Reflexe dobândite

-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
 
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.

-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.

Inconstant

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

Lupul de Mare

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios chelnerul, un grec tânăr, la vreo douzecisicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducându-ne o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupaamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, căci bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile s-au detașat de temele impuse obișnuite. Grupul ce își găsește o masă către mare îmi atrage atenția auditivă. În el se găsește un adolescent sau poate tânăr adult, ce vorbește pe un ton răstit, cu vorbele emise sacadat și o vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.  

  

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emotionarea pe care o trăiesc inevitabil, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.  

  

  

  

Kiti ocupă un loc privilegiat la masă, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă mă are pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție din partea oricui.  

  

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste o masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului. Ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult. 

Dezamăgirea

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu - cu toată forța de brațul ei drept, el - cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Calm

Alegem împreună plaje nisipoase scăldate de ape de un calm patriarhal și o limpezime sticloasă. Suntem aici doar noi, petecul de pământ și apă este al nostru, primit fără chirie, doar cu îngăduință cerească. Vorbele noastre sunt răsunetul liniștii generice a locului, nici chiar punctele maxime de inflexiune din glasul lui Kiti nu strică armonia silențiului universal. Ce-i drept, coruri însemnate de cosași înalță în aer cântul lor harsaitor ca un suprem clănțănit de mandibule, voios și ritmic, însă și acesta, precum fiecare denivelare fonică în parte, nu face decât să augmenteze starea de acalmie.

Kiti nu se desparte de mingea ei ușoară și mov cu imaginea lui Minnie din Disney imprimată pe ea. O ține mereu într-o mână, o studiază atent de parcă citește viitorul într-un glob de cristal. Este a doua zi în care marea o cheamă să îngenuncheze ca să-i îmbogățească repertoriul senzorial, nu stă decât acolo, cu mingea în brațe, acoperită până la mijloc de ape și cerșind alintul marin și pe spate de la bunicii ei. Nu o frământă decât din timp în timp câte un fior venind dinspre stomac sau poate de altundeva, de mai central, care o duce către sacul cu cele trebuincioase la plajă. Solitudinea pe care o alegem pare să îi favorizeze și ei bunadispozitia.

Solar

Seara caldă și umedă ne ține până către miezul nopții pe verandă, unde improvizăm un mic cinema în aer liber. Băieții, cei doi mici împreună cu Horica, se aud de după casă, au lanterne; ei caută broaște, șopârle geko, libelule. Când se plictisesc, intră în casă și se joacă la laptop, îi aud entuziasmandu-se în jargoanele împătimiților de jocuri pe calculator. Kiti își găsește bunăstare într-un du-te-vino ocolitor a jumătate din casă, eu îmi mut scaunul către colțul după care copila dispare din vreme-n vreme, pentru a-i anticipa eventualele ruperi periculoase de ritm. Acestea nu vin în traseul pe care-l adoptă. Totuși, Kiti este nespus de bucuroasă și candidă în veselia ei, așa încât o apucă pe verișoara ei mai mare de mână și o înscrie în itinerarul ei de încântare. O trage pe canapeaua din răchită de pe terasa de după colț, în răstimp Theo îi zâmbește, îndrăznesc să spun cu entuziasm pentru atenția deosebită pe care Kiti i-o acordă. Stau amândouă câteva secunde, ca fetele, pe canapea, până când Kiti dictează iminenta reluare a traseului serii. Se oprește alte câteva clipe și în fața zidului pe care filmul se proiectează, cred că o ține pe loc lumina multicoloră ce-i strălucește în fața ochilor. In ciuda muteniei cu care ne-am obisnuit, copila noastra este uluitor de expresiva.

