Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Dacă înțelepciunea este știința vieții, atunci iubirea este împlinirea ei

Noaptea se sparge într-o dimineață precoce și limpede odată cu declanșarea precipitată a alarmei telefonului setat pe modul airplane, lumina este, neobișnuit, stinsă în camera lui Kiti, semn că încă doarme, mă ridic ușor pe marginea patului, îmi las câteva secunde lungi răgaz pentru dezmeticire, apoi pornesc. Este o dimineață ușoară, ca dimineața unei zile de mai, deși soarele nu se arată și umezeala aerului este înecăcioasă, lejeritatea pe care i-o atribui vine din somnul legat și concordant al nopții care-o preface. 

Și pentru că mi-e bine, citesc acest articol tulburător al scriitorului Mark Lukach, despre căsnicia alături de iubirea vieții sale, o femeie afectată de boală psihică, articol care se încheie astfel: "Ne-am îndrăgostit unul de celălalt, Giulia și cu mine, fulgerător în anii adolescenței. Astăzi ne iubim enorm, neîntrerupt de psihoză. La nuntă ne-am promis iubire și devotament, la bine și la rău. Privind în urmă, ar fi trebuit să ne promitem să ne iubim și în vremuri obișnuite, întrucât acestea, vremuri ale normalității transformate de crize, ne-au încercat cel mai mult căsnicia. Știu că nici cel mai bun proiect nu o va feri pe Giulia de spitalizări și nici nu va preveni certurile noastre legate de grija pe care i-o port, însă încrederea pe care planul de a trăi împreună mi-o dă este binefăcătoare și esențială. Sunt încă dornic să fac aproape orice pe lume ca să o văd pe Giulia zâmbind." 

Meditez o vreme la unele dintre întrebările pe care autorul și le pune, el învățând că "tratamentul bolii psihice ține mult de deținătorul puterii", întrucât acestea sunt absolut legitime, iată că "cine decide ce comportament este tolerabil și cine alege când și în ce fel impune regulile" trebuie să ne pună pe gânduri pe noi, cei ce îi iubim, și pe ei, cei ce îi tratează. Citesc articolul, mă impresionează desigur atâta dragoste și dedicare din partea soțului pentru soția lui și inima-mi decide, întemeiat și ea, să-și țină starea de bine. 

Spre Crăciun cu spirit vesel-5 decembrie

"Despre valoarea neînsemnătătii.(…) Neînsemnătatea, prietene, e esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea să o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoști, în condiții atât de dramatice, și ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești. (...) Inspiră, D'Ardelo, inspiră neînsemnătatea asta care ne înconjoară, e cheia înțelepciunii, e cheia bunei dispoziții…" (Sărbătoarea neînsemnătății, Milan Kundera).


Kiti și Naoki sunt numele a doi adolescenți cu autism despre care puteți citi în două cărți ale Editurii Frontiera, dar nu doar asta vreau să spun acum. Nici despre abia suportabilă tristețe a respingerii pe care  acești părinți și copilul lor sunt nevoiți să o îndure, fiindcă, nu-i așa, în ciuda generalei impresii de însemnătate a propriei persoane (mă folosesc de ideea marelui scriitor citat mai sus), mai toți găsim în noi urme ale tristeții de a fi refuzați, nu insist. Ci despre această dublu dulce alăturare de nume, Kiti și Naoki. Kiti și Naoki. Deschid o paranteză morală, menită să atribuie, cum se cuvine, aparent absurda alăturare de cuvinte, 'dublu dulce' candidei intuiții, hilarului ilogic ale minții omenești, anume a cofetarului de la colțul străzii liceului în care am învățat, care își îmbia clienții, original sau poate nu, cu inscripția inestetică de pe o bucată maronie de carton, 'suc dublu dulce', închid paranteza. Așadar, Kiti și Naoki, de două ori dulce, o dată prin efectul stilistic al întâmplătoarei aliterații, apoi încă o dată prin ingenuitatea imaginii celor doi copii împreună, într-o fascinantă apropiere spirituală atemporală, deși întâmplată în același timp fizic, și aspatiala, desigur, cum sunt toate prefacerile copiilor în adolescenți și oameni adulți oriunde și oricând.

Semne și sentințe

Kiti ajunge, draga de ea, prima la locul de întâlnire. Este cu Cătă și așteaptă cuminte în mașină. Cuminte, aflu, pesemne că nu este în dispoziție de a sări peste scaunul din față. Nici eu n-aș fi, încă noaptea nu este complet ridicată de peste oraș. Prima zi de transport cu microbuzul, iar Kiti așteaptă cuminte de treizeci de minute sosirea acestuia. Cuminte. Nu pot spune că dispoziția fetei este incertă precum jocul hazardului, însă acceptarea schimbărilor mari din viața ei ține covârșitor de starea ei la momentul zero al schimbării, așadar am încredere că va primi excursia către școală în noul dat cum se cuvine.

