Spre Crăciun cu spirit vesel-19 decembrie

Sunt puține imaginile acelea cu vorbe de duh de pe facebook care să-mi rețină atenția (așadar să le apreciez cu celebrul 'like'), nu neapărat pentru că nu ar exprima adevăruri, poetice sau nu, ci pentru că de acolo primesc cu mult mai mare plăcere gândurile prietenilor mei. Totuși, Alexandra postează astăzi textul 'the only way to do great work is to love what you do', iar dacă ați cunoaște-o pe Alexandra (pe ea și pe colegele ei) și dacă ați ști că ne transmite aceste cuvinte imediat după serbarea copiilor cu autism de la centrul nostru, ați înțelege de ce fac astăzi o excepție. Lucrurile extraordinare se nasc numai când iubești ceea ce faci. Iar aceste ființe minunate cunosc în profunzime sentimentul de a îndrăgi. Serbarea aceasta a fost ca o bijuterie prețioasă, delicată și viu-strălucitoare, pe care o porți cu smerenie pentru darul de a fi fost aleasă să o porți, cu grijă și iubire sfinte materne, cu încredere și mulțumire pentru frumusețea zămislită din trupul și mâinile tale și neapărat cu lacrimi de fericire scurgandu-ți-se pe obraji. Ah, dragelor, aleselor, vă mulțumesc!

Spre Crăciun cu spirit vesel-17 decembrie

Serile sunt cețoase ca emoția. Ea acoperă și îngreunează sufletul cu o pojghiță neplăcută de neant, nu poți s-o ridici cu mâna ta, cum nu poți da ceața din cale. Există totuși două scăpări, te pui sănătos pe plouat ori aprinzi farurile pentru a vedea prin ceață. Umezeala serii îl pătrunde pe Felix și nu doar ea. Pe unul dintre holurile largi ale Conservatorului așteptăm ora minirecitalului. Suntem doar noi doi și o pleiadă de muzicieni români surâzători în tablourile paralele de pe un perete. Mozaicul podelei desenează un joc în mintea lui Felix, îl văd alergând în zig-zag, din perete în perete. Subțirel ca o trestie, drăgălaș ca un ursuleț de pluș cu fundă la gât, blonduț ca spicele de grâu și zglobiu ca un căprior, nu-i intuiești emoția așternută în suflet. Mă aflu în fața a două uși uriașe, pe care stă scris pe o plăcuță metalică Departamentul de dirijat și instrumente complementare. Recitesc amuzată, departamentul de dirijat și instrumente complementare, și fierb în interior de curiozitate să aflu ce se găsește în spatele plăcuței, bineînțeles, în afară de un birou complet dotat și locuit. Nu am apucat să cumpăr buchetul de flori pe care l-am plănuit, așadar, fiind încă singurii sosiți, decid să dau o fugă la o florărie din apropiere. Felix se învoiește cu greu să rămână singur, dar îi promit să revin foarte curând. Revin și, de când pătrund în holul lung, îl văd pe Felix vârât într-un unghi, cu mâinile acoperindu-și fața. Plouă, adică plânge. Ușa sălii în care va avea loc recitalul este larg deschisă, oameni și copii ies și intră. Îl îmbrățișez pe Felix și-l scot din colțul cu ploaie. Îl întreb dacă recunoaște sala dintr-un afiș al corului Madrigal, el recunoaște holul Ateneului și zâmbește jucându-se cu gândul că se poate pătrunde direct din acel afiș în Ateneu. Intrăm și ocupăm trei locuri, el, eu și florile. Felix nu mai plânge, dar rămâne emoționat. Prea emoționat. Sunt optimistă că ceața înseninează cerul.