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

Repere ale vacantei

Iata ca ritmul firesc al invatarii se pastreaza si in cazul baietilor care inoata zi de zi de o vreme, fiecare la nivelul sau, fiindca abia in zilele astea se culege placerea mai mare si revelatia pe care imaginea propriului tau trup plutind ti-o da. Felix pare entuziasmat mai degraba de mersul scufundat pe fundul bazinului decat de vreun stil propriu-zis de inot, iar Horica pare sa prinda pasul corect al tehnicii Kraul, cu respiratii alternative pe a treia bataie a bratului. Profesorul lui Felix a invatat si el sa comunice eficient cu baiatul nostru abia dupa o rupere (asteptata) a legaturii dintre ei, acum Felix revine foarte fericit de la lectie, iar profesorul stie ca a-l pregati pe acest elev cere rabdare, dar mai ales adaptabilitate la nevoile si sensibilitatile sale. Profesorul lui Horica este foarte delicat si prietenos cu adolescentul nostru, ceea ce ii face si lui Horica lectia, mai intensa decat a fratelui sau, deosebit de placuta, chiar daca ostenitoare. Kiti tine un pas lent de inot alaturi de fratii sai, ea isi priveste lectia de inot ca pe un dat stravechi, caci o primeste tot mai natural, fara retinere, ba uneori chiar cu chiote de bucurie.

Acasa scheletul bagajelor este construit, chiar si masa musculara se apropie de intregire, iar procesul asta de prefacere imi da liniste. Nu sunt foarte multumita de mine, mi-ar fi placut sa ma simt mai in forma inainte de vacanta la mare, pe de alta parte, sunt foarte multumita de mine, mi-am tinut cu sfintenie programul zilnic de sarit coarda propus acum doua saptamani. 

Felix tocmai isi incheie si el bagajul, mi-e tare drag sa-l aud cum isi vorbeste din camera lui, astfel aflu continutul amanuntit al sacului sau de jucarii. Este entuziasmat de gandul la mare, zice ca s-a plictisit de oras, oras, oras, toata ziua. Eh, da, pe de alta parte, in oras invata sa inoate.

Când gând măsurând

Cel mai frumos timp de plajă îmi este timpul fragedei dimineți, atunci când soarele vine respectuos către trupurile noastre, distonant colorate din dezorganizatele noastre treceri pe sub umbrela lui binefăcătoare.  Iubesc oamenii, iar prezențele lor îmi mângâie fiecare zi, însă îmi doresc ca țărmul mării să mă răsfețe doar pe mine și pe ai mei din timp în timp, să îmi amorțească simțurile din prea intensa lui stimulare, pentru că acolo, între pământ și apă, unde nici pământul nu-i pământul solid să ne dea iluzia certitudinii, iar nici apa nu este apa curgătoare în care să te poți pierde, mă regăsesc firesc, simplă și complicată, ușoară și grea, goală și acoperită, ca-n povestea populară culeasă de Petre Ispirescu.  

  

Dar timpul regăsirii măsurat în unități convenționale este ireal de scurt, vulnerabil, fiindcă nu are forța de redare a intensității pe care-o numără sec, de aceea ajungem și la nevoia socială de comuniune, iar copila, dulcea copilă, ține necesar de noi s-o mângâiem în astă vreme. Așa că stau acum să număr, poate nu atât de sec cum o face timpul cu noi, să număr, zic, activități de îmbucurare ale fetei, acesta este un eufemism, asadar număr și adun; deocamdată, unu, doi, trei... 

Jurnal de bord. Kiti

Pregătirile. Pe nesimțite, din punctul ei de vedere, întrucât se întâmplă într-o bună și suficient de încăpătoare dimineață, cât Kiti își vede de treburile de la școală. Am grijă să o avertizez, atenție, urmează o călătorie, însă nu insist, așa cum nu insiști despre viitor, când îi vorbești unui copil mic, eminamente un receptor al timpului prezent.

Plecarea. Fără timpi de gândire, lamentări sau proteste, nu că acestea ar fi locul nostru comun, ci pentru că se pot strecura uneori printre momentele de trecere de orice fel. Așadar fără, plecarea fiind programată imediat după orele de la școală ale copiilor. Doar picioare înghețate.

Drumul. Lung, din trei bucăți, străbunica întreabă îndreptățit, cât de minunat este locul pentru care călătorești șase zile, ca să te bucuri doar cinci de el, iar noi preferăm să zâmbim, ce știi tu, bunico? Copila călătorește în mașină între mine și bunic, rezistă exemplar, n-are timp de plictiseală. Nici noi, ceilalți, Kiti este foarte amuzantă când, excesiv de iubitoare, îl trage pe bunic de păr și își mai exersează pe el lovituri din "arta mâinilor goale". Cum se întâmplă adesea, drumul devine mai lung la întoarcere. Evident, nu doar pentru ea. Acum, câteva ruperi de nori peste starea de acalmie. Totuși, fără furtuni. Deasemenea fără cizme în picioare.

