care femeia mi le dă fără să i le cer, iar cealalata parte nu este decât mirarea mea înnăscută (cei ce mă cunosc, știu despre ce vorbesc), așadar arăt mirare interpretată ca nevoie de a fi ajutată. Poștăriței i se declanșează instinctul matern și mă alintă, 'dă, mamă, la mine cartea', iară mie nu-mi stă în putință să i-o retez, în definitiv, de ce-aș face-o, așadar îi dau cartea, precum o fetiță cuminte, supusă și neajutorată. Mi-o redă frumos ambalată, cu plicul lipit și capsat pe margini cu grija și satisfacția unui artist admirat de fanii săi, apoi își prelungește starea de încântare, indicându-mi cu degetul arătător locurile de pe plic în care să scriu adresele expeditorului și destinatarului. Îi intru în jocul ușor prostesc, mulțumindu-i și arătându-i aprecierea pentru grijă cu o scurtă istorioară, reală de altfel, a inversării locurilor celor două adrese pe plic, ce a dus la revenirea scrisorii în cutia mea poștală, iar femeia îmi zâmbește înțelegător. Scriu cuminte adresele, apoi, citind adresa de destinație de pe plic, poștărița își pierde din zâmbet. Se scuză că este obosită și încearcă marea cu degetul, întrebându-mă dacă Suedia este cumva în Europa. Nu apuc să îi confirm, că își regăsește veselia odată cu regăsirea Suediei în lista ei de țări europene. Plătesc ce am de plată și o întreb, cum fac de obicei, dacă cu asta am încheiat formalitățile. Mă asigură că totul este sub controlul ei strict și profesionist, iar eu o cred și plec, zâmbind tâmp, așa cum și-ar dori orice profesor mediocru, dar vigilent. Saru-mâna!

Alb-negru

Cu vreme ce predispune la stări depresive, sfârșitul de săptămână se împlinește acasă, în nuanțe bitonale. Ploaie și nefericire, vânt și îndărătnicie. Kiti plânge neconsolată, de data asta nu pare s-o doară nimic, nici măcar urechile de propria-i gălăgie. Ăsta este tonul dominant. Al doilea spune despre consolarea în intimitate. Kiti urcă în camera ei, unde vântul nu pare atât de insistent să pătrundă în casă și unde spațiul îi permite fetei să îl modeleze după bunul și liniștitorul ei plac. Acolo se simte bine, altfel nu văd de ce refuză cu încăpățânare să coboare. Indecisă precum vremea dimineții de luni, Kiti nu este hotărâtă, să râdă, să plângă, dar îi promit soare mai târziu, așa că se învoiește să iasă din camera ei.

Precum antagonismul de stare al sfârșitului de săptămână ține necesar de capriciile vremii, citesc că opoziția dungilor alb-negru ale zebrelor depinde de un anumit tip de adaptare al acestor animale și numai de acesta, anume, după un studiu realizat pe un model statistic ce a opus cele mai importante cinci ipoteze care au încercat să răspundă la întrebarea veche de peste o sută de ani, de ce au zebrele dungi, s-a obținut un răspuns foarte clar: zebrele au dungi, nu pentru a se camufla, nu pentru a-și pune în încurcătură prădătorii, nici pentru a ușura reducerea temperaturii corpului sau a înlesni comportamentul social în turmă, ci pentru a respinge insectele. Desigur, teoriile științifice, precum dispozițiile omului, au impact covârșitor astăzi. Șansa ca mâine să fie contrazise de altele este tot la fel de mare ca aceea de a răsări din nou soarele.

Trecutul este în noi

Totuși zăpada vine cu bucurie pentru copii, de data asta bucuria se naște din faptul că ne petrecem ziua ca și cum ar fi vacanță. Aflu că o ninsoare pribeagă târziu în martie nu este un fenomen ce se întâmplă foarte rar și știu că este la fel de rapid trecătoare precum o ploaie în miez de vară, de aceea nu pot decât să îmi pară rău de ea, de rătăcirea ei tristă în timpul prezent. Când ninge târziu în martie mă simt de parcă prezentul se împletește cu trecutul, numai că cele două timpuri, trecutul și prezentul, nu se ating niciodată. Nu așa.  