Cătălin Ștefănescu scrie în ultimul număr din Dilema veche articolul Psihologie.Psihiatrie.Tinichigerie, un articol despre imaginea bolnavului psihic în conștiința socială. Spune că 'resursele de atașament, compasiune, respect funcționează în parametri normali, când e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate', însă că respectul, compasiunea, ajutorul nu sunt stârnite de cei ce suferă de boli psihice. Mă gândesc la această observație corectă și găsesc în ea atâta tristețe câtă adună înăuntrul lui fiecare suflet de părinte al unui copil atins de o boală psihică, fiindcă nu poate fi decât nespus de tristă cunoașterea unei realități crude. Pe de altă parte, în afară de determinanții socioculturali ce duc la perceperea cumva ca inferior a bolnavului psihic, teama imperceptibilă față de necunoscut, îmbrăcată în înspăimântătoarea lipsă de iubire, care prostește simțurile și amorțește rațiunea, augmentează 'urâțenia' omului cu psihicul afectat în conștiința generală. Rătăcitoare în voia iubirii sau a neiubirii, ar putea fi astea condițiile de sănătate sau de boală ale minții omenești?

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

Îmbrățișarea primordială a vieții

Nu este nici cea a viitorilor părinți, nici cea a tinerei mame, este nici mai mult, nici mai puțin decât propria prima îmbrățișare a ființei ce se va naște, îmbrățișarea de foarte devreme, de pe când își numără doar primele sale opt celule, doar opt, așadar le poate număra pe degetele mâinilor sale, care se vor forma sau nu se vor mai forma niciodată de nu se va lua singură în brațe, superbă această cuprindere magică, posibilă mulțumită mângâierilor acestor brațe celulare minuscule numite filopodia, ce împing cele opt celule unele într-altele, compactându-le, doar pentru scurt timp, atât cât să înțeleagă ele, celulele primordiale, să-și înceapă opera divină de organizare, doar atât, apoi le eliberează din strânsoarea vieții ce se va naște, o îmbrățișare de binecuvântare, ah, ce splendoare!

Din seria: Ce dai mă, nu știi să-njuri?

Otilia, o mamă frumoasă, caldă, iubitoare, inteligentă, analitică, scrie despre cuvintele urâte pe care copiii noștri ni le aruncă uneori drept în față, ceea ce ne surprinde neplăcut, dar mai ales ne transformă comportamentul, brutal și pe nesimțite, într-unul defensiv, neempatic cu copilul care se exprimă astfel. Ca mamă și educator, vibrez cu aceeași frecvență și pe aceleași unde cu Otilia și împărtășesc aceleași valori fundamentale, respect, încredere și iubire pentru copii, pentru că zâmbetul copiilor noștri este scânteia ce animă viața de părinte.

  

Când Felix mi-a spus că sunt cea mai rea mamă din lume, binenteles că nu am înțeles că el se referă la răutate ca la o caracteristică generală a mea, ci se plânge în felul său de inabilitatea mea de a-l înțelege în acel moment. Știind aceasta, nu m-am putut supăra pe el, ba reacția copilului a constituit un declanșator pentru a-i acorda mai multă atenție, ceea ce l-a ajutat să își descarce nemulțumirea și l-a stimulat să caute să înțeleagă de ce și cum ajung să îi refuz anumite dorințe.  

Dacă într-altă situație, tot Felix a folosit un cuvânt urât când i s-a adresat tatălui său, acesta a reacționat asumându-și în joacă apelativul respectiv, ceea ce i-a temperat băiatului reacția negativă, fiindcă un atare comportament din partea celui asupra căruia s-a îndreptat agresiunea este adesea surprinzător, neașteptat de către micul agresor. Un cuvânt urât aruncat intenționat este menit să înfurie, să supere, așadar este lesne de înțeles de ce a-l lua în glumă va duce la scăderea tensiunii. 

Tot din aceeași categorie, când Horica și-a încordat brațul puternic atunci când am încercat să trec peste voința lui, reacția mea a fost să intru rapid într-un joc, prefăcându-mă că sunt un copil pe care băiatul vrea să îl bată, ceea ce l-a detensionat tot la fel de repede chiar și pe adolescentul nostru mic, care a acceptat jocul și a scăpat de frustrare.

Totuși - ținând cont de impactul mare al felului în care ne manifestăm când suntem puși în fața unor situații de acest fel, așadar având grijă mare să nu pornim negândit, impulsiv un război cu copilul, evident aflat într-o nevoie - nu pot să nu realizez că expresia furiei copilului este una social inacceptabilă, de aceea știu că acest comportament jucăuș ca răspuns la agresiunea verbală a copilului, pe care natural îl adopt, are rolul unui medicament simptomatic, care înlătură temporar un simptom neplăcut, dar care nu tratează esențial cauza ce a dus la o atare manifestare. Ceea ce urmează este evident din această perspectivă, și anume că ne străduim să arătăm copilului alte moduri de exteriorizare a frustrărilor și nemulțumirilor, iar în plus că ne dorim ca el să afle că astfel de comportamente verbale pot fi sancționate în alte medii, atât direct, prin deschiderea unui conflict fizic și emoțional, cât și indirect, prin penalizări sociale acceptate de grupul din care copilul face parte.

