De ce întotdeauna cine este cel mai adormit dintre voi mă duce la școală?

Felix a făcut o observație, de ce întotdeauna cine este cel mai adormit dintre voi mă duce la școală, doar că a pus întrebarea dintr-o perspectivă înduioșătoare, aceea care ne face pe noi, adormiții, subiectul, o perspectivă care oferă o varietate nesfârșită de răspunsuri posibile, când, de fapt, el, copilul, dragul, este subiectul ce ne determină să pornim somnambuli în zi, dis-de-dimineață, așadar, pentru a respecta logica scurgerii ireversibile a timpului, dar și dintr-o nevoie irezistibilă, obsesivă și încurajatoare de ordine, reformulez, de ce întotdeauna cine mă duce la școală este cel mai adormit, o nouă întrebare, cu un alt subiect și cu un răspuns intuitiv, la îndemână.
 
Poate pentru că răsăriturile acestor extravagante zile de ianuarie sunt atât de frumoase, încât ne atrag ca prin vis la ferestre, ridicandu-ne din lenjeriile proaspete de pat. Sau poate pentru că am stabilit o convenție, ca acela dintre noi care visează mai intens să o facă, așa, ca într-un joc al hazardului, căci, în ciuda faptului că alesul va face un efort mai mare la trezire, el se va hrăni suplimentar din visul frumos, fiindcă frumos trebuie neaparat să fie. Sau poate pentru că băiatul mic, dintre copii, este cel care începe școala la cea mai matinală oră.

Prin desișul limbii

Felix îl uită câteodată pe "pe" înainte de "care", de aceea ne găsim adesea corectându-l prin accentuarea lui "pe". La o serbare, un tătic l-a așezat la poză cu obiectele create de copil în față și l-a întrebat: 'care le-ai făcut tu?' Felix a ridicat ochii, iar eu am înghițit în sec, țintuindu-l cu privirea. Tăticul a scăpat de corecție. Eu sunt un puiuț mai sensibil, zice el, învață-mă când e 'pe' și când e 'pe care'. L-am făcut atent  prin exemple la cine face o anumită acțiune despre care vrea să ne spună, astfel că de câteva zile cere tot mereu exerciții, eu spun un substantiv, iar el construiește două propoziții, substantivul urmat de 'care' și substantivul urmat de 'pe care'. E foarte distractiv pentru că aflăm astfel despre diverse animale care 'fac' tot felul de chestii năstrușnice, dar și despre Felix, pe care îl știm, ce a început să jongleze îndemânatic printre subtilitățile limbii. Am ajuns și la substantive ca 'iubire' sau 'ploaie', despre care băiatul curios a uitat că atunci când era mai mic se comportau ca niște persoane, 'ploaia care vorbeste' sau 'iubirea care mă pupă', de aceea m-a apostrofat, 'ai uitat că eu sunt un puiuț sensibil care nu știe treburi de adulți?'

Unde și de ce îmi dispar mereu lingurițele?

Am, avem multe întrebări nerăspunse, poate încă neformulate, poate încă neștiute, poate prea neînsemnate, poate prea sofisticate, poate fără răspuns, cu răspunsuri pe care vreau sau nu vreau să le aud sau cu răspunsuri de care sunt prea-plină. Sunt și eu câteodată unul dintre prea-mulții părinți ce nu contenesc cu întrebările, ce se găsesc adesea întrebând și întrebând retoric, căci a întreba este un lucru bun și este inevitabil, fiind expresia rațiunii, însă care se pierde adesea printre întrebări întrebătoare, de care se teme, dar se și leagă cu râvnă și speranță. Să întrebăm din curiozitate științifică ar fi cât se poate de minunat, numai că pe măsură ce copilul crește, ne găsim copleșiți de întrebări banale, neștiintifice, pentru care suntem nevoiți să născocim răspunsuri imediate, bune sau proaste, noi sau vechi, interesante sau mai neinteresante, numai să fie răspunsuri, pentru că întrebările zilnice nerăspunse se lasă cu lacrimi și durere, iar noi suntem extrasensibilizati de prezența lacrimilor și a durerii. 

Întrebați, dragi părinți, întrebați, dacă aveți întrebări la care credeți că veți găsi un răspuns sau două, pentru că întrebările voastre se vor duce către o minte sclipitoare și un spirit curajos și liber, o să încerc și eu să fac același lucru, însă, deocamdată, nu pot să-mi iau mintea de la întrebarea ce mă macină de aseară, de când am realizat că iarăși nu mai găsesc nici o linguriță cu coadă lungă în toată casa, și anume: unde și de ce îmi dispar mereu lingurițele cu coadă lungă? Oare Kiti știe?

