Spre Crăciun cu spirit vesel-19 decembrie

Sunt puține imaginile acelea cu vorbe de duh de pe facebook care să-mi rețină atenția (așadar să le apreciez cu celebrul 'like'), nu neapărat pentru că nu ar exprima adevăruri, poetice sau nu, ci pentru că de acolo primesc cu mult mai mare plăcere gândurile prietenilor mei. Totuși, Alexandra postează astăzi textul 'the only way to do great work is to love what you do', iar dacă ați cunoaște-o pe Alexandra (pe ea și pe colegele ei) și dacă ați ști că ne transmite aceste cuvinte imediat după serbarea copiilor cu autism de la centrul nostru, ați înțelege de ce fac astăzi o excepție. Lucrurile extraordinare se nasc numai când iubești ceea ce faci. Iar aceste ființe minunate cunosc în profunzime sentimentul de a îndrăgi. Serbarea aceasta a fost ca o bijuterie prețioasă, delicată și viu-strălucitoare, pe care o porți cu smerenie pentru darul de a fi fost aleasă să o porți, cu grijă și iubire sfinte materne, cu încredere și mulțumire pentru frumusețea zămislită din trupul și mâinile tale și neapărat cu lacrimi de fericire scurgandu-ți-se pe obraji. Ah, dragelor, aleselor, vă mulțumesc!

Spre Crăciun cu spirit vesel-6 decembrie

O prietenă iese de dimineață pe străzile Bucureștiului și îl vede urât, ce-i drept, dezolarea te cuprinde mai lesne după multe zile umede, reci, altcineva îmi spunea deunăzi că ninsoarea nu este pentru orașele mari, aglomerate, că preferă ploaia, așa e, ploaia îi domolește orașului tulburătoarea energie distructivă, mie nu-mi pasă de vreme cât privesc câmpul pe fereastră cu focus accentuat, iar Moș Nicolae este capabil să me convingă că poate face magii în ciuda infidelității omului matur față de propria lui copilărie, astăzi suntem în stare să împărtășim o taină a magicului care-l pătrunde pe Moș în casele noastre izolate de centura invizibilă de unde electromagnetice, mulțumită curajoasei Kiti o aflăm, ea este împinsă de la spate, de cu foarte dimineață, de către Felix, cel mai nerăbdător să-și afle darul, Kiti coboară treptele călcând apăsat, dar nu atât de apăsat încât să declanșeze alarma armată să prindă mișcarea, ceea ce este surprinzător, fiindcă fata nu știe să se arate decât impresionant, sănătos, noi alergăm să dezarmăm și înțelegem, cu toții rămânem fascinați de întâmplare, explicația cu magia Moșilor este doar la o aruncătură logică, firească de idei mai încolo de surpriză, de aceea înțelegem, așadar astfel ajung Moșii în casele cu copii, carevasazică magic.

Spre Crăciun cu spirit vesel-1 decembrie

Nimic mai potrivit cu prima zi de iarnă în calendar decât ninsoarea de poveste a dimineții, tot așa, nimic mai nimerit cu ninsoarea blândă decât voioșia copiilor din miezul naturii înghețate. De ziua României îmi doresc să mă las surprinsă de sosirea explicită a iernii și mă las, în grabă mare, ca să liniștească nerăbdarea lui Felix, îi găsesc o singură mănușă, de ajuns băiatului, se pare, pentru că fuge afară din casă cu lopata de zăpadă.

Ieșim la prima oră din casă, dar n-o facem cu viteza obișnuită zilelor de luni, ca să nu alunecăm pe drumul înmărmurit sub platoșa de gheață, dar și pentru că ziua de sărbătoare națională îmblânzește orașul, îl lasă să respire lin, fără furie. Distanțele citadine nu mai depind astăzi de timp, de secundele, minutele grele ale neastâmpărului cu care gândul la destinațiile diverse ne chinuie, iar spiritul lejer, surpinzator are atingerea unei mângâieri, numai bune pentru pornire în zi. Ca atare, după ce revenim acasă, carevasazică plină de elan, acum, creator în bucătărie, pornesc să pregătesc familiei o masă caldă, cu încredere și simț estetic în aceeași măsură.

A spune că nu-ți plac puzzle-urile este același lucru cu a spune că nu-ți place viața. Nouă ne plac atât de mult, încât avem de rezolvat unul în plus. Hihihi, desigur.

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Crăciun fericit, cu liniște, bucurii muzicale, gusturi alese și multe zâmbete!