Spre Crăciun cu spirit vesel-13 decembrie

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

În așteptarea Crăciunului- 20 decembrie

Ah, ce zi! Preziua vacanței poartă în ea întregul entuziasm al zilelor care urmează, iar pe noi ne poartă într-o mie de zări sau doar în patru, dar o face cu stil, noi aflându-ne în acea stare mentală anticipativă de relaxare și de bine, care le anulează pe opusele ei. Un somn bun, întreg împlinește dispoziția cerută a zilei; am înregistrat. Suntem veseli, dar înghețați în mașina aerisită bine pe la încheieturi de situarea ei în bătaia vântului câmpenesc direct. Veselia se amplifică compensatoriu pentru dimineața geroasă, ceea ce ne amintește de gluma bunicului și a lui Felix, care povestește de așa-zisa școală 'Prostii veseli', în care elevii nu prea învață, dar păstrează intactă acea fericire ingenuă a copilăriei; care o fi calea dreaptă, iar suntem noi acum precum acei proști veseli? Noi știm răspunsul clipei, așadar râdem, sâc. Horica joacă la prima oră un tenis, eu savurez cafeaua mea preferată, Felix zice că se simte înfometat, deși a luat micul dejun acasă, de aceea ia și el un sandwich cât se poate de sănătos în condițiile date, cu pește și porumb, Kiti adulmecă niște biscuiți cu ovăz prin celofanul ermetic al ambalajului. Plecăm apoi la școală, o însoțim pe Kiti pentru ziua festivă de dinaintea vacanței, copiii fac biscuiți adevărați, împodobesc cu globuri și îngerași confecționați din hârtie un brad mare, desenat pe un carton, cântă colinde la niște instrumente muzicale de jucărie, îl așteaptă pe Moș Crăciun. După tenis, Horia vine înfometat și el, își cumpără câțiva covrigi calzi de la colț și îi mănâncă pe ascuns, stând cu spatele la marea noastră adunare; știe el ce știe. Felix vede multe dulciuri în ambalaje colorate și îmi cere să mănânce din ele, fiindcă de data asta se simte înfometat de chestii nesănătoase. Kiti are liber la biscuiți, biscuiții i se predau de bună voie. Spiridușul care-l anunță pe Moș Crăciun rămâne subit fără căciula lui colorată, Kiti i-o smulge cu agilitate, nimeni nu s-ar fi așteptat la una ca asta. Hmmm. Moș Crăciun apare și el, este bărbos, păros, purtând o pereche de ochelari, apoi întreabă, zic, destul de inspirat, 'ce mi-ați pregătit, copii?' Cum n-a fost de față la scena cu smulgerea căciulii spiridușului său, Moș Crăciun ar trebui să afle, 'nici nu știi tu, Moș Crăciun, ce ți-a pregătit Kiti'. Din fericire, scapă cumva de interesul lui Kiti, care-i ajunge în față și îi refuză genunchiul pe care să se așeze pentru o fotografie. Insistăm, stai, Kiti, în cele din urmă fata se așază. Îi pare un loc confortabil, de aceea se întinde prea liber pe Moș Crăciun și nu se mai ridică. Fotografia se reproduce și se tot reproduce. Mulțumim, Kiti! Felix știe că nu este acesta adevăratul Moș Crăciun, de aceea îi zâmbește cu indulgență, bla, bla. Și tot așa, cum ziceam, cu entuziasm și veselie și multă joacă. În plus, cu o frântură de ninsoare de poveste, da, da, chiar de poveste, fiindcă mai ales acolo ninsorile se compun din fulgi mari, pufoși și deși, ce-ți cad pe păr, pe haine, pe gene, de te lasă într-o prostească veselie, dar mirabilă, desigur.

În așteptarea Crăciunului- 17 decembrie

Serbările copiilor nu trebuie să fie neapărat prilejuri de anxietăți, tristeți, temeri ale copiilor, iar asta ține decisiv de educatorii lor, dar și de părinți. Mie, una, îmi sunt pe plac serbările în care copiilor li se respectă nevoile de simplitate, de joacă, de a pune sau nu costume pe ei, de mișcare, iar din această perspectivă, a alătura un grup de copii într-un dans antrenant și o cântare veselă, la vârsta de șapte ani, mă mulțumește pe deplin. Nu insist.  

  

Încă tot nu ninge, dar lumina razantă a soarelui dimineața este superbă. Dimineață, când mă trezesc, este un întuneric greu, ceea ce mă împiedică să anticipez ziua însorită ce începe. Însă mai târziu în zi, după ce îmbrățișez copiii înainte de a-i conduce tati la mașină, îndepărtez draperiile dense din calea ferestrelor numeroase ale camerei de zi, iar lumina încântătoare a soarelui îmi îneacă privirea, sunt obligată să strâng pleoapele între ele. După secundele în care mă refac, scot telefonul din cutia verde, un  fel de seif liber pentru chei și telefoane al casei, mic loc relativ ferit de obsesiile lui Kiti, și imortalizez lumina blândă, caldă și strălucitoare reflectată pe pereții încăperii în care stăm. 