Ce nu face o mamă pentru copilul ei?

Mi-am recunoscut nodul din gât, cel care apare când și când și îți paralizează gândurile, dând frâu liber deznădejdii, neputinței, neliniștii. Toți trăim câteodată câte un nod în gât, reacția emoției se percepe atât de visceral, cum poate o simplă vorbă, propoziție să schimbe într-atât nivelul de simțire încât să te găsești cu respirația amenințată de prezența unui ceva incert, nepalpabil acolo, în calea inspirațiilor și expirațiilor tale? Asta pentru că Felix m-a rugat insistent să îi fac și lui cont de facebook, pentru că și Horica are. Deja? A început deja? Știu că nu suntem în fața unei probleme reale, dar nu putea și el să mai aștepte vreo...zece ani? Nu putea să se mulțumească cu minutele în care are voie să butoneze calculatoarele încercând să depășească obstacole în nu știu ce curse din nu știu ce deșert sau să prindă dinozauri în safari? Probabil că nu, din moment ce a pus întrebarea. Suntem propriile noastre victime, mai întotdeauna, măcar mă consolez cu ideea că băiețelul fără facebook este suficient de atent și creativ încât să îmbine cunoștințele sale tehnice cu bunele maniere și drăgălașenia, altfel nu mi-ar fi cerut aseară candid: mami, downloadează-mi, te rog, și mie niște pâinică!

Orbite

Prin întunericul dens al încă-nenăscutei dimineți îi percep prezența apăsată. Știu că este ea cea care vine, pentru că nimeni nu mai vine cu pasul atât de cinstit în cercul nostru spațial și temporal. Kiti. Lipsită desăvârșit de fățărnicie, atingerile ei sunt fie grele, fie delicate, pentru că sunt expresii fizice ale trăirilor ei. Indiferența ei se manifestă fără contact voluntar, când nu te vede, nu te poți aștepta la îngăduință din partea ei.

Așadar vine călcând greu lemnul din podea, ca să își pornească marșul orbital al dimineții, orbitele ei sunt adâncite sau nu sunt, dar ar putea fi, cu greu îți poți imagina atâta precizie și fidelitate pentru calea pe care o urmează. Îmi imaginez că arcul de cerc apucat de picioarele ei coerente nu este cu totul întâmplător și nu fac acest exercițiu doar ca să găsesc sensuri, pentru că sensuri există deja, iar ăsta este un gând confortabil, ci pentru ca să încerc să înțeleg cum își construiește ea orbitele favorite, ce resorturi intime o ghidează sau o împing spre traseul ales. Să își aleagă ea un traseu geometric echilibrat, ce îi dă încredere, confort și recompensă, să fie doar un simplu joc, o simplă recreere? Să fie o dorință de cuprindere exhaustivă a lumii ei, de întărire și recunoaștere, totodată, a apartenenței ei, căci prea matern-ocrotitoare îi e linia? Să înțeleagă ea prin pașii calculați că realitatea nu este o linie dreaptă, dar nici una strâmbă, ci doar curbată? Că virajele ei capătă rotunjime ideală prin repetiție și perseverență? Și că îi este permis, ca de altfel și nouă, să treacă de pe o orbită pe alta, la fel cum îi este permis să respire sau cum îi este dat să simtă,  mai profund sau mai superficial?

Îmi plac și nu mă mai tulbură insistentele și ritmicele ei întoarceri pe aceiași centimetri de podea din dimineață. I-am învățat simetria revenirilor și pot să îmi continuu somnul sau măcar să păstrez dulceața pretrezirilor lipsite de îngrijorare față de necunoscut. Iar când își încheie câte un ciclu, atunci când plonjează de pe colțul orbitei ei matinale, direct în contact concentrat cu tot trupul meu, mă bucur să înțeleg că întâmplătorul din traseul ei nu este complet aleatoriu.

Dublura mea de tras

În copilul nostru născut sub semnul gemenilor se ascunde un spirit cocoșat de poveri imposibil de descris. Copilul înțelege mișcările vieții, el ne percepe acțiunile comune și individuale, știu asta fiindcă se mulează activ și, mai ales, pasiv pe profilul nostru familial. Totuși, îi simt deseori tensiunea interioară, îi văd tremurăturile fine ce abia-abia o țin pe linia de plutire și îi încasez răbufnirile dureroase cu resemnare. Îmi privesc cu gând înlăcrimat neputința și datul și tac. Tăcerea mea înseamnă slăbiciunea mea, dar înseamnă și devenirea mea și-a ei. Tăcerea mea este slabă, dar și puternică. Copilul luptă în sinea lui și în mediul nostru cu poverile cu care se tot supraîncarcă, iar noi, hamalii ei nepricepuți, ne perpelim neputincioși în jur, ba o mai și aplecăm cu un grad în jos.