În așteptarea Crăciunului- 20 decembrie

Ah, ce zi! Preziua vacanței poartă în ea întregul entuziasm al zilelor care urmează, iar pe noi ne poartă într-o mie de zări sau doar în patru, dar o face cu stil, noi aflându-ne în acea stare mentală anticipativă de relaxare și de bine, care le anulează pe opusele ei. Un somn bun, întreg împlinește dispoziția cerută a zilei; am înregistrat. Suntem veseli, dar înghețați în mașina aerisită bine pe la încheieturi de situarea ei în bătaia vântului câmpenesc direct. Veselia se amplifică compensatoriu pentru dimineața geroasă, ceea ce ne amintește de gluma bunicului și a lui Felix, care povestește de așa-zisa școală 'Prostii veseli', în care elevii nu prea învață, dar păstrează intactă acea fericire ingenuă a copilăriei; care o fi calea dreaptă, iar suntem noi acum precum acei proști veseli? Noi știm răspunsul clipei, așadar râdem, sâc. Horica joacă la prima oră un tenis, eu savurez cafeaua mea preferată, Felix zice că se simte înfometat, deși a luat micul dejun acasă, de aceea ia și el un sandwich cât se poate de sănătos în condițiile date, cu pește și porumb, Kiti adulmecă niște biscuiți cu ovăz prin celofanul ermetic al ambalajului. Plecăm apoi la școală, o însoțim pe Kiti pentru ziua festivă de dinaintea vacanței, copiii fac biscuiți adevărați, împodobesc cu globuri și îngerași confecționați din hârtie un brad mare, desenat pe un carton, cântă colinde la niște instrumente muzicale de jucărie, îl așteaptă pe Moș Crăciun. După tenis, Horia vine înfometat și el, își cumpără câțiva covrigi calzi de la colț și îi mănâncă pe ascuns, stând cu spatele la marea noastră adunare; știe el ce știe. Felix vede multe dulciuri în ambalaje colorate și îmi cere să mănânce din ele, fiindcă de data asta se simte înfometat de chestii nesănătoase. Kiti are liber la biscuiți, biscuiții i se predau de bună voie. Spiridușul care-l anunță pe Moș Crăciun rămâne subit fără căciula lui colorată, Kiti i-o smulge cu agilitate, nimeni nu s-ar fi așteptat la una ca asta. Hmmm. Moș Crăciun apare și el, este bărbos, păros, purtând o pereche de ochelari, apoi întreabă, zic, destul de inspirat, 'ce mi-ați pregătit, copii?' Cum n-a fost de față la scena cu smulgerea căciulii spiridușului său, Moș Crăciun ar trebui să afle, 'nici nu știi tu, Moș Crăciun, ce ți-a pregătit Kiti'. Din fericire, scapă cumva de interesul lui Kiti, care-i ajunge în față și îi refuză genunchiul pe care să se așeze pentru o fotografie. Insistăm, stai, Kiti, în cele din urmă fata se așază. Îi pare un loc confortabil, de aceea se întinde prea liber pe Moș Crăciun și nu se mai ridică. Fotografia se reproduce și se tot reproduce. Mulțumim, Kiti! Felix știe că nu este acesta adevăratul Moș Crăciun, de aceea îi zâmbește cu indulgență, bla, bla. Și tot așa, cum ziceam, cu entuziasm și veselie și multă joacă. În plus, cu o frântură de ninsoare de poveste, da, da, chiar de poveste, fiindcă mai ales acolo ninsorile se compun din fulgi mari, pufoși și deși, ce-ți cad pe păr, pe haine, pe gene, de te lasă într-o prostească veselie, dar mirabilă, desigur.

În așteptarea Crăciunului- 6 decembrie

'The frog and the dog' este prima poezie compusă în limba engleză de către Horica, pe când avea 6 ani, clasa întâi. Este darul nostru, al părinților lui, pus în ghetuțe (:)) în noapte de bunul Moș Nicolae, un dar de suflet, așa darurile capătă însemnătate, când ating strunele sufletului, părinții sunt primii care află aceste taine omenești, copiii doar le intuiesc deocamdată.
 
Tot de Sfântul Nicolae, îmi permit să îmi citez o prietenă de pe facebook, doamna doctor S.G., al cărei status de părinte de copii care nu mai sunt copii m-a emoționat prea mult încât să nu se arate și în acest loc al meu, al nostru, și care spune simplu precum o clipire despre permanența unor stări: "Unde și-au ascuns copiii mei ghetele? Tot caut....Am să rămân cu darurile în suflet."