Roluri

Mai puțin fioros decât intens verdele cu care mama a pictat masca, crocodilul rezistă. Ușor nemulțumită de scotchul salvator cu care a ținut ochii, mama mustăcește totuși, bucuroasă pentru strălucirea din ochii purtătorului măștii. Scotchul nu este desuet, nu poate fi atâta timp cât hârtia rămâne hârtie, chiar și presată, de aceea ușoara nemulțumire a mamei devine plictisitoare. Mama își recunoaște meteahna de a fi excesiv de critică și o dă la spate. La spatele ei, deoarece spatele crocodilului are rolul lui bine determinat, nu insist.

Serbările sub forma unor povești jucate de copii au un farmec aparte, acestea, prin momentele închegate ale poveștii, pe care copiii le cunosc și le anticipează, le stârnesc subtil micilor actori curiozitatea și atenția pentru întreg spectacolul în care joacă, le deșteaptă sentimente de grijă și simpatie pentru ceilalți, îi armonizează cu ei înșiși. Peter Pan este o nuvelă foarte frumoasă, deși un pic tristă.

Papionașele nu sunt pentru eleganță

Bucurie a existat, la fel ca atunci, dar nu am avut emoții la primul 'recital' de pian al lui Felix, pentru că mi-a spus încă de câteva zile 'mami, eu am emoții pentru serbare, dar pentru recital nu am', dar și pentru că nu s-a simțit nici o presiune pusă pe copiii de 6 ani, ce își așteptau rândul viermuitori pe canapeaua roșie de lângă scenă. Ceva trăiri stingheritoare însă s-au arătat pe trupul său subțirel, învelit de cămașa elegantă, datorită steluțelor și nu datorită papionașului de la gât, căci l-am văzut cum s-a deplasat stânjenit către pianină, atunci când a fost anunțat, niște brațe dezordonate, un cap lăsat asimetric pe un umăr, apoi niște torsiuni ale trunchiului, ca în cele din urmă să se adune curat cu tot corpul după mâinile ce au găsit timid claviatura. O clapă atinsă greșit, însă corectată imediat, o ușoară încetinire de ritm, gonită repede înapoi în rând, în rest, binișor, așa ca de început de drum l-au adus frumos la finele minirecitalului și l-au îndreptățit pe un băiețel mai mic din public să exclame: 'Felix, tu ești un pianist!'.

Către o lume 'dreaptă'

Cu emoție intuitiv mascată, neanticipata (ah, e sănătos să nu o anticipezi!), Horica, eroul nostru de aseară, de la primul Bal Albastru, eveniment caritabil pentru copiii cu autism din România, și-a zis micuțul discurs,  în fața a peste o sutatreizeci de oameni, fluent și natural, așadar copilărește, timp în care noi, părinții lui, l-am urmărit cu sufletul pe-afară, de cât de departe se putea (din partea opusă a sălii de bal), aproape nerespirand, cu iubire și grijă, grijă amplificată de viroza intestinală ce l-a țintuit la pat pe băiat de câteva zile, fără prea multă mâncare și cu crampe iritante.

Și-a zis ceea ce și-a pregătit de-acasă în ziua balului, fără vlagă, printre moțăieli patologice, cu toate astea și-a zis frumos, există cu siguranță cel puțin încă câțiva martori care să confime asta, și-a zis de ce și pentru cine a scris cărticica lui și ne-a citit și două fragmente din ea. Invitații l-au răsplătit cu aplauze prelungi și îmbrățișări, iar noi doi, părinții, l-am îmbrățișat, la rândul nostru, cu drag odată reîntors la masa noastră festivă cu numărul paisprezece.

Acum suntem nerăbdători să atingem cărticica, minunat ilustrată cu desene de copii, să o atingem și să o citim împreună și, de ce nu, să v-o citim și vouă cu drag, ca să le povestiți copiilor voștri despre o lume neobișnuită, palpitantă (așa cum a văzut-o și Horica), plină de provocări, dar totodată recompensanta, înțeleaptă și empatică (la asta nu v-ați fi așteptat?), o lume insinuată tot mai palpabil în lumea noastră spirituală și materială 'dreaptă, așadar, fericit, tot mai 'dreaptă' (adică acceptată) la rândul ei.