Poate așa? Vorbesc cu o prietenă despre instinctul matern, ne întrebăm dacă existența acestuia este universală în specia noastră, așadar dacă ne naștem cu acest reflex necondiționat sau nu neapărat, iar dacă acest instinct, ca să o citez pe prietena mea, este același lucru cu a avea ureche muzicală, să zicem, atunci este nedrept a culpabiliza femeile care nu își doresc niciodată copii. Instinctul matern, precum orice instinct, este un reflex înnăscut, necondiționat, de ocrotire a nou-născutului, este acea pornire interioară necantitativa, necesară și suficientă, de a face supraviețuirea copilului posibilă, anume, îmbrățișare și hrănire, și nu are decât incipient de a face cu procesul complex de transformare a femeii în mama iubitoare ce va deveni treptat. Instinctul matern există undeva, adormit, adânc întipărit în genele noastre și nu are de a face cu abilitățile specifice ale unei persoane care o fac aptă și doritoare să își trăiască viața în preajma copiilor, așa cum sunt educatorii, profesorii, medicii pediatri și alții, iar dorința de a deveni mamă, dacă are vreo determinare instinctuală, atunci aceasta ține, cred, de un alt instinct. 

Afară viscolește, iar nouă nu ne pasă mai mult decât să îi admirăm din căldura casei pe cei trei fazani, cu al lor zbor greoi, ce au aterizat chiar în gardul curții noastre, unde ciugulesc preocupați ceva semințe împrăștiate din primăvara de acum câteva zile, gata să își ia zborul nesigur și gălăgios în orice clipă.  

Copilul a încălecat calul alb de pe tabla de șah, a strâns în palma dreaptă piatra magică ce înlocuia un pion rătăcit și a pornit în lume. Bună dimineața!

Autobuzul este aproape gol, un singur bărbat în spate, care stă încruntat pe un scaun din dreptul ușilor din mijloc și șoferul, binenteles, a cărui prezență doar o intuim. Este seară târzie, iar asta îl face pe Felix să se întrebe cu voce tare ce se întâmplă cu șoferul după ce îl lasă și pe ultimul pasager într-o stație, de fapt ar vrea să știe cine îi duce pe șoferi la casele lor? Asta îmi amintește de toate nedumeririle mele de copil curios și inocent, răspunse de-a lungul timpului, dar mai ales de cele neraspunse, fiindcă acestea mi-au lăsat libertatea să le imaginez singură, chiar așa nerealiste, poate strâmbe cum au fost ele. Fără ca eu însămi să știu ce fac bieții șoferi după ce ajung cu autobuzele la garaje, am ascultat interesată răspunsul lui Felix, care crede că există niște vehicule electrice, un fel de roboți, ce au grijă ca șoferii să doarmă noaptea la casele lor.