Să sărbătorim frumos!

O duzină spiralată

Mi-a pus sub bărbie un cocoloș bej-maroniu, umed, călduț și mi-a cerut, sărut-o, eu nu m-am împotrivit, în acele vremuri mă împotriveam cu dificultate, dar nici nu simțeam vreun impuls s-o fac, adică să spun nu, ba din contră, mi-am lipit nasul, poate singurul rămas ager din intregu-mi trup în acele clipe, de bulgărașul proaspăt din josul ochilor mei îngrijorați, l-am adulmecat flămând, apoi i-am pecetluit pe un triunghiuleț din umăr cu vârful buzelor iubirea mea eternă. Era la început de iunie, o zi ca asta, nu prea caldă, nici rece, rotundă, când s-a născut Kiti, copila. Eu nu sufeream din naivitate.

Nici pomeneală de vreo intenție serioasă n-a existat atunci când am deschis pentru prima oară copertele jurnalului meu virtual. Mă uit înapoi cu ochii minții și aproape că nu mă recunosc pe mine însămi acolo, la început. N-am știut ce mă mână să scriu, dar, odată ce m-am pornit, am simțit un bine mare, cald, împlinitor și, mai ales, eliberator, pentru că numeam trăiri, stări, nevoi, întrebări, poate nenumite până atunci, poate neanalizate sau chiar neștiute. I-am urat pe prima filă mulți ani cu bucurie fetiței noastre, golindu-mă de durerea de a nu îmi fi văzut în șapte ani iubirea primită explicit de copilul cu voință enigmatică. Ingenuitatea în care mă scăldam începuse să doară.

Iată așadar cum se leagă cele două aniversări de la începutul verii și de ce este sănătos scrisul. Iată cum devin sentimentală zilele astea și de ce învăț să tai un film de pe youtube. Ca să spun simplu, cu drag un "la mulți ani, copilă scumpă"!

Astăzi m-am confundat cameleonic cu frumoasa zi azurie de primăvară verde

Port la piept o broșă. O broșă, repet, mereu am dimineața gândul la brioșele cu afine, de la care nu mă pot abține. Dar nu în această dimineață, nu, astăzi a trecut ora pentru o brioșă dulce, astăzi confecționăm cu mâinile noastre broșe. Și câte o vază pentru florile pe care am început deja să le primim. Întotdeauna cu drag. La grădiniță, de zi sărbătorească însorită celebrăm împreună cu copiii noștri, binenteles, de grădiniță. Ne celebrăm pe noi însene, femeile, mai exact mamele copiilor noștri, și o facem într-un mod foarte ingenios, original și plăcut, participând la un atelier de reciclare creativă, unde...creăm. Mulțumesc, Andreea!

Felix îmi cere să mă aplec asupra lui pentru că are să îmi spună ceva important, eu mă aplec, căci nu pot rata observațiile lui, el mă îmbrățișează strâns și îmi dezvăluie secretul, un pupic. Mulțumesc, și eu te iubesc! Horică mă cheamă pe jumătate adormit să mă pupe, el a visat frumos, pentru că Felix s-a îndurat de el, a cedat la rugămințile fratelui mai mare și au dormit împreună. Entuziasmul ce l-a cuprins îl face să exclame: abia aștept să crească Felix, ca să vorbim la telefon de la școală. Eu iau efuziunea lui ca pe o urare frumoasă de zi bună. Mulțumesc, și eu te iubesc! Kiti mă urmărește peste tot, e cu un pas în urma mea, aproape că îi simt căldura răsuflării, le pregătesc copiilor gustările, de aceea cobor în aplecare trupul înspre frigiderul deschis, iar Kiti îmi imită mișcarea, o văd cu capul înainte și în jos, aproape intră în frigider. E și tati cu noi în bucătărie, ne emoționează pe amândoi gestul drăgălaș al fetiței noastre, vedem în el tandrețe, ca atare îi răspundem potrivit cu câte o îmbrățișare strânsă, îmbrățișări pe care Kiti le primește zâmbind. Mulțumesc, și noi te iubim!

Așa că astăzi port la piept o broșă asortată după bunul meu simț estetic și duc în brațe o vază decorată împreună cu Felix, care a preferat să își confecționeze propria broșă fără ac de prins în piept, pentru că el nu vrea deloc ac lipit cu silicon. Și nu, astăzi nu mă interesează deloc brioșele cu afine.