Serbăm în continuare

Iarăși o serbare frumoasă de Crăciun la gradi la Felix. Tema: Ice Age. O mică scenetă cu decizia animalelor de a-și începe migrația, câte două replici pentru fiecare copil, muzică dansata și cântată cu veselie și mult ritm. Bravo!

Felix și-a ales să fie personajul dinozaur-monstru marin. Am găsit un costum de pește și, fiindcă nu avea nici o specificație gen dimensiune, habitat, epocă în care a trăit, am hotărât împreună cu Felix că este exact ceea ce căutăm, adică peștele nostru va fi un monstru marin.

Observații:

Cu cât ai mai puțini copii, cu atât vii la serbarea copilului tău în gașcă mai mare și, ca atare, vei deține mult mai mult material fotografic și video cu care să te lauzi. Corolar: mai mulți copii înseamnă material foto/video mai sărăcăcios. Eventual luat pe fugă cu telefonul cu mâna dreaptă, stânga fiind așezată protector pe alt copil.

Moș Crăciun, deși bine intenționat, vorbește prea mult. Evident, în dezavantajul copiilor. Moș Crăciun, schimbă placa!

În afară de spectacolul propriu-zis, să urmărești expresia emoției fiecărui copil este, pe un alt plan, un spectacol încântător. Un degețel care se rotește stângaci în jurul unui pufuleț din barba prea albă a lui Moș Crăciun, Un zâmbet candid și tremurat, de fetiță delicată, la un milimetru să dea în plâns din prea multă timiditate. O replică strigată în gura mare, contrastând cu un trupușor firav și un chip blajin de băiețel. Un degețel ronțăit cu stăruință pe toate părțile unghiei sale. Iată doar câteva acte autentice din minunata și mereu surprinzătoarea piesă Copilăria.

Spirit primavaratic

Alt an scolar, acelasi concurs de interpretare muzicala pentru copii, alta chitară, acelaşi Horica. Clasa a şasea, băiat mare, smells like teen spirit, chitară s-a schimbat într-una electrică, albastră, frumoasă de a stârnit ea însăşi aplauze. Filmul-cvasiacelasi, eroii-aceiaşi plus Alina, sosită cu Kiti de la plimbarea onor primăverii, luată instantaneu în primire de Felix ca partener ideal de joacă şi băgată astfel în gura cea rea a lupului, doi aparţinători mai în vârstă a unui alt copil care, tupeisti cum se ştiu, i-au recomandat agresiv să îl scoată pe Felix din sala în care şoaptele, râsetele şi, în general, atmosfera copilărească era dominantă. Dar ăsta nu e decât un exemplu nesemnificativ de comportament atât de bine întipărit în ADNul comunist al românului şi ca atare să-l uităm că e urât şi eu vreau să scriu aici frumos, aşa cum Horica a cântat la chitară, fără voce de data asta, cum Kiti a stat pe scaun şi a savurat de-a dreptul reprezentaţia fratelui mai mare şi cum Felix a condimentat dupăamiaza noastră cu câte un mieunat lansat în momente potrivite sau mai nepotrivite sau alte năzdrăvănii pe care cine îl ştie poate să şi le imagineze sau nu.