***

O trimit pe Kiti în bucătărie după un șervețel cu care să îi șterg nasul. Îi ascult pașii și gestul cu care rupe un șervețel din sulul gros, devenit indispensabil, apoi aud capacul coșului de gunoi ce se trântește cu zgomot, semn că a aruncat șervețelul în gunoi. Revine, iar eu îi cer din nou să îmi aducă un șervețel, deși observ că și-a șters singură nasul, probabil cu șervețelul rupt înainte. Firesc ar fi să nu mă repet, dar curiozitatea de a afla cum îmi răspunde Kiti este gata stârnită, vreau să observ unde se produce ruptura în răspunsul complex pe care îl aștept de la ea. Kiti face exact același lucru încă de trei ori la rând, ceea ce îmi arată că, deși știu sigur că ea înțelege ce înseamnă instrucția 'dă-mi', totodată că ea înțelege și răspunde corect dacă îi cer să îndeplinească două cerințe legate între ele, de exemplu 'scoate...și dă-mi...', totuși îi este extrem de dificil să schimbe o activitate ce ține de folosirea unui anumit obiect, activitate care a căpătat în timp o rutină știută. În cazul ăsta, întreaga istorie a experiențelor ei privind întrebuințările șervețelului cu rutina ce implică folosirea lui, șters gură sau nas și aruncat la gunoi, este prea tare ca să îi permită să o schimbe sau să o îmbogățească. Iată ce piedică colosală întâmpină ea în învățarea convențiilor sociale și cât de importantă este implicarea ei și a tuturor copiilor cu autism în medii cât mai diverse, cu stimuli mulți și variați. În același timp însă nu pot fi pe deplin împăcată cu gândul că adaptarea forțată pe care i-o cerem și i-o facilităm ar putea să îi rupă în ea echilibrul natural pe care cu toții îl căutăm.

***

Pe măsură ce creștem, ne scade artificial abilitatea de a formula întrebări, pentru că suntem puși în fața așa-ziselor adevăruri absolute ale vieții. Din fericire, tot în timp ce creștem și mai mari, simțim tot mai intens impulsul curiozității de a cunoaște, așa că reinvatam să formulăm întrebări, ca să găsim răspunsuri. A îi stimula pe copii să întrebe este cheia unei educații sănătoase.

Canis familiaris și nefamiliaris

Câinele din textul de ieri a trezit iarăși dorința copiilor de a avea și ei unul doar al lor, câinele visurilor lor nu are o înfățișare anume, doar câine să fie, ba un dalmațian, ba un golden retriever, ba chiar un chuwawa, ba un bulgog francez și încă multe alte variante propun ei. Și eu vreau să mângâi un câine pe cap, să fie vară și să scap de furnicile din casă. Nu sunt dorințe imposibile, cum bine se vede, un cap de câine credincios se găsește mai tot timpul la poarta casei noastre, Xoco se lasă mângâiată, deși are din când în când câte o grimasă înfricoșătoare, un rânjet înșelător, ce ne face să fim rezervați cu ea. Apoi vara vine ea curând, iar furnicile se vor convinge în cele din urmă că sarea de bucătărie cu care am început să le întâmpin, la sugestia unei prietene, nu este mediul visurilor lor și poate vor pleca. Cum nu este imposibil nici să ții un câine, dar despre asta mai vorbim. Tot cu câini, dar unii extratereștri, îmi povestește Felix, câini extratereștri despre care eu, în naivitatea mea, am crezut că sunt făcuți din tablă, ce viziune învechită asupra extratereștrilor am, dar copilul m-a luat în râs, ce tablă, ce roboți, sunt doar câini extratereștri și diferă de câinii pământeni doar prin culoarea blăniței lor, care este verde cu roz, el i-a văzut cu ochii lui. Așadar noi suntem înconjurați de câini, la fel cum înconjurați de câini sunteți și voi de vă aflați în zona capitalei, câini pe stradă, câini la prieteni, câini de vânzare, chiar și câini imaginari, într-un univers plin de câini ne învârtim acum, iar aceștia se țin scai de noi.