Spațiul maxim

Cea mai diafană percepție gustativă, Horică, pentru întâia lui cupă de șampanie.

Cea mai gingașă declarație de prietenie și iubire, Felix, pentru îmbrățișarea de trezire în prima zi a anului oferită lui Horică.

Cel mai ingenuu zâmbet de pe lume, Kiti, pentru revărsarea de fericire de pe chipul și din toată ființa ei din zilelele de trecere peste ani.

Cele mai autentice și sublime bucurii de pe Pământ, noi doi, pentru că suntem binecuvântați cu iubire.

La mulți ani!

Timp

Stau în bucătărie și dau din mâini și din picioare. Astăzi nu îmi folosesc creativitatea în prepararea mesei de deseară, mă las încrezătoare pe mâna revistei mele tehnice preferate, suplimentul pentru mese festive.  Asta îmi permite să mă gândesc la tot felul de lucruri. Prefer să nu îmi amintesc de visul somnului de dimineață, în el mă găseam la ora patru dupăamiază fără nimic din ceea ce aveam de făcut început măcar și nu mă gândesc nici la bagajele pe care le voi începe de mâine. Însă mă găsesc întrebându-mă în gând de ce la sfârșitul anului unii avem nevoie de priviri retrospective și rezoluții, iar alții, nu. Mie una nu îmi trebuie, însă îmi plac mesele festive. Aș putea să caut printre amintiri momente, clipe, întâmplări din anul ce tocmai stă să dispară, însă nu am nici o pornire să o fac. Tot la fel, aș putea să iau hotărâri pentru noul an cu paharul de șampanie în mână, dar nici asta nu îmi dă vreun fior aparte, așa, să se asorteze cu masa pe care o voi împodobi-o cu drag pentru noi cinci. De aceea prefer să dau în continuare din mâini și din picioare prin bucătăria mea și să simt cum mă învăluie și mă impregnează arome apetisante și sofisticate de sosuri franțuzești și condimente mediteraneene. Copiii sunt atrași de firicelele parfumate ce ies prin gaura cheii ușii de bucătărie, de aceea din timp în timp sunt nevoită să îi gonesc cu regrete din laboratorul meu. Sunt o adevărată zână în ochii lor, dar eu știu că sunt doar una deghizată, cărticica mea cu rețete festive stă deschisă la pagina douazecisiopt și este ancoră în realitate. De ce îi spunem anului ce va dispărea 'la revedere'? Eu i-aș spune 'la revedere în amintiri', căci așa cum nu există perfecțiunea formei pe Pământ, tot la fel știm cu siguranță că trecutul rămâne mereu în spatele nostru și nu există viitor pe lumea astaa care să se intersecteze cu vreun trecut. Nici măcar într-un minuscul punct. Pe de altă parte există teoretic o mică șansă de revedere a anului pe care îl lași în urmă, ia, de exemplu, cazul prietenei tale din Australia care ți-a urat deja 'la mulți ani' din noul an, așadar ce-ar fi să urce repede într-un avion și să aterizeze înapoi în timp, într-un loc rămas încă în vechiul an? Hmmm, la ce bun? De aceea prefer ca, din bucătăria mea inundată de eteri din cidru, să vă urez mai bine pentru anul nou ce este după colț multe zile senine și frumos-surprinzătoare, cu bucurii și descoperiri, cu sănătate și prietenie, cu încredere și multă iubire! În plus, La Mulți Ani și să nu uităm de frumusețe!

Oare de unde știe Xoco că lacul este înghețat?