Cabana. Ca de fiecare dată, acomodare instantanee, mereu surprinzătoare. Kiti cucerește intersecția perpendiculară a canapelelor din camera de zi, în colțul respectiv își găsește reperele pentru o poziție echilibrată a corpului ei în spațiul nou. Fără perne decorative. Locul devine, pe măsură ce trec orele, tot mai sigur, îl cercetează și îl găsește confortabil în mai multe zone. Nu se întâmplă la fel în decorul rustic din afara casei. Kiti refuză cu obstinație să mai iasă, priveliștile montane feerice îi sunt accesibile numai prin fereastrele casei în mare parte din timp, dar și nemijlocit, doar pentru câteva zeci de minute zilnic, când o aruncăm pur și simplu afară. Încetează să protesteze deîndată ce reușesc (cu greu) să îi aduc haina pe ambele brațe. Este pragul ei de încăpățânare, care, odată trecut, ne permite să îi oferim cizmele spre încălțare. Pornește la plimbare senină, ca și cum nimic n-ar fi împiedicat-o să colinde bucuroasă străduțele liniștite și curate ale orășelului alpin. Nici ea, nici bunicul nu poartă căciuli, deși bunicul tot încearcă să o țină pe a lui pe cap. Renunță după ce i-o zboară Kiti în mijlocul drumului. Nu înțelegem prea bine, dar ne supunem. Fac o paranteză să spun că necesitatea supunerii noastre în fața capriciilor fetei are costuri, uneori dureroase, de exemplu atunci când începem să ne simțim evitați. Preferăm să ne delectăm cu partea bună din asta, în cazul de față, comicul situației.

Timpul. Curge în paralel cu limpezimea cerului de început de februarie. Senin în cea mai mare parte. Începe să se simtă un vânticel de nord abia către ultima zi, dar afară este tot mai cald, pe pârtiile de schi apar curajoși în tricouri. Soarele strălucește încă și în casă, doar din când în când o ciupește. Este timpul. Tragem ușor de el, însă când o strânge, pare că i-ar fi foame. De aceea are comportament compulsiv la masă. Timpul pentru a porni către casă sau pentru o bucată de chec. De fapt, alegerea nu este alegere. Se înțelege de ce i se rotunjesc obrajii și burtica. O ținem relativ bucuroasă, la asta participă și băieții.

Acasă. Acasă este acasă, ca în home, sweet home. Slavă Domnului!

Bucuria călătoriei

Bucuria vacanței începe cu bucuria călătoriei în sine, entuziasmul, anticipația, seninătatea se amestecă cu senzația confortabilă a deplinătății, acolo în căsuța mobilă a familiei, înghesuiți împreună în gânduri și amintiri, pentru că, de fiecare dată, priveliștea prietenoasă a naturii ni le evocă simplu, fără niciun efort de voință, amintiri recente sau mai îndepărtate, dar și amintiri-semne despre ceea ce suntem prin ceea ce au fost străbunii noștri. Odată ce trecem munții, cădem parcă într-o scenă de istorie foarte veche, liniștea imperturbabilă se percepe deodată, aglomerația dispare ca prin farmec, relieful devine mai domol, așa ca liniștea, pitorescul dealurilor și colinelor rotunde are caracter de universalitate. Îmi plac mult pantele lor potolite, îmi dau sentimentul bun de încredere, de familiaritate, ne place mult să ne visăm cu ochii minții împreună în pădurile lor bogate, unde copiii le cercetează temeinic de căprioare, vulpi, mistreți, ciocănitoare. Nici satele pe care le lăsăm în urma noastră nu îi dezmint peisajului cumpătarea caracteristică, doar câte un grup legat de copii jucându-se într-o libertate autentică, greu de experimentat de către copiii orașelor, ne trezesc la realitatea imediată a călătoriei noastre. Drumul șerpuit ne aduce în fața casei bunicilor, starea de spirit s-a conturat congruent cu lejeritatea zilelor vacanței de primăvară.