Eu-mama

Felix îmi spune că eu sunt și mama lui Spotu-dinozaur, ba sunt chiar mama mamei lui Spotu-dinozaur, ceea ce mă face, nu-i așa, o ființă născătoare prin definiție, dar ce tainic-născătoare. Îmi citește numele pe o foaie de hârtie lăsată ieri în mașină și pare încântat de numele pe care îl port, mmmm, Mihaela, ce nume frumos are mama puiuțului, îți place, zic, dar știi că mi se spune altfel, nu?, da, știu, ți se spune mami de când ai puiuți. Ham-ham. Îl las pe Felix la grădiniță, îl urmăresc cu privirea până îl văd intrat în curtea grădiniței, îl claxonez, așa cum făceam și cu Horica până de curând, Felix îmi răspunde cu un zâmbet și un salut din mână, îmi pare rău că nu pot să îl conduc înăuntru, fiindcă o am pe Kiti cu mine încă, Kiti, remarc abia acum, are o poziție perfectă astăzi în mașină, chiar dacă la începutul drumului m-am trezit cu ea sărind în față, pentru a rearanja niște lucrușoare rămase în buzunarul ușii din dreapta. Secretul cu ea este să o lași să își desăvârșească ce își propune, fără să o întrerupi, eu știu secretul și asta mă ajută să nu intru în panică atunci când pare că mă ia cu asalt. După ce redecoreaza după bunul ei plac sau după cine știe ce alte reguli misterioase obiectele în mașină, se poziționează frumos, picior peste picior pe locul ei din stânga spate și își lasă privirea să zboare liberă prin fereastra din dreptul ei. La centru își ține buna dispoziție râvnită, se dezbracă răbdătoare, tot așa își așteaptă castroanele cu mâncare pentru a le duce în frigider, apoi, cât schimb eu niște vorbe cu fetele, o aud cântând, așa cum știe ea să cânte, o văd jucând un joc cu mâinile cu fetele, îmi place mult să o văd astfel, nu trântită, amărâtă, într-un colț, se întrerupe ca să mă trimită acasă, cu un 'pa' din gât și un gest cu mâna. Eu plec visătoare și senină, nimic nu-mi strică starea de drăgălășenie în care mă mișc acum, mă simt pe deplin binevoitoare cu oamenii pe care îi întâlnesc, dar și cu câinele ce se angajează în traversare pe trecerea de pietoni, căci opresc șirul de mașini din spatele meu numai pentru el, câinele mă privește în ochi, îmi zâmbește, iar eu îl încurajez generoasă să traverseze cu un gest curtenitor din mână și o încuviințare din cap. Mă duc imediat cu gândul la Felix și simt mulțumire pentru că știu că îmi va aprecia gestul. Asta, bineînteles, după ce puiuțul își va îmbrățișa și saluta mama, ham-ham.

Când umbra mea mă eclipsează

Am nevoie de umbra mea. E asigurarea mea că cineva trimite o rază de lumină spre mine. Fără umbră nu aș reuși să mă țin în picioare mai mult decât câteva secunde, căci m-aș dezechilibra și m-aș prăbuși sub povara incertitudinilor sau autosuficienței mele. Sau poate aș lua-o în sus, haotic în zbor, neapasata de greutatea niciunui reper și m-aș pierde în spațiu, printre extratereștri. Gândul că în timpul unei zile există momente în care îmi pot privi umbra în ochi este confortabil, pentru că trebuie să o văd, este vindecător să o privesc. În plus ea este adesea comică, aproape hâtră, fiindcă pare că abia așteaptă să își râdă de mine, arătându-mă deformată, așa cum nu aș vrea să cred că pot fi percepută. Și totuși, chiar și acea arătare întunecată, urâțită sunt tot eu. De fapt umbra mea poartă rareori aceleași măsuri la haine cu ale mele, ba este mai umflată, ba mai alungită sau mai disproporționată. Umbra mea este prea versatilă, mă amețește arătându-mă mereu alta. Știu de ce o face, ca să mă facă să mă pot bucura de mine, tot timpul cealaltă. Îmi ador umbrele lungi și subțiri ca prăjinele, cu astea mă țin cel mai ușor pe picioare la verticală, dar și oblic, așa, ca un săritor cu schiurile, ceea ce îmi dă sentimentul că sunt importantă, și chiar sunt, căci am brațele extrem de lungi și pot să devin dirijorul umbrei mele nesfârșite, dacă vreau. De umbrele difuze, șterse, grase sau cocoșate mi-e frică însă, așadar, ca să îmi înving teama, le iau în derâdere, ajung să fiu ironică, apoi, când mă satur de ironie, le ignor, întorcându-le spatele. Ce e interesant la umbrele astea este că ele nu par a îmbătrâni, așa, ca noi, oamenii. Ăsta e un gând reconfortant, ceva din mine să rămână mereu proaspăt, mereu neobosit, mereu perseverent. Și încă fără să doarmă vreodată. Și mai interesant este că ele nu mă judecă și nici nu mă condamnă vreodată, doar insistă să mă oglindească. Ce să mai zic, am o umbră, o minune!