Astea sunt nuanțele ultimelor zile ale anului, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, sunt nuanțele reci, magnifice ale iernii, băieții calcă cu o pornire nestăpânită fiecare băltoacă încremenită de ger, nici urmă de vietate a câmpului aproape de înserare, nici Kiti nu ocolește bucățile de zăpadă înghețate, călcătura ei despică blocul alb, compact, dar și aerul cu sunetul aproape metalic împrăștiat de spargerea lui, doar o tufă rătăcită de măceș aduce aminte că locul a cunoscut odată și căldura, fructele ei roșii-sângerii stau mărturie, păcat că tati nu le îndeplinește visul de a patina pe lacul înghețat, gândesc copiii și pun botic ca al câinelui Xoco, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, dar câinelui nu-i pasă de nimic altceva decât de moment, nici trecut, nici viitor nu pare să aibă, cel puțin nu acum, când patinează în fugă pe latul lacului, parcă în ciuda copiilor reținuți la mal de doi părinți grijulii, uite-le bujorii din obrăjori, e oare prima oară când îi văd atât de pregnanți pe fețele lor de o bună bucată de vreme, ce bine, mi-a fost dor, cerului nu i-e dor de nori, căci e calm și zâmbitor, iar astfel mai simte și el căldura soarelui, Felix urăște fularele înțepătoare, dar le poartă așa înțepătoare cum sunt ele, să nu ne pierdem căldura din interior, o salvăm alergând înfofoliți și neuitând să zâmbim, auzi Horica, să zâmbim puțin, astăzi nu patinăm pe lac, am zis, hai, doar un pic, îi ține tati pe rând suspendați de-un braț și-și fac hatârul, apoi se întunecă deodată și de niciunde, cum de niciunde apare și câinele solid și negru, ce, deși prietenos, ne împinge de la spate către casă, acum, când nuanțele ultimelor zile ale anului nu mai sunt nicicum, fiindcă e noapte, așa cum o să fie și mâine la aceeași oră, la o aruncătură de băț sau la o patinare pe lacul înghețat de noul an, oare îi ușurăm bătrânului nostru an transformarea într-unul tânăr și curat cu exploziile artificiale de culoare din întunericul nopții de mâine?

Bucurie!

Felix: când vine Moș Crăciun?, vine cam peste o oră, jucați-vă liniștiți până atunci, haideți cu mine să aranjăm camera, să îi pregătim scrisoarea de sub brad, să pornim colindele, lui Moș Crăciun îi plac tare mult colindele, dar de ce e Crăciunul Crăciun în fiecare an?, e ziua în care s-a născut Isus Cristos, dar el mai trăiește?, nu, dar a fost un om foarte înțelept și bun și cu fiecare colind, noi ne amintim de el, de ziua în care s-a născut, da, mie îmi place foarte mult ziua asta, a trecut o oră?

Horica: abia aștept să vină Mosu', oare ce-mi aduce? Îmi aruncă o ocheadă, zâmbind șmecherește, de parcă n-ar ști. Intru în jocul lui, nu știu, sper că a ajuns scrisoarea ta la el, știi bine că noi am fost împreună toată săptămâna, așadar nu am avut cum să fi ajuns acolo. Știi, de fapt te-am păcălit tot timpul ăsta, îmi pare rău, Moș Crăciun există! Se uită la mine și râde, haide, măi mami, magia s-a dus atunci când a venit deșteptul ăla costumat și l-am recunoscut! Și-a amintit acum de acel Crăciun în care magia s-a spulberat deodată, brutal, lăsându-l neconsolat, în tristețe, cum să fie ăsta Moș Crăciun când se vede de la o sută de metri că e un vecin costumat? Și ce barbă de plastic mai e și aia, atât de urâtă și nesănătoasă?

Kiti: Crăciun, Moș Crăciun, ce atâta Crăciun, Moș Crăciun? Știu de Moș Crăciun încă de pe când îmi întindeau fetele cartonașele cu poze și desene în față și mă puneau să îl identific în ele pe omul bicolor. Atâta vreme cât e veselie în jurul meu și mai sunt și cornulețele ale minunate, e perfect de Crăciun, să mergem să îl întâmpinăm!


Ajunul Crăciunului s-a transformat în Crăciun, pregătindu-ne pentru veselie, seninătate, liniște, poveste. Să avem cu toții o sărbătoare magică și luminoasă!

Calendar de advent, ziua 22

"Summertime" a lui George Gershwin mi-a sunat mie întotdeauna ca un 'wintertime', poate instrumentele de suflat să îmi evoce un câmp înzăpezit și viscolit, poate lirismul extrem să mă ducă cu gândul la iarnă, poate chiar versurile să mă transpună mental în corpul de copil ce se cere ocrotit acasă de către părinți, nu știu, însă ador să o ascult pe timp de iarnă.
 
Astăzi am ascultat-o într-o variantă superbă, cea a lui Stan Getz, pe care nu o găsesc pe Youtube, și am cântat-o împreună cu Kiti, da, da, cu Kiti, fetița care nu vorbește, dar care se găsește câteodată imitând cu vocea ei de bariton diverse instrumente muzicale.
 
