Se afișează postările cu eticheta poze. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poze. Afișați toate postările

luni, 2 noiembrie 2015

duminică, 21 decembrie 2014

Spre Crăciun cu spirit vesel-21 decembrie

Iată că zilele calde și însorite din preajma Crăciunului dezgheață iazul și trezesc prematur peștișorii din hibernare, aruncându-i într-o jucăușă destindere la suprafața apei. A le urmări alunecarea lină prin apa neașteptat de limpede este o desfătare. Ce-i drept, încântarea are în afară de latura vizuală și una subconștient-temporală, culoarea, dezmeticirea, claritatea, vivacitatea, toate proiectează starea spiritului primăvăratic. Prefer totuși să îmi rezum trăirea desfătătoare la partea ce ține strict de văz, în definitiv sărbătoarea sfântă a următoarelor zile cere în partea asta de lume imacularea simbolică și concretă a albului zăpezii.











duminică, 10 august 2014

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.








vineri, 8 august 2014

Alte instantanee

Cam asa arata interactiunile dintre ei:




Pe de alta parte, acestea arata si asa:



Ceea ce ma lasa pe mine cam asa:


vineri, 20 decembrie 2013

În așteptarea Crăciunului- 20 decembrie

Ah, ce zi! Preziua vacanței poartă în ea întregul entuziasm al zilelor care urmează, iar pe noi ne poartă într-o mie de zări sau doar în patru, dar o face cu stil, noi aflându-ne în acea stare mentală anticipativă de relaxare și de bine, care le anulează pe opusele ei. Un somn bun, întreg împlinește dispoziția cerută a zilei; am înregistrat. Suntem veseli, dar înghețați în mașina aerisită bine pe la încheieturi de situarea ei în bătaia vântului câmpenesc direct. Veselia se amplifică compensatoriu pentru dimineața geroasă, ceea ce ne amintește de gluma bunicului și a lui Felix, care povestește de așa-zisa școală 'Prostii veseli', în care elevii nu prea învață, dar păstrează intactă acea fericire ingenuă a copilăriei; care o fi calea dreaptă, iar suntem noi acum precum acei proști veseli? Noi știm răspunsul clipei, așadar râdem, sâc. Horica joacă la prima oră un tenis, eu savurez cafeaua mea preferată, Felix zice că se simte înfometat, deși a luat micul dejun acasă, de aceea ia și el un sandwich cât se poate de sănătos în condițiile date, cu pește și porumb, Kiti adulmecă niște biscuiți cu ovăz prin celofanul ermetic al ambalajului. Plecăm apoi la școală, o însoțim pe Kiti pentru ziua festivă de dinaintea vacanței, copiii fac biscuiți adevărați, împodobesc cu globuri și îngerași confecționați din hârtie un brad mare, desenat pe un carton, cântă colinde la niște instrumente muzicale de jucărie, îl așteaptă pe Moș Crăciun. După tenis, Horia vine înfometat și el, își cumpără câțiva covrigi calzi de la colț și îi mănâncă pe ascuns, stând cu spatele la marea noastră adunare; știe el ce știe. Felix vede multe dulciuri în ambalaje colorate și îmi cere să mănânce din ele, fiindcă de data asta se simte înfometat de chestii nesănătoase. Kiti are liber la biscuiți, biscuiții i se predau de bună voie. Spiridușul care-l anunță pe Moș Crăciun rămâne subit fără căciula lui colorată, Kiti i-o smulge cu agilitate, nimeni nu s-ar fi așteptat la una ca asta. Hmmm. Moș Crăciun apare și el, este bărbos, păros, purtând o pereche de ochelari, apoi întreabă, zic, destul de inspirat, 'ce mi-ați pregătit, copii?' Cum n-a fost de față la scena cu smulgerea căciulii spiridușului său, Moș Crăciun ar trebui să afle, 'nici nu știi tu, Moș Crăciun, ce ți-a pregătit Kiti'. Din fericire, scapă cumva de interesul lui Kiti, care-i ajunge în față și îi refuză genunchiul pe care să se așeze pentru o fotografie. Insistăm, stai, Kiti, în cele din urmă fata se așază. Îi pare un loc confortabil, de aceea se întinde prea liber pe Moș Crăciun și nu se mai ridică. Fotografia se reproduce și se tot reproduce. Mulțumim, Kiti! Felix știe că nu este acesta adevăratul Moș Crăciun, de aceea îi zâmbește cu indulgență, bla, bla. Și tot așa, cum ziceam, cu entuziasm și veselie și multă joacă. În plus, cu o frântură de ninsoare de poveste, da, da, chiar de poveste, fiindcă mai ales acolo ninsorile se compun din fulgi mari, pufoși și deși, ce-ți cad pe păr, pe haine, pe gene, de te lasă într-o prostească veselie, dar mirabilă, desigur.