almost sentence (2)

plin de gri, gri umed amestecat cu mocirla familiară a străzii, gri lipsit de tentele elegante pe care le poate atinge și pe care poate că le-a chiar atins undeva, pe la începuturile sale, gri în plinătatea lui  searbădă este culoare de anotimp bătrân și beteag, ce nu lasă cochetariei loc, dar chiar deloc, căci ce cochetărie apare gri, gri murdar și rece, gri bubos și disprețuit, de-mi vine milă pe la inimă, atât de gri e griul, dar gri se poartă acum, gri e la modă, gri e tonul vremii, în gri se vede strada lumii astăzi, iar nouă nici că ne pasă de griul amprentat pe sub măștile de pe chipuri, de ce ne-ar păsa când nici ochii, gri de atâta nisip în ei, nu par să lăcrimeze griul spre exterior, nici pielea nu se plânge de vreo asprime, asprime din aceea gri, desigur, nici respirația fumegândă nu provoacă nici măcar un spasm bronșic, de ce ne-ar păsa când știm că nu ne putem opune griului necesar din coada statistică, griul ce se va cerne odată și-odată mai întâi într-un praf uniform, tot mai cald, apoi în picuri translucizi de rouă, ce permit  analizatorului optic să vadă în sfârșit ce culori vor neuronii lui, de-o fi verde, roșu, galben sau portocaliu, așa să fie, numai să se dezvelească  odată de griul trecător al iernii agonice

Când unu este infinitul

Ce înnebunitor poate fi când te uiți la oamenii din jur și când descoperi în fiecare dintre ei unul și numai unul, niciodată doi la fel. Când realizezi că în mod absolut nimic nu se poate repeta în natură și când te întrebi până când vor exista resurse pentru irepetabil. Câtă energie se risipește pentru fiecare unicat din natură și în ce se transformă ea după ce a creat încă o capodoperă? Crezi că infinitul este prea abstract ca să îți merite atenția, însă infinitului îi datorezi calitatea de singularitate, el te face excepțional. Îți dai seama că nu este nimic mai natural pe Pământ decât ce pare la prima vedere a fi irațional, un număr care nu se mai termină, o mărime ce nu poate fi măsurată, un simbol ce tot revine, dar pe care nu îl înțelegi. Te sperie nemărginirea asta contradictorie, însă să o negi îți face rău sau, din contră, te ține fericit. Infinitul este natura însăși, infinitul suntem noi înșine, iar semnul egal este doar o himeră. Unora ne plac iluziile din ecuațiile vieții și ale lor necunoscute, altora, paradoxal, infinitul le dă senzația de palpabil, de siguranță, iar cu toate astea tot într-un univers nelimitat pășim. Pășim și producem energie, energie pentru cel puțin încă un infim element al mulțimii universale infinite.

Despre a exagera

Când abuzăm, ne luăm libertăți, nepermise de regulile morale, etice, de igienă, sociale, de disciplina de viață, în general, accesând surse intrinseci de energie suplimentară. Altfel spus, libertatea absolută predispune la abuzuri, inclusiv la abuzuri asupra trupului și minții proprii, iar abuzurile sunt adesea nesănătoase, așadar indezirabile. Cu toate astea, prin natura sa, omul face abuzuri, acționează arbitrar, după bunul său plac, tânjind inconștient sau cu bună știință după libertate deplină. Din fericire, dezechilibrele stârnite de acțiunile noastre samavolnice se resimt întotdeauna, depinde numai de abilitățile perceptive native și învățate pentru a le primi răspunsurile. Iată cum învățăm reguli, iată cum, vrând-nevrând, 'ne disciplinam'. Există totuși un tip de 'abuz' ce nu dăunează, ce, din contră, poate fi mântuire pentru suflet și minte, dar și pentru trup, abuzul de visare, cunoaștere, înțelegere, creare. A crea și a te emoționa în fața actului artistic, a analiza și a imagina căi ale vieții, a căuta și a te strădui să înțelegi, așadar a îți hrăni în permanență omenia este felul în care putem armoniza dorința intrinsecă de a fi liberi cu încuviințarea pentru a fi excedentari. Iata supapa pentru poftele noastre nebune!