Și totuși copilul renaște copil mereu, spiritul său reapare nesperat eliberat, de parcă o lumină sfântă îi coboară în cale. E curată și ușoară precum un nou-născut și însetată de iubirea noastră tot ca nou-născutul după laptele mamei sale. Unde s-au evaporat poverile, unde îi e cocoașa? Unde îi e ura și durerea, cu toatele au dispărut ca-ntr-un miraj întors pe dos?

Complicate și simple ne sunt transformările, precum complicate și simple ne sunt și trăirile. Uneori mi-e greu să mă iubesc, alteori mi-e ușor să mă îndrăgesc, în unele zile nu pot să te mângâi, într-altele ador mângâierile pe care ți le așez pe frunte. Îmi imaginez că înțelegi și tu mersul ăsta al lumii și că reacționezi la fel ca mine. Îmi imaginez că spiritul tău nu știe multe moduri de limpezire, în definitiv cu toții luptăm pentru a dobândi înțelepciunea vieții. Îmi imaginez doar, ce pot să fac mai mult, acum, aici? Și încerc să îmi iert învrăjbirea.

Întâmplări

Am harta deschisă larg pe picioare. Mașina e oprită pe marginea drumului. A doua stradă la dreapta și am ajuns. Am emoții, aici în față. Kiti nu pare să aibă nici o grijă, acolo în spate. Stă cu ochii pe geam în scaunelul ei de mașină și țocăie ritmic suzeta.

Mi se dă voie să stau în cadrul ușii, nu pot să-l depășesc oricum, în fața mea stă priponit un gard de lemn ce ține în siguranță copiii în clasă. În spatele meu e lumea largă, dar eu mă simt închisă în ea, aș vrea să evadez în clasa de copii. Acolo, unde o fetiță bucălată și cârlionțată, cu suzetă în guriță, se învârte neîncetat, de parcă în sutele ei de pași stau și bucuria, și dezmierdarea, și jocul, și iubirea din tot universul ei de copil.

Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Deidre la o conferință despre autism. I-am spus pe scurt amănunte relevante despre noi. Pe scurt, deoarece prea multe nu știm nici noi. Mi-a vorbit despre profesia ei, despre educația pe care e pe cale să și-o desăvârșească, despre grădinița ei pentru copii cu tulburări de vorbire. Am ascultat-o cu interes și speranță, dar, totodată, cu o teamă subită. Teama nu e rațională, ea îți taie picioarele și îți îngheață sângele din cele mai variate și neașteptate motive. Ai ieșit dintr-un examen, crezi că ai rezolvat corect problemele, apoi, singur sau ajutat din exterior, realizezi că ai greșit un punct. Brusc te înmoi, simți o răceală în tot corpul. Te temi. Părinții, oricât de antrenați și educați ar fi, se tem pentru copiii lor. Deidre este speranța noastră surprinzătoare. E la un pas în fața mea, dar mă tem că o scap din mâini. Acum nu știu încă despre existența altor speranțe. De aceea sunt atât de temătoare.

Nu există pe Pământul nostru atât de multă bunăvoință și bunăcuviință, câtă candoare are nevoie de ele ca să crească mare. Așa începe procesul de întinare.

Scriu lucrurile astea, pentru că, la fel ca Gabriela, mi-am pus și eu întrebarea de ce Bibi? De ce Bibi? Cum de ce Bibi? Păi atunci, de ce Kiti? De ce el, de ce tu, de ce eu? Pentru că acum, aici, în timpul și spațiul care i/ți/mi se întâmplă în orice clipă, este/ești/sunt într-o intersecție de alte timpuri și spații, alte întâmplări a căror sumă îi/îți/îmi schimbă traiectoria fericit sau mai puțin fericit. Și numai de-asta. Poți să-i spui destin sau noroc sau fatalitate sau hazard sau, simplu, întâmplare. Și când această întâmplare este fericită, scapi încet de teamă și începi timid să înveți să te bucuri, să speri. Și chiar dacă pe Pământul nostru nu există atâta bunăvoință și bunăcuviință câtă candoare le cere să se înmulțească, tu știi că bucățica de timp și spațiu în care te găsești este curată și binecuvântată.

Cum altfel să răspunzi la întrebarea de ce eu?

E foarte multă dragoste în filmul nostru*

Cum se uită ea la lucrurile din jur? Ce vede din ele şi cum le percepe funcţionalitatea? 
Cât de deformate ne-ar părea nouă, celorlalţi, dacă am vedea lumea cu ochii ei?