Ascultați și vă bucurați, dacă vă  place, patru variante dintre zecile de mii de Summertime:

Calendar de advent, ziua 21

Orașul de aur este orașul nostru în acest Crăciun. I-am călcat deja de câteva săptămâni aproape toate străduțele pietruite ale orașului vechi, bietul cărucior și-a chinuit articulațiile suple ținându-se gol după noi, căci copilului nu îi deschizi alei colorate și vesele în fața ochilor și, în același timp, îi impui să stea legat într-un cărucior. Așadar copilului care abia a învățat să meargă îi dai șansa să învețe să alerge și,    mai ales, să testeze cu pașii lui ușori fiecare denivelare a istoricei străduțe pe care te afli împreună cu el. 

Crăciunul se apropie, iar asta se simte în gerul care ne infofoleste din cap până în picioare și în aerul de sărbătoare ce îi dă superbului oraș distincție și o înțelepciune aparte, străveche. A și nins deja ușor. Copilul ne ține mult în aerul înghețat, dar parfumat cu abur dens de vin fiert și scorțișoară, el este fascinat de tramvaiele orașului, pe care le cunoaște și le numește aici pentru întâia oară în viață, 'gaga' fiind una dintre primele etichete verbale date lucrurilor din lumea sa și a noastră. Realizăm abia peste o bună bucată de timp că, de fapt, în mintea copilului de un an orașul Praga este orașul tramvaielor, de aceea 'gaga' (Praga) înseamnă tramvai. Asta nu este o mirare, același copil va găsi peste doi ani la fel de fascinantă și de caracteristică pentru un oraș prezența tractoarelor, o altă capitală europeană va avea acest privilegiu, o identificare originală și copilărească cu un vehicul.

Horică a găsit prin memoria lui vie de copil amintirile zilelor Crăciunului de poveste din orașul tramvaielor, căci noi, părinții, la rândul nostru învăluiți de trăiri puternice în seducătoarea Praga, am simțit încă mult timp după aceea din vreme în vreme pe buze o întrebare pentru băiat: 'mai ții minte cum era la Piaga?', o întrebare ce își avea întotdeauna același răspuns alintat, aducător de bună dispoziție, cântat și încântător: 'daaaaaaaaaaa!'. Iar din spusele lui, i-am încropit tabloul unei întâmplări trăite de băiețelul de un anișor, scrisă mai demult:

"E drept, nu mă știu de când sunt însă mă știu de destul de aproape de momentul nașterii mele. Cam de după un an. Cam atunci întâmplările din jurul meu au lăsat amintiri în mintea mea. Acolo la fund sunt niște cai mici de jucărie și niște cai mari adevărați. Și acești cai sunt într-o piață mare, cu multă lume, mărginită de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia mulți se uită admirativ. Și mai văd frig în jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt îmbrăcat atât de gros într-o haină portocalie încât abia merg. Piața mai are multe căsuțe mici de turtă dulce, cred că sunt într-o poveste. O poveste cu cai adevărați și cai de jucărie. Nu mi-e frică de ei, sunt mic și mama e mereu lângă mine. Acolo, în sertarelul minții mele stă și tata. Dacă-mi zâmbește sunt curajos. Dacă se încruntă devin prudent.

Nu știu cum s-a întâmplat dar m-am trezit cu caii în mâini. Și fiindcă au ajuns la mine ne-am împrietenit. Am devenit nedespărțiți cam pentru un an întreg. Acolo, în piața mare, m-am plimbat și am fugit cu căluții mei de jucărie în mâini. Priveam fascinat căsuțele de turtă dulce și pofticios dulciurile din ele. Și, deși n-am uitat nici o clipă de căluții mei de jucărie, s-a întâmplat totuși să-l scap pe unul dintre ei pe jos. "Nu, nu, nu călcați pe el!" am plâns eu tare, tare. Dar oamenii mulți din piață nu mă auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pământ. Oamenii nu erau răi, erau doar fascinați de bisericile negre pe lângă care eu nu eram decât un gândăcel. 

Unde e căluțul meu?, am fugit eu pe pietrele înghețate. Deodată îl văd. E căluțul meu maro. Fug să-l ridic de pe jos. Însă pe măsură ce mă apropii de el, devine tot mai mare. Și mai mare. Și se mișcă. E chiar el, căluțul meu de jucărie care acum a devenit un cal adevărat. Vreau să-l îmbrățișez. Dar când să îl ating crește un gard în fața lui. Încep să plâng. Vreau căluțul înapoi! E prietenul meu! Tata mă ridică pe brațe și sărim gardul împreună. Mă urcă pe cal și eu îl îmbrățișez. E el, îmi șoptește la ureche că e bucuros că l-am eliberat. Stau pe spatele lui și el dă un ocol pieței cu mine în spinare. Tata și mama mă așteaptă într-o parte. Nu mai sunt supărat. De ce să mai fiu? Doar mi-am găsit căluțul! Și...ssst...mai am unul mic de jucărie într-o mână!"