Am alunecat în bănci în plug

Cu reflexul de alunecare reanimat în picioare, ne-am strecurat dibaci în dimineața primei zile lucrătoare a anului printre bagajele încă nedesfăcute înșiruite totuși într-o ordine gândită, către rochițe, cămăși și tricouri albe, frumos călcate, cu grijă pregătite încă de anul trecut, astfel încât să ne putem înfățișa fiecare în locurile ce ne așteaptă, mai mult sau mai puțin, ce-i drept, la început energic de zi, săptămână, an, noi toate. Imaginile pitorești ale munților înzăpeziți, chiar și bujorii din obrajii copiilor, atât de scumpi la vedere, sunt amintire deja, astăzi, în prima zi de școală după vacanță, sunt o amintire a timpului suspendat de liniștea și bucuria minții nezorite de animația cotidiană obișnuită, amintire a "timpului creat de dragoste", așa cum foarte frumos a spus o prietenă dragă. Am reînnodat firele vieții sociale obligatorii punte peste valea cvasi-libertății noastre și am făcut-o cu lejeritatea iscată din inerția de seninătate de după vacanță, dar am fost și stâlpi de sprijin sufletesc pentru copiii mâhniți pentru noua traversare necesară. Cel mai trist a părut a fi Felix, care s-a trezit în miez de noapte plângând, aparent inexplicabil, în patul său, apoi, după alte două-trei ore, trezindu-se iarăși și găsindu-ne cu iscusință prin întunericul uitat al nopții (după atâtea nopți dormite buștean, datorită superbei stări de epuizare fizică de după ore întregi petrecute pe munte). Nici Horica nu și-a intrat ușor în rolul de elev cu responsabilități vechi, dar mai ales noi, pentru el urmează un semestru copleșitor, iar schimbarea bruscă de stare se obține cel mai bine în timp, poate doar scurtarea bretonului să fi fost suficient de dramatică încât să îl armonizeze puțin cu noul rost. Dar Kiti, și ei vacanța i-a însănătoșit și echilibrat trup cu minte, Kiti nu ne-a arătat semne de tristețe, de parcă trecerile nu ar fi mai complicate pentru ea, și poate că nici nu sunt, nu acest fel de treceri, poate Kiti nu cunoaște sentimentul de tristețe, poate melancolia este prea complicată pentru ea, oricum, ea s-a urnit în zi cu energia bună a zâmbetelor și a afectivității crescute, așa, ca o mulțumire parcă pentru dorința noastră de a o avea alături tot timpul, în ciuda unor momente delicate pe care le ducem împreună sau a unor glasuri ce ne îndeamnă uneori să ne mai 'despovărăm' pentru scurt timp. Timpul școlii nu trebuie să fie neapărat timpul privării totale de libertate, de aceea sper că strigătul de amărăciune al lui Felix din dimineața asta, 'nu-mi place la școală pentru că trebuie să fac ce îmi spun alți oameni să fac', să se transforme curând într-unul de bucurie, 'îmi place la școală pentru că sunt liber să fac lucrurile pe care trebuie să le fac așa cum le înțeleg eu'. Din fericire, deocamdată are toate premisele să o facă. 

Către casă

În dreapta este strălucitorul Schmittenhohe, cu ale lui superbe și celebre coaste, în stânga înghiți în sec de emoție și încântare urcând către coama lui Kitzsteinhorn, la peste 3000 de metri, în centru, căzând direct în oraș, versantele muntelui Maiskogel sunt îmbietoare, așa blânde și atrăgătoare, așa simple și neașteptat de seducătoare. Amețeala ce te cuprinde la inspirația aerului rarefiat din altitudinea înaltă nu se risipește ușor pentru că priveliștea este ireală de acolo, de sus. Durerea ce se intensifică în picioare, în jos, înspre genunchi, în ritmul alunecării pe pantele îngrijite este conectarea mea cu pământul, cu realul și nimic nu mă împiedică să o aștept aproape cu înfrigurare, căci o resimt ca pe o confirmare stranie a faptului că eu sunt cea care se percepe zburând, nu altcineva; apoi durerea tot mai chinuitoare a coapselor, ce mă oprește din loc în loc în icnete surde, mai este și o promisiune dulce de frumusețe și sănătate, de aceea o primesc cu inimă deschisă și cu zâmbete prostești. Chiar și presiunea sâcâitoare din urechea stângă ce nu își găsește încă mult timp după coborâre supapă eliberatoare mă încântă, surprinzător, cu ritmul ei matematic de instalare și epuizare, căci îmi permite să percep organic o fărâmă  din solemnitatea naturii. Coborâm umili de pe munte, câmpia ne așteaptă picioarele călcătoare și simțitoare întotdeauna, căci este câmpia de acasă. Coborâm lent de pe munte, căci lentoarea ne înlesnește reatașarea.