Suna clopotelul

Tihna vacanţei e cea mai regretată de mâine, când reincepem alergătura. Şi nu trezitul devreme în sine ci alerta în care intrăm imediat ce sună ceasul la prima oră în a cărei inerţie rămânem până pe la 5-6 seara când ne adunăm (aproape) toţi în cuib, acasă. Din fericire nici n-o să înceapă bine mâine şcoala că şi începem numărătoarea inversă de dinaintea vacanţei de iarnă dintre semestre ce vine tot în luna asta. Binenteles că Felix refuză să vorbim despre grădiniţă, 'de ce trebuia să-mi aminteşti?' dar singur se gândeşte, of, deja la patru ani şi cu griji, pentru că altfel nu l-ar fi visat azi-noapte pe colegul Eric. În plus, grădiniţa îi reduce întâlnirile cu Scooby-Doo, noul său erou preferat, 'pisicuţelor le plac numai desenele cu Scooby-Doo, miau-miau.' Chiar aşa? Ar fi bine să se mai gândească pisicuţele, poate dau şi de alte plăceri, că ar cam fi nevoie. Fraţii mai mari ai pisicuţelor au destule pasiuni şi plăceri, pentru ei ziua devine categoric mult mai neîncăpătoare. Numai în după-amiaza asta Miaunel cu m mare a stat trei ore jumate la şi cu problemele de matematică de-a şasea, a mai citit din Legendele Olimpului, a jucat şi tenis, a butonat Ipadul şi a cântat la chitară, ooo, ce boierie! Zău dacă nu mi-aş dori ca şcoala să nu ţină mai mult de trei ore pe dimineaţă şi specific dimineaţă că tare nepotrivite mai sunt orele după-amiezii pentru învăţat. De fapt sunt mai degrabă propice pierderii de timp, exersării neatenţiei, lipsei concentrării, acumulării de oboseală, prinderii de învăţăminte neadecvate vârstei, vezi: 'mami, Mihnea mi-a zis că el a făcut 12 french kissuri cu colegele în toaleta'. Deocamdată ne bucurăm de programul scurtat de iarnă al orelor, măcar ajungem pe lumină acasă. Iar Kiti, ea, blânda şi buna Kiti, nu îşi exprimă nici o frustrare legată de şcoală, sper să nici nu aibă prea multe, au trecut trei luni de şcoală absolut fără probleme dar mai ales cu bună dispoziţie. Şi serbarea de Crăciun a curs bine şi cu multă veselie din partea ei, iarăşi a dansat şi a dansat şi în noaptea anului nou şi acum, de foarte curând, paşii ei aduc din ce în ce mai mult cu o zbenguială obişnuită de dantuiala. Doar că nu stă, deşi îi place evident, prea mult la 'treaba', câţiva paşi, 10-20, poate mai mult, şi o ia la fugă fix în vârful patului râzând, numai ca să revină în 'ring' după o scurtă pauză. Sau cum s-ar mai zice, curaj şi optimism ne dorim de mâine şi să nu uităm, în trei săptămâni vine vacanţa!!!

Calendar pentru Craciun*- 21 decembrie

Este 21 decembrie, mai sunt doar trei zile până la Crăciun, bradul împodobit s-a acomodat cu noi şi cu Yucca şi ne zâmbeşte încântându-ne vizual dar şi olfactiv. Canapeaua din camera de zi mai are doar puţin ca să fie gata de sărbătoare, am reuşit să îi cos noua haină pe jumătate, pernele sunt gata mai de mult. Vacanţa mai stă agăţată doar într-o treime de zi ca să fie stăpână deplină pe zilele şcolarilor şi preşcolarilor noştri iar Felix o apreciază cum se cuvine: 'îmi vine să mângâi vacanţa şi zilele de weekend!' Horica vede şi el în zilele de vacanţă, cel puţin în primele, numai relaxare şi joc, mă avertizează precaut: 'probleme vreau să fac de săptămâna viitoare!'. Kiti, pentru ea vacanţa este, poate, cel mai binevenită, zilele ei de şcoală sunt pline-pline, aproape cât încape în ele. Ieri a avut şi ea serbarea de Crăciun. Toţi copiii au fost foarte frumoşi, au primit costume populare ca să joace o horă, să cânte colinde, să recite poezii, apoi să danseze în perechi. Kiti , nimeni nu se mai poate plânge de ea, este perfect confortabilă în mediul clasei, îşi ştie rolul de elevă cumsecade şi îl spune pe de rost. După serbare l-am luat şi pe Felix de la grădiniţă, chiar de la masă ('multumesc că m-ai luat de la grădiniţă', oare când n-o să-mi mai mulţumească pentru asta?) şi am plecat spre casă cu atenţia cel puţin împărţită în patru căci unul îmi spunea despre hidro-avioane, -elicoptere,-vapoare, -maşini, altul îmi împuia capul cu Jimmy Page, Richie Blackmore şi alţii, Kiti mă solicita continuu cerându-mi pâinea din pungă de pe scaunul din faţă iar traficul, ei da, şi traficul avea tupeul să-mi ceară acut atenţie sporită. Acasă ne-am bucurat de şi cu prieteni plecaţi în străinătăţuri de juma' de an. Cu atâtea de făcut îmi dau seama că zilele zboară ca vântul. Putem număra chiar orele până la Moş Crăciun. Până atunci, azi, 21 decembrie, Horica la 10 ani, măi, măi:






*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia'mica' a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