joi, 5 decembrie 2013

În așteptarea Crăciunului- 5 decembrie


 
Iată cerul dimineții de decembrie, un cer rece, dar frumos, pe care l-am privit împreună cu Felix încă din  întunericul zorilor de zi, căutând să identificăm stelele căii Lactee. Fotografia pe care nu am făcut-o este atât de frumoasă, o fereastră mare cât un perete, luminată doar de stelele îndepărtate și de reflexia luminii lor difuze în bobițele compacte de brumă de pe mașinile parcate în fața casei și de pe plantele zbârlite de frig, acoperită în partea prietenoasă a ei de o perdea fină, transparentă, ce, la rândul ei, acoperă delicat trupușorul băiatului curios, lipit cu nasul de sticla rece, aburită de partea cealaltă a ei, prins parcă magnetic cu palmele și cu degetele răsfirate de geam, numărând stelele. Obiectivul ochilor mei focalizează pe profilul strălucitor al băiatului cu pelerină de borangic în decorul fascinant al luminii astrale. De pe care stea vine ninsoarea, se întreabă el.
 
L-am luat pe Felix iarăși supărat de la școală, de data asta o ținea una și bună să îl 'descriu' de la clubul de pian, pentru că are doamna profesoară măiestria să îl facă din când în când să plângă, prin presiunea nepotrivită pe care o pune pe el, acum, când copiii își pregătesc recitalurile; i-am domolit înverșunarea cu promisiunea că repetăm acasă împreună Cuculeț cu pană sură, iar ajunși acasă, primul lucru, și-a luat partitura și a pornit să cânte piesa. A fost foarte încântat pentru că i-a reușit mai bine decât la școală, semn că blândețea atmosferei de studiu este condiția necesară și suficientă pentru bucurie. A repetat și de dimineață, cântând chiar cu vocea, ceea ce nu prea face, pe urmă și-a amintit, prin nu știu ce căi fantastice, de diferența dintre 'copi' și 'copii', spunând candid și râzând, 'stii, mami, că eu când eram mic credeam că cuvântul 'copii' se scrie cu un singur 'i''. Am râs și noi, părinții, de mostra de înțelepciune prematură, auzi, când era el mic, ha, ha.



miercuri, 21 august 2013

Visul s-a împlinit!


O promisiune mai veche ce se ține chiar acum, să pescuiască în cel mai încântător loc din țara noastră, Delta Dunării. Au încercat ei în mai multe rânduri să pescuiască și chiar au făcut-o, dar, aproape de fiecare dată, au revenit nemulțumiți de pe baltă. Horica și Bicu. Trăsături prea puține, echipament incomplet, tehnică deficitară? Poate câte ceva din fiecare, doar pasiunea s-a menținut intactă. Între timp, pregătirea excursiei de pescuit din deltă a fost temeinică. Horica are aproape tot atât de multe unelte performante pentru pescuit, câte cunoștințe despre acest sport a tot acumulat. El este o mică enciclopedie teoretică a artei pescuitului, cu toate celelalte lucruri pentru care are pasiune i se întâmplă la fel, citește mult, așadar cunoaște multe lucruri. Iată că acum are ocazie ideală să își testeze cunoștințele. Au plecat de acasă însoțiți de tati, tati, nici foarte tinerel, ca Horica, nici foarte matur, ca Bicu, el are rolul de a ține pasiunea pescarilor noștri în frâu, de a fotografia capturile, de a se bucura de zilele sfârșitului de august într-un asemenea decor superb și, de ce nu, de a își face inițierea în pescuit. Ușor frustrați de captura slabă din ultimii ani, Horica și bunicul și-au promis solemn la plecare că, în cazul în care nu vor prinde acea știucă din închipuirile lor informate și numai pe aceea, își vor rupe de ciudă undițele în două și vor renunța definitiv la pescuit. Ei bine, astăzi pot respira ușurată. Știuca aceea a tras unde trebuie. Nu le urez baftă, asta în niciun caz nu i se face unui pescar.