Calambururi

Nici n-am numărat întreagă prima săptămână de vacanță că ne-am și întors acasă de la bunici. Cel mai tare s-a bucurat de asta Xoco, câinele de pe stradă, pe care îl văd, ușor nemulțumită, într-o gașcă tot mai matură de câini nou-apăruți pe stradă. Poate și Broschi, rămasă într-o hibernare silită, dar cât se poate de firească, singură acasă. Singur acasa 6 sau oricat: broasca ce nu mananca o saptamana si de ciuda trage un pui de somn.

Kiti este la cură de slăbire, ea știe să își rețină acasă pretențiile, exacerbate la bunici, de a primi non-stop biscuiți. Horica nu este la cură de slăbire, el se vede pus să se compare fizic cu prietenii lui, toți mai înalți și mai solizi decât el, ceea ce îl face să își dorească cu ardoare să crească măcar cu două-trei zecimi de kilogram în greutate și doi-trei centimetri în înălțime. Va crește, chiar dacă nu mănâncă. Deocamdată i-a crescut părul. Felix mănâncă ișlere și ține doi cai de jucărie în două mâini. El ține încă la metoda smiorcăielii la comandă. Acum, ține doar un cal într-o mână și mai ține să îl ducă pe Horica la joacă, în camera lui. Kiti învață repede lucrurile, în ciuda faptului că îi vine greu stilul nostru de 'normalitate'. Așadar a învățat să țipe dacă își dorește ceva interzis. Bine măcar că Horica nu țipă. El însă se îmbufnează și bodogăne, ceea ce este un canon al adolescenței. Repet: ceea ce este un canon al adolescenței. Așadar nu mă împotrivesc normelor de viață, ceea ce vă doresc și vouă. În plus, îmi forțez un zâmbet fals. Exercițiu: zâmbește la comandă și observă cum misterioasele conexiuni neuronale centrale recunosc acele contracții musculare ale feței date de zâmbet ca fiind o stare de bine și îți transformă zâmbetul voluntar într-unul spontan, involuntar. Iată cum această superbă pseudo-rătăcire și neînțelegere a tainicei și subtilei tale minți îți ușurează atingerea stării de bine. Să îi fim minții recunoscători. Recunosc, îi sunt.

Acum am ajuns aproape să terminăm de numărat prima săptămână de vacanță și suntem acasă, cu sau fără teme în față. Dar asta nu ne face fața mai tristă decât ar putea fi daca am ține cont că scurgerea timpului este un fapt inexorabil, pentru că partea a doua nici n-a început. Dar să nu anticipăm și încă să colindăm. Dupa ce colindăm, poate anticipăm.

Depășiri

E dimineață, nicicând în timpul unei zile sufletul nu mi-e mai limpede. Nopțile, ce preced diminețile, sunt reculuri în transformările continue pe care le suferim, vezi bine, așadar, de unde vine limpezimea dimineții, e ca și cum, scăpați de sub presiunea crescândă a zilei înspre noapte, ne trezim însănătoșiți, cu percepție ușoară, neaglomerata asupra lumii noastre proxime. De fapt, orice încetinire voită sau întâmplătoare a ritmului circadian este premisă pentru alinare, pentru vindecare.