Playing the blues

În zi potolită, deci numai bună pentru trândăveală, la noi se cântă,
Auzi, în zi potolită, deci numai bună pentru trândăveală, la noi se cântă,
De ce n-ai cânta cu noi, să-ți pierzi capul, baby?

În zi de trândăveală, deci numai bună de cântat potolit, la noi
Daca vii, În zi de trândăveală, deci numai bună de cântat potolit, la noi,
N-ai nimic de făcut, de zis, doar stai potolit în zi, baby!



Zi. Potolit. Cântec. Trândăveală. Noi.
Horica is playing the blues!

Calambururi

Nici n-am numărat întreagă prima săptămână de vacanță că ne-am și întors acasă de la bunici. Cel mai tare s-a bucurat de asta Xoco, câinele de pe stradă, pe care îl văd, ușor nemulțumită, într-o gașcă tot mai matură de câini nou-apăruți pe stradă. Poate și Broschi, rămasă într-o hibernare silită, dar cât se poate de firească, singură acasă. Singur acasa 6 sau oricat: broasca ce nu mananca o saptamana si de ciuda trage un pui de somn.

Kiti este la cură de slăbire, ea știe să își rețină acasă pretențiile, exacerbate la bunici, de a primi non-stop biscuiți. Horica nu este la cură de slăbire, el se vede pus să se compare fizic cu prietenii lui, toți mai înalți și mai solizi decât el, ceea ce îl face să își dorească cu ardoare să crească măcar cu două-trei zecimi de kilogram în greutate și doi-trei centimetri în înălțime. Va crește, chiar dacă nu mănâncă. Deocamdată i-a crescut părul. Felix mănâncă ișlere și ține doi cai de jucărie în două mâini. El ține încă la metoda smiorcăielii la comandă. Acum, ține doar un cal într-o mână și mai ține să îl ducă pe Horica la joacă, în camera lui. Kiti învață repede lucrurile, în ciuda faptului că îi vine greu stilul nostru de 'normalitate'. Așadar a învățat să țipe dacă își dorește ceva interzis. Bine măcar că Horica nu țipă. El însă se îmbufnează și bodogăne, ceea ce este un canon al adolescenței. Repet: ceea ce este un canon al adolescenței. Așadar nu mă împotrivesc normelor de viață, ceea ce vă doresc și vouă. În plus, îmi forțez un zâmbet fals. Exercițiu: zâmbește la comandă și observă cum misterioasele conexiuni neuronale centrale recunosc acele contracții musculare ale feței date de zâmbet ca fiind o stare de bine și îți transformă zâmbetul voluntar într-unul spontan, involuntar. Iată cum această superbă pseudo-rătăcire și neînțelegere a tainicei și subtilei tale minți îți ușurează atingerea stării de bine. Să îi fim minții recunoscători. Recunosc, îi sunt.

Acum am ajuns aproape să terminăm de numărat prima săptămână de vacanță și suntem acasă, cu sau fără teme în față. Dar asta nu ne face fața mai tristă decât ar putea fi daca am ține cont că scurgerea timpului este un fapt inexorabil, pentru că partea a doua nici n-a început. Dar să nu anticipăm și încă să colindăm. Dupa ce colindăm, poate anticipăm.