Ce sens are estetica dacă emoţiile îi sunt greu accesibile?
Cum decorăm viaţa ei, ca să o bucure frumosul ei, al vieţii?


Nu sunt întrebări stupide sau fără sens, sunt întrebările noastre, ale părinţilor ei, întrebări reale, grele, importante.
 
Am dat astăzi de fotografia asta printre documentele mele. Am decupat imaginea lui Kiti şi mi-am aşezat-o în faţă. Îmi place. Îmi place pentru că o defineşte pe Kiti. Îmi place pentru că îmi dă câteva schiţe de răspunsuri la întrebările noastre aparent fără răspunsuri.
 
Kiti priveşte în jur cu discreţie, reţinerea ei faţă de mediul înconjurător o face să se concentreze pe mici, foarte mici detalii. Kiti găseşte acul în carul cu fân. Doar dacă acul este detaliul fin de care ea se agaţă ca să scape. Din asta pot trage concluzia că atenţia este o însuşire de care Kiti se poate folosi cumva.
 
Frumosul ne ceeaza o emoţie pozitivă. Ce înseamnă oare frumos pentru Kiti? În fotografia mea, Kiti trăieşte armonie estetică în strângerea caldă de mână a Alinei. Corpul ei adunat delicat de braţele cuminţi, de picioarele duios apropiate şi de capul înclinat uşor înainte îmi lămureşte nedumerirea. Kiti simte frumosul din jurul ei şi asta nu poate decât să ne bucure.
 
Dar ştiam deja că fetiţa noastră are capacitatea de a fi atentă, ştiam şi de abilitatea ei de a reacţiona afectiv la stimuli. Şi totuşi, întrebările rămân neraspunse pe de-a-ntregul. Aşa cum vorbele rămân nerostite pe de-a-ntregul. Şi durerile ei neîmpărtăşite.
 
Ăsta nu este un text trist. Am găsit astăzi printre documentele mele o fotografie care îmi place. Delicateţea fetiţei din fotografie mă emoţionează. 



*parafraza dupa, iarasi, preferatul meu, Kurt Vonnegut

De vacanta

La vreo treizeci de metri de mine vuia ca (şi alături de) vântul dupaamiezii cu 'iiiiii'-ul ei interminabil Kiti. Norii s-au ivit pe cer, mi s-au arătat brusc pentru percepţia simţurilor mele adormite şi poate că nici nu mi-aş fi dat seama de noul decor al cerului dacă nu mi-ar fi atras atenţia dialogul a doi adolescenţi ce povesteau pe o bancă lângă mine. Băieţii se întrebau şi încercau să determine provenienţa şi să asocieze acel sunet atât de familiar noua, 'iiiii'-ul eliberator al lui Kiti, cu sonoritatea vreunui fenomen meteorologic. Şi pentru sincera lor nedumerire am hotărât să le dezleg misterul. Horica s-a amuzat împreună cu mine şi a râs cu poftă şi cu acel sentiment de mulţumire pe care îl ai când descoperi o calitate inedită a ceva sau a cuiva drag ţie, 'auzi, Kiti ştie să imite cu autenticitate vântul!'.

De dimineaţă Kiti a văzut piesa Albă ca zăpada la teatrul itinerant Tandarica, un experiment reuşit, cred, acum, pe timpul verii, a teatrului nostru de păpuşi situat în parcul IOR, într-un cort lângă bisericuţa de lemn. Noi, restul, am pornit decişi la Decathlon să cumpărăm o masă de ping-pong pe care să o instalăm în curte şi cu care să ne satisfacem nevoia de mişcare pe timpul vacanţei. Nu am cumpărat-o însă pentru că nu îmi încape în maşină, propunerea vânzătorului de a mi-o lega pe maşină nu m-a mulţumit şi am amânat achiziţia pe sâmbătă. Totuşi băieţii au insistat să anticipeze jocul cu paleta de lemn şi, contra cărţii mele de identitate, am primit două palete şi o minge să ne jucăm puţin la masa magazinului. Horica a recunoscut cu sportivitate (mă rog, asta a venit după lecţia primită la prima răbufnire venită din neputinţa de a-mi returna o minge) supremaţia mamei sale într-o ierarhie de familie. Apoi s-a consolat cu o victorie asupra frăţiorului său mai mic pentru care am reinventat o serie de reguli ale acestui sport, reguli de genul Felix punctează dacă atinge mingea cu paleta sau nu contează de câte ori cade mingea în propriul său teren. Înfrânt cu scorul de 11-4 Felix a ţopăit continuu după mingea de ping-pong aproape la fel de energetic ca vrăbiuţa pe care tot Felix a zărit-o dis de dimineaţă şi despre care m-a întrebat 'de ce sare aşa, are baterie?'.