Si dupa serbare

Am un sentiment ciudat. Fac ce fac si imi aduc aminte ca nu ma simt perfect. E ceva care ma sacaie. Ma opresc sa ma concentrez: de ce oare? Nu trebuie sa fie prea grav daca este necesar sa ma gandesc ce nu-mi convine. E bine!
Imi dau seama repede. Este serbarea. Nu a iesit cum am fi vrut. Insa nu e grav ci doar neplacut. Am fost tentata sa cred ca e una dintre zilele rele ale lui Kiti. Dar nu cred ca este asa. Pentru ca dimineata zilei a debutat foarte bine, cu o Kiti binedispusa si odihnita. Apoi am trecut impreuna prin rutina diminetii fara incidente si nici macar cu micile si obisnuitele proteste din timpul perierii parului. Ne-am imbracat si am plecat la teatru, acolo unde a avut loc serbarea. Iarasi, in masina Kiti a fost cuminte, bucuroasa, linistita. Si a ramas asa cam pana sa urce pe scena. Este adevarat ca in prima parte a serbarii Kiti a simtit o nevoie fiziologica obisnuita care, nesatisfacuta, i-a creat un oarecare grad de disconfort, insa mai apoi, cand a sosit si momentul ei (caci da, o fetita a lipsit de la serbare, iar Kiti ar fi trebuit sa o inlocuiasca), momentul dansului, dependenta de rutini bine stiute, bine invatate pe care o da afurisitul asta de autism a inecat-o pe Kiti. Neincluderea ei in repetitiile de la gradinita au fost decisive. Eu asa cred.

Cortina s-a ridicat. Copiii au pasit pe scena in acorduri muzicale. Dansul a inceput. Un baiat si o fata, un baiat si o fata,..., un baiat si ...Unde este Kiti? Era langa baiatul costumat in mos Craciun acum cateva secunde. Dar ea s-a smuls din stransoarea mainii partenerului si a fugit. A ingenunchiat spre centrul scenei si atata i-a trebuit educatoarei. Care s-a temut de Kiti. Vedeti de ce? Am avut dreptate! Nu trebuia sa vina, eu v-am spus sa veniti abia miercuri la gradinita. N-o sa-mi strice mie nimeni serbarea!, si apucand-o cu o mana (ce parea din sala foarte hotarata) pe Alina (prietena si ocrotitoarea lui Kiti), le-a ascuns pe amandoua (Kiti si Alina) in culise, luandu-i locul lui Kiti ca partenera de dans a lui mos Craciun.

Mi-am mai inchis o data camera de filmat si am inceput sa-mi strang bagajele. Mi-am luat jerseele, caciulile, ghetele, baiatul cel mic, Alina 2, sora, nepotul, florile si ce-am mai avut si am iesit. Destul de suparata. In foaier. Unde le-am asteptat pe Kiti si Alina. Si au venit. Fara suparare. Una cu zambetul pe buze, alta cu usoara dezamagire. Doar atat. Ca doar nu e un capat de lume.
N-am plecat imediat, in foaier erau 22 de pungi mari cu cadouri pentru copii. Trebuie sa mai stam putin. Una este a lui Kiti si nu vrem sa ii dam fara avertisment cuiva responsabilitatea de a se ingriji de cadou. Asa ca am mai deschis inca o singura data camera de filmat si am inregistrat-o pe Kiti tarandu-si cadoul in aplauzele de incurajare ale publicului.

Ma simteam ciudat mai devreme? Oare de ce? Sigur nu pentru vreun motiv serios, de luat in seama. Din moment ce am uitat deja...

Ps Multumesc draga Alina!

Pregatiri de serbare

Fetita noastra a crescut mare. Maine are serbare. A doua ei serbare. Din pacate de data asta rolul ei este unul pasiv, de figurant. Nu s-a gasit partener de dans si pentru ea. Doamna educatoare s-a temut. Cum poate sa sperie Kiti pe cineva? Cu fatuca ei blanda , de ingeras?
Totusi ma bucur ca a dansat cu placere si ea la repetitii, uneori cu prompterul ei (fata care o insoteste la gradinita) si alteori cu cate vreun baietel ramas pe moment fara partenera (tintuita acasa cate o zi din cauza vreunei viroze).

Maine pe scena va sta doar pe margine. Asta daca nu cumva va avea de inlocuit pe cineva. Si isi va privi si aplauda colegii cu un clopotel rosu in mana. Ca o fetita mare, inteleapta. Pentru ca da,a crescut mare. Mai mare decat rochitele ei de serbare cat de cat.