O lume a veseliei

Într-o pungă inscripționată cu ciudatul cuvânt 'hâmâ', Felix și-a strâns cuminte și responsabil o serie de obiecte din camera lui, cu gândul să îl ajute să își umple diminețile, departe de casă, într-o cafenea, alături de mama lui. Înșirate pe masă, am observat mai multe mașinuțe colorate, ordonate ca într-o parcare de supermarket, în fața unui zid din Lego mici, ridicate acolo, nu pentru a se juca propriu-zis cu ele, ci pentru a le determina să asculte o poveste alături de el, poveste pe care mama i-a promis să i-o citească, ceea ce a și făcut. Așadar printre lucrușoarele alese cu grija uimitoare de copil, mai văd o carte cu o poveste și ilustrații superbe în limba engleză, The Village of Joy, o altă carte, o enciclopedie sănătoasă despre dinozauri, o mască de leopard, o minge de tenis, un caiet mititel, un fel de notebook pentru desenat și socotit, alături de o mână groasă de carioci.

Este vacanța copiilor preșcolari și școlari mici, iar Felix și-o petrece alături de mine, eu, care mă aflu în program obișnuit săptămânal de nevacanta. Dar pentru băiețelul jucăuș și inventiv, vacanța este un timp de petrecut oriunde altundeva decât la grădiniță sau la școală, acolo unde-o fi să fie, numai să fie cu joc și veselie și, neapărat, cu povești. Povești fantastice, ca toate poveștile desigur, astăzi cu vreo treizeci de turnuri Eiffel, uragane, căci e timpul lor, iar Felix a aflat de ele, uragane transformate în monștri cu aspect de trenuri subterane ce surpă intenționat prin erupția din pământ cele treizeci de turnuri Eiffel, bombe, deoarece spiritul său exploziv se  declanșează și astfel, jocuri de calculator, cu niveluri grele, tot mai grele, culminând cu al treisprezecelea nivel, cel mai cel, acela pentru a cărui traversare ești nevoit să jonglezi la propriu printre roșii zemoase, ce ți se lansează către față dinspre calculator și încă altele.

Este vacanță, dar interesul pentru numere și calcule cu ele nu are a face cu școala sau vacanțele ei, de aceea băiatul tot cere de câteva zile, de atunci de când, nu mai știu în ce circumstanțe, i-am explicat cum stă treaba cu înmulțirea, socoteli și socoteli, mai multe înmulțiri, mami, decât adunări și scăderi, iar mie îmi place să cred, dar nu îmi fac vreo socoteală, că fascinația actuală pentru numere va rămâne și chiar va crește în timp, căci gândul îmi e îndreptățit acum, când Felix m-a imitat cu vorba, dar a înțeles cu degetele pe postul bilelor unui abac că 'înmulțirea este comutativă, mami, de la mutat'.

Aud voci albastre

Am coborât pălăriuțele din paie de pe capete, le-am cocoțat pe cel mai înalt raft al debaralei mele preferate și le-am lăsat în urmă vedete sclipitoare ale următoarelor săptămâni, vapoarele plutitoare ale  apelor nesfârșite sunt în larguri neștiute de noi astăzi și se mai ivesc când și când doar în vise, păsările albe, mândre ale cerului de deasupra îngemănării țărmului cu marea au coborât resemnate pe pământ și s-au metamorfozat în găinușe albe, ouătoare, umile, doar berzele, cu trupurile lor frumoase, susținute de picioare lungi și delicate sunt aceleași, acolo și aici, ieri și azi, dându-ne un sentiment bun, intim, de încredere și adăpost, de familiar și de acasă. Vacanța copiilor continuă și fără pălăriuțe de paie pe cap, deoarece suntem învăluiți de amintirea parfumului de nisip și piatră, iată cea mai etanșă emulsie împotriva melancoliei sfârșitului de vară și a rânjetelor sadice din caietele cu teme pentru vacanță. Sărurile marine impregnate adânc în firele noastre de păr ne-au imunizat temporar împotriva hidoșeniei politicului, ce oricum nu are nici cea mai mică șansă să se ridice la nivelul vârfului piciorului perfect întins al gimnastei noastre olimpice de aur. Suntem la sute de kilometri depărtare de mare, dar spiritele noastre vibrează încă cu ecou. Ecoul libertății.

Thassos pentru noi