joi, 6 iunie 2013

De-ar fi pereții precum fantezia de copil, n-ar exista cocioabe pe Pământ

Poveștile au început să răsară pe pereți, nu mâzgălituri, nici linii sau puncte, ci povești întregi ce se înghesuie să iasă din vârfurile cariocilor lui Felix, ce veselie să-ți decupezi povestea după propriu-ți plac, dinozaurii nu trebuie să rămână triști în enciclopedii, ei pot să aibă castelul lor, să își sădească floricele colorate, să-și țeasă cuiburi, chiar s-o facă, apoi să își invite desenatorul în castelul lor, dacă vor. Cu seninătate de copil, să plasmuiesti un ocean peste drum de castelul dinozaurilor, dar să fie unul învolburat de furia balenei ucigașe de la Ikea, ce va sta într-o continuă pândă între două lumi, cea 3D și cea 2D, pentru a te mânca cu carioca cu tot, în timp ce tu plutești în derivă pe creștetul valului uriaș. Și tot așa, căci nu s-au umplut încă pereții de povești, de-ar fi pereții nemărginiți precum fantezia din poveste... Apoi să nu te surprindă nicio iminentă rătăcire- cum ar fi poveștile fără ele- întipărește-ți cu simboluri născocite un alfabet tainic, eliberator în spatele draperiilor trase, acolo și doar acolo îți este puterea miraculoasă, mă rog, dacă ignorăm, cât suntem încă în poveste, forța creatoare a minții tale esențial libere de prejudecăți.





luni, 13 mai 2013

Broderii

De ce există ii, pentru fetițe care spun 'i' cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice 'ii', pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează 'ii', dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.


Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.


Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.






marți, 7 mai 2013

Bucuria călătoriei

Bucuria vacanței începe cu bucuria călătoriei în sine, entuziasmul, anticipația, seninătatea se amestecă cu senzația confortabilă a deplinătății, acolo în căsuța mobilă a familiei, înghesuiți împreună în gânduri și amintiri, pentru că, de fiecare dată, priveliștea prietenoasă a naturii ni le evocă simplu, fără niciun efort de voință, amintiri recente sau mai îndepărtate, dar și amintiri-semne despre ceea ce suntem prin ceea ce au fost străbunii noștri. Odată ce trecem munții, cădem parcă într-o scenă de istorie foarte veche, liniștea imperturbabilă se percepe deodată, aglomerația dispare ca prin farmec, relieful devine mai domol, așa ca liniștea, pitorescul dealurilor și colinelor rotunde are caracter de universalitate. Îmi plac mult pantele lor potolite, îmi dau sentimentul bun de încredere, de familiaritate, ne place mult să ne visăm cu ochii minții împreună în pădurile lor bogate, unde copiii le cercetează temeinic de căprioare, vulpi, mistreți, ciocănitoare. Nici satele pe care le lăsăm în urma noastră nu îi dezmint peisajului cumpătarea caracteristică, doar câte un grup legat de copii jucându-se într-o libertate autentică, greu de experimentat de către copiii orașelor, ne trezesc la realitatea imediată a călătoriei noastre. Drumul șerpuit ne aduce în fața casei bunicilor, starea de spirit s-a conturat congruent cu lejeritatea zilelor vacanței de primăvară.