Calendar de advent, ziua 20

Muzica. Acea dispunere desăvârșită a vibrațiilor particulelor din aer, eminamente fizică, ce dezlănțuie, odată percepută potrivit, un val năucitor de simțiri ce te împrăștie inițial, apoi te reintregeste la nivel spiritual. Sunetul muzicii este literă a sensibilității umane, iar muzica luată ca un întreg este un mediu esențial de ființare și dăinuire a omului, deoarece cu fiecare respirație în acest mediu, avem șansa să ne regăsim ca la începuturi, curați, senini, liberi și frumoși, esența omeniei.

Un suflu de armonie, Abdullah Ibrahim:

Calendar de advent, ziua 19

Ceva frumos, direct din sufletul artistului: My Favorite Things, John Coltrane:

Calendar de advent, ziua 18

 Ana Blandiana


" Păstor de fulgi


 Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi,
 Să am în grijă turme mari de-omăt
 Pe care să le port prin ceruri lungi
 Și să le-aduc mai albe îndărăt.

 În nopți clinchetitoare să stau și să contemplu
 Singurătatea lumii și plînsul ei enorm
 Reverberat în nouri ca-n murii unui templu
 Pe când viața-mi trece și turmele îmi dorm.

 S-aștept să vină vara să-mi răpună
 Mieii sortiți spre setea dulcii hume
 Și-n transhumanța sfîntă să curgem împreună
 Muți, fără de prihană, dar anume."

Calendar de advent, ziua 17

Am găsit pe site-ul publicației americane In These Times o urare de Crăciun făcută cititorilor ei de către marele scriitor american Kurt Vonnegut în anul 2004. Acesta se adresează, evident, americanilor, însă, zic, se potrivește și altora, adică nouă. Iată felicitarea:

"I met a man in Nigeria years ago,
 an Ibo,
 who said he had three hundred relatives
 he knew by name.
 His wife had just had a baby.
 They were going to take it 
 on foot
 to be welcomed and marveled at
 by as many of those relatives
 as they could find,
 even though
 there was a war going on.
 Wouldn’t you love to have been
 such a famous baby?
 I wish I could wave a magic wand
 this Christmas,
 and give every desperately lonesome
 and hungry and lost American
 man, woman, or child
 the love and comfort and support
 of an extended family.
 Just two people and a babe in the manger,
 given a heartless Government, 
 is no survival scheme."


Si traducerea mea (cu scuzele de rigoare, dacă este cazul):

"Am întâlnit un bărbat în Nigeria cu ani în urmă, 
 era un Ibo, 
 care mi-a spus că avea trei sute de rude 
 cărora le știa numele. 
 Soția lui tocmai născuse. 
 Împreună cu copilul o vor lua din loc 
 pe jos, 
 pentru a i se ura acestuia bun venit și a fi binecuvântat 
 de cât mai multe dintre rudele sale, 
 atâtea câte vor găsi, 
 deși  
 se aflau în plin război. 
 Nu ți-ai fi dorit să fi fost 
 un astfel de copilaș celebru? 
 Mi-aș dori să pot scutura o baghetă magică 
 în acest Crăciun, 
 ca să-i dau fiecărui american singur, 
 trist, înfometat și rătăcit, 
 bărbat, femeie sau copil, 
 dragostea și mângâierea și sprijinul 
 dintr-o familie mare. 
 Doar doi oameni și un copil într-o iesle, 
 dată fiind o guvernare nemiloasă, 
 nu este o condiție a supraviețuirii."

Calendar de advent, ziua 9

O poveste pentru copii:

Cum cresc cățelușii de pluș?

Felix își duce cana cu lapte la gură pentru ultima înghițitură și o face cu niște mișcări nefirești ale trunchiului, brațelor și capului, ce îi aduc câteva picături de lapte pe tricou. N-are încotro, cu mâna stângă ține o placă pătrată din plastic crem, cu dreapta-o hârtiuță și cana cu lapte, iar de sub strânsoarea brațului stâng pe trunchi iese sugrumat capul lui Spot. Spot are două urechi molatice, atârnătoare, un botic rotund și scurt ce se închide într-o linie neagră, cusută într-un arc de cerc concav, ce îi dă un aer de bleg și doi ochi negri, sticloși, cel stâng fiind așezat pe o pată neagră, perfect rotundă, de unde îi vine și numele, Spot. Spot este un cățeluș de pluș și poartă cochet un batic bleu cu dungi albe, fine în jurul gâtului.