E dimineață și zâmbesc, copilul mic se depășește pe sine în lungime, într-o hiperextensie vivace de deșteptare, ce îl împinge cu totul din patul lui chinuit la trup, rămas fără zăbrele, dar îmbogățit la suflet, cum altfel să-i arate împlinirea dacă nu prin amintirea bună a atâtor copii pe care i-a tot ținut în timp. E adevărat, să crească copilul afară din pat e un proces desfășurat în zile, nopți și zile, nopți, mai scurte sau mai nesfârșite, însă nefiind antrenați să îi percepem copilului mărirea, ne trezim perplecși adesea în fața evidentei, implacabilei noastre deveniri. Perplex în fața unei certitudini, iată esența naturii umane, iată dominația emoției asupra rațiunii. Să zâmbim uimiți în fața autodepășirilor copiilor noștri, iată un secret al fericirii!

Inspirații. Expirații.

Canicula. Adevăratul test de fidelitate pentru iubitorii verii. Punctul culminant pasional al atracției Pământului pentru Soarele lui. Extrem, intens, un capăt de curbă, cine îi rezistă cu sufletul deschis, primește binecuvântarea iubirii sale, seninătate și bucurie, cine este copleșit de atâta patimă, își simte iubirea ca ură, ca pe un război al sufletului. Să primim ziua caniculară cu simplitate, fructe proaspete și apă din belșug. Să ne încredem în iubirea ce o purtăm zilelor tihnite și strălucitoare de vară și să pășim în ea, în ziua caniculară, cu respect și înțelegere pentru energia termică excesivă a Pământului nostru încercat de pasiunile sale ciclice străvechi. Să nu uităm că bucuria vieții stă în cele mai mărunte și mai firești lucruri și gesturi ale lumii, iar acestea sunt cele care ne înlesnesc respirațiile cele mai complicate. De exemplu, respirațiile din timpul caniculei.

Am semințe-n buzunar

 Nu sunt acasă. Acasă ar trebui să fie cineva. Cineva curăță gazonul de uscăciuni și sapă în pământul bine hidratat de atâta omăt pe suprafața unui dreptunghi de trei pe cinci, viitoarea noastră grădiniță de legume biologice, he, he. Nu sunt acasă, sunt în magazinul de semințe și răsaduri. Magazinul de semințe și răsaduri este mult mai extins decât îl văd eu astăzi, nu am ochi decât pentru semințe și răsaduri. Mi-am umplut brațul rămas liber, după geantă, cu pliculețe, bulbi și recipiente ieftine din plastic. Sunt plină de avânt muncitoresc, adică țărănesc, abia aștept să împrăștii sămânța pământului roditor. Efectul pământului asupra omului. Efectul asupra omului, îngrădit în spirit de betoane și praf, de apropierea de natură. 

 Am mai fost odată stăpânii împrumutați ai unor grădinițe de legume. Dar nu poți împrumuta o înfățișare temporar și să speri că, în același timp, împrumuți și spiritul ei, nu, este prea mult deodată și prea complicat. Așadar nu am cunoscut atunci decât ciuntită bucuria de a aparține unei bucăți de pământ. Însă acum, când călcăm împreună pământul umed, măsurându-l din pași și socotindu-l cu ruleta, și când înfigem țărușii printre firele tinere de iarbă cu mâinile noastre, ca să delimităm viitoare suprafață fecundă, suntem cu mult mai atenți la freamătul pământului, la izul lui reavăn, la consistența lui grasă, fertilă. Iar semințele din buzunarul meu cântăresc cu mult mai mult decât un număr, niște grame, atât cât percepția noastră fizică le poate cântări, ele sunt hrană vie, o mixtură inedită și intim legată de pământ de legume policrome, hrană dorită, născută, crescută și iubită cum se cuvine. Nu pot, nu am cum să garantez că salata imaginației mele se va metamorfoza aievea în realitate, însă acum, când facem curioși, entuziaști și plini de încredere primii pași pe pământul născător, nici nu are importanță cum se vor întrupa pruncii solului în vară în bolurile noastre jinduitoare.