Intrebare

"Din ce-i facut recele si caldul?"

Ma ajuta cineva, vreun muncitor?

Nota: i-am spus lui Felix ca scriu intrebarea lui pe blog, poate ma ajuta cineva iar el a fost de parere ca poate ma ajuta vreun muncitor:)

De ce?

Mi-am amintit astazi doua intamplari de cand Horia era mic, avea cam 3-4 ani, incepuse de curand gradinita.

Abia ne cunoastem unii cu altii: copiii intre ei, parintii intre ei, educatoarele cu copiii si parintii etc. Vine si randul fratilor/surorilor micilor prescolari sa se intalneasca. O fetita apare la gradinita cu mama si cu surioara ei, aceasta din urma, doar cu o saptamana mai mica decat Kiti. "Doamna C., cati ani are fetita dumneavoastra?", intreaba prietenos si curios Horica. "Doi ani si jumatate.", raspunde mamica. "Dar stie sa vorbeasca?", continua Horia. "Cum adica? Sigur ca stie sa vorbeasca, uite ce mare e!", vine si raspunsul. "Aha!", sopteste Horia.

Horica are o surioara tot de doi ani si jumatate dar care nu stie sa vorbeasca. Pentru el are sens sa puna asa o intrebare. Mamica respectiva este o persoana buna, politicoasa, nu i-ar face rau unui copil.
Mi-a atras atentia. Intrebarile copiilor au sens intotdeauna! Iar raspunsurile noastre trebuie cantarite. Pentru ca deseori copiii intreaba, vor sa stie, vor sa inteleaga.

...

Copiii se joaca in parc. Nu se cunosc, intamplarea i-a adus impreuna in acelasi loc. Alearga unii dupa altii, se catara pe barele si scarile montate special pentru ei, arunca mingea de la unul la altul. Noi, parintii, ne relaxam pe banca de langa spatiul de joaca. Horia alearga spre noi. "Mi-am facut un prieten nou! Vreau sa merg cu el la tobogan!", spune el intrebator. "Cine este noul tau prieten?" "Este baietelul acela!", aratand cu degetul spre un grup mai mare decat unu. "Uite, cel cu tricou albastru!" "Pai, sunt mai multi copii cu tricouri albastre!", insistam noi. "Uite-l, se joaca cu mingea!" "Bine, bine, du-te!", renuntam putin dezamagiti ca nu am aflat care este noul prieten al lui Horica. El, un baiat sensibil, nu vrea sa ne lase nesatisfacuti si mai cauta: "E baietelul cu fata maro!" "A-ha, hai, fugi!"

Prietenul lui Horica este baietelul negru. Singurul copil de culoare din grup.
Uneori copiii nu au nevoie de intrebari. Lucrurile sunt clare, sunt asa cum se vad.

Tulburare de dezvoltare?

Felix se intalneste de cateva ori pe saptamana cu alti copii de varsta lui pentru a forma un grup de joaca. Acolo, in grupul acela, exista si un baietel care iese putin din "normalul" grupului prin comportamentul sau. Nu as putea sa ii pun un diagnostic insa, evident, face lucruri asa cum nu te-ai astepta sa le faca, iar eu am un ochi foarte iscoditor din acest punct de vedere.

In primul rand la peste doi ani el nu vorbeste sau cel putin nu o face in intalnirile noastre desfasurate intr-un mediu, acum, familiar. Apoi, isi exprima dorintele, frustrarile, nemultumirile prin tipete, plansete. Se joaca destul de izolat si prefera un anumit tip de jucarii. Nu raspunde la intrebari simple ca arata nasul sau unde e mana (intrebari puse de mine si nu de mama lui).
Totusi, are contact vizual, arata daca isi doreste ceva, deci comunica cat de cat, stie sa faca pa-pa si participa (uneori) la activitatile noastre practice.

Problema mea este urmatoarea: oare e cazul sa o avertizez pe mamica lui ca ceva pare in neregula cu dezvoltarea baiatului?
Oare este rau sa pastrez aceste semne de intrebare ascunse de urechea mamei?
Oare in cazul in care problemele pe care eu le intrevad sunt false iar eu ma decid ca este bine sa i le fac cunoscute produc mai mult rau decat bine?
Pot sa-i creez mari neplaceri tinand cont ca este insarcinata (of, ce complicat este!)?

Voi ce ati face in locul meu? Sa-i spun ceva sau sa stau in banca mea sa-mi vad de ale mele?