Nu știu în ce an s-a născut Spot, dar aș putea să presupun că nașterea lui s-a petrecut undeva prin anii 2006-2007. Însă în definitiv asta nu contează, întrucât cățelușii de pluș, precum și celelalte jucării, primesc viață reală de jucării abia atunci când un copil devine proprietarul lor. Până în acel lăudat moment tristețea de a nu-și trăi propriu-zis viața de jucărie le copleșește și le țintuiește în cutii de carton, frumos colorate și ermetic închise cu benzi adezive transparente lipite pe marginile cutiilor. Sau nu. Cel puțin pentru Spot, căci pe el mâhnirea l-a cuprins din alte motive decât pe confrații lui, jucăriile. Atunci când Felix l-a întâlnit, Spot era un cățeluș pufos de pluș, răsfățat printre zeci de veșminte din cele mai variate materiale, singur-cuc, dar liber să privească de pe raftul încărcat de haine oamenii, de fapt femeile, căci raftul de pe care Spot își trimitea în zare privirile triste se afla într-un magazin de îmbrăcăminte pentru femei. Este adevărat că din când în când câte un copilaș mai apărea prin fața raftului cățelușului de pluș, ținându-se de mâna mamei sale, însă abundența de lucruri și culori, umbre și  forfoteli îl împiedica pe copilaș să primească privirile disperate de dorință ale lui Spot.

Până într-o bună și frumoasă zi de iarnă albă, când, aproape lipsit de speranță, Spot, adormit de oboseala așteptării, s-a trezit deodată zburând prin fața căsuței sale adoptive, raftul de haine, agățat de un picior, cu capul în jos și urechile blege, pentru prima oară în viața lui, depărtate de cap. E drept că sperietură neprevăzutului i-a dat un tremurici prin corpul lui moale, dar tocmai acest neprevăzut i-a trezit din nou speranța, astfel încât tremuriciul l-a ajutat să se dezmeticească chiar mai rapid decât ar face-o un cățel adevărat. Puternic, așa cum speranța te face, și-a așteptat aterizarea în cap, nu uitați, el zbura încă cu capul în jos, apoi, spre surpinderea sa, a simțit niște cleștișori moi, călduți, umezi prinzându-i o ureche, iar cu cealaltă ureche a auzit un glăscior de copil, 'ga-ga'. Odată întors în poziție firească, cățelul de pluș s-a văzut în mânuțele grăsuțe ale unui bebeluș, s-a văzut tot mai aproape de fața copilului, și mai aproape, mai aproape, până, 'hap', cleștișorii de dinainte l-au apucat și de nas. Spot n-a mai apucat să strâmbe din nas nemulțumit de un atare tratament, pentru că în clipa când bebelușul l-a eliberat din strânsoarea blândă a gingiuțelor sale lipsite de dinți, acesta i-a zâmbit cuceritor, 'ga-ga', apoi l-a strâns în brațe.

În timpul ăsta, mama bebelușului, atentă mai mult la frumoasele haine expuse în magazin decât la bebelușul din cărucior, și-a ales o rochie albastră și s-a îndreptat, cu cărucior cu tot, către casa de achitat, acolo unde, văzând privirea ezitantă îndreptată spre cărucior a casieriței și urmând-o cu propria-i privire, a observat în brațele copilului ei un cățeluș de pluș, molatic, cu ochi blegi, alături de un zâmbet larg al copilului, 'ga-ga'. Binențeles că a achitat și cățelușul, fără ezitare, fără vorbe, ochii rotunzi și mari ai bebelușului au convins-o că acest haios cățeluș de pluș a devenit brusc prietenul copilului ei, căci el, bebelușul, l-a ales, el, bebelușul, l-a ridicat de pe raft, el, bebelușul, l-a îmbrățișat și l-a adoptat.

De atunci, cam cinci ani să tot fie, Spot este prietenul nedespărțit al lui Felix, Spot este cel cu care își împarte visele în noapte și Spot este cățelușul de pluș care l-a inspirat pe Felix în alegerea numelui eroului său imaginar, deja celebrul Spotu-dinozaur. Deși Spot este ca înfățișare aproape același ca cel de acum cinci ani, are totuși din alura unui om bătrân, înțelept și bun. Oare și cățelușii de pluș îmbătrânesc?