"Incredibilii neuroni!"

(foto din revista Science et Vie)

Chiar ieri, ca în fiecare zi, îmi doream explicit să ajungem, noi, oamenii, să pătrundem în mințile și creierele noastre, pentru că, așa cum oamenii de știință intuiesc, acolo se vor găsi multe răspunsuri la întrebări-cheie, la nedumeririle dureroase în care ne zbatem, pe de o parte ei, acești oameni cu minți sclipitoare, pe de altă parte noi, cei care ne confruntăm zilnic cu dificultăți de înțelegere a celor mai simple gesturi făcute de ai noștri dragi. Am găsit în revista Science et Vie un articol scris de Rafaele Brillaud, Pierre-Yves Bocquet și Elsa Abdoun, intitulat 'Incredibilii neuroni!', articol al cărui foarte scurt rezumat este acesta: "Fiecare neuron este genetic unic: descoperirea fascinantă, surprinzătoare este că fiecare celulă nervoasă are capacitatea de a-și modifica ADN-ul propriu, ceea ce îi dă o libertate incredibilă asupra genomului individului. De ce schimbă această descoperire înțelegerea asupra creierului? Pentru că asta înseamnă că cheia facultăților noastre intelectuale se află în interiorul neuronului însuși, nu doar în rețeaua de conexiuni neuronale care se stabilește între celulele nervoase." Este o descoperire revoluționară și intrigantă, ce ne apropie pasional și aproape înspăimântător de noi înșine. Suntem oare în mâna lor și numai a lor, a neuronilor noștri? Gândurile, ideile, memoria, conștiința, iubirea și viața ne vin din miezul ei, din miezul tainic al acestei grandioase celule? Ce ordine covârșitoare ne atrage hipnotic s-o descoperim și unde ne aruncă descifrările la care lent asistăm?

Calendar de advent, ziua 17

Am găsit pe site-ul publicației americane In These Times o urare de Crăciun făcută cititorilor ei de către marele scriitor american Kurt Vonnegut în anul 2004. Acesta se adresează, evident, americanilor, însă, zic, se potrivește și altora, adică nouă. Iată felicitarea:

"I met a man in Nigeria years ago,
 an Ibo,
 who said he had three hundred relatives
 he knew by name.
 His wife had just had a baby.
 They were going to take it 
 on foot
 to be welcomed and marveled at
 by as many of those relatives
 as they could find,
 even though
 there was a war going on.
 Wouldn’t you love to have been
 such a famous baby?
 I wish I could wave a magic wand
 this Christmas,
 and give every desperately lonesome
 and hungry and lost American
 man, woman, or child
 the love and comfort and support
 of an extended family.
 Just two people and a babe in the manger,
 given a heartless Government, 
 is no survival scheme."


Si traducerea mea (cu scuzele de rigoare, dacă este cazul):

"Am întâlnit un bărbat în Nigeria cu ani în urmă, 
 era un Ibo, 
 care mi-a spus că avea trei sute de rude 
 cărora le știa numele. 
 Soția lui tocmai născuse. 
 Împreună cu copilul o vor lua din loc 
 pe jos, 
 pentru a i se ura acestuia bun venit și a fi binecuvântat 
 de cât mai multe dintre rudele sale, 
 atâtea câte vor găsi, 
 deși  
 se aflau în plin război. 
 Nu ți-ai fi dorit să fi fost 
 un astfel de copilaș celebru? 
 Mi-aș dori să pot scutura o baghetă magică 
 în acest Crăciun, 
 ca să-i dau fiecărui american singur, 
 trist, înfometat și rătăcit, 
 bărbat, femeie sau copil, 
 dragostea și mângâierea și sprijinul 
 dintr-o familie mare. 
 Doar doi oameni și un copil într-o iesle, 
 dată fiind o guvernare nemiloasă, 
 nu este o condiție a supraviețuirii."

Metaforele autosuficienței noastre

 "În momentul în care s-a câștigat această licitație am știut că reprezintă primul succes economic al acestor ani de aparent autism economic", zicea ieri, Primul-Ministru intelectual, Mihai Răzvan Ungureanu. "Autism economic"? Oare ce o fi însemnând această expresie, folosită cu o zi după Ziua Internațională a Conștientizării Autismului, zi despre care mai multe organizații le tot vorbesc conducătorilor și aleșilor acestei țărișoare văduvită de bun simț și înecată de autosuficiență?

 Pentru că această zi internațională își propune, pe lângă informarea publicului despre autism și atragerea atenției asupra creșterii numărului de persoane afectate, să semnaleze autorităților statelor importanța diagnosticului și intervenției precoce în autism, iată, așadar, că expresia originală (?) a domnului Prim-Ministru, "autism economic", emisă cu o zi după ziua festivă despre care scriu, vine ca o justificare solidă a existenței și nevoii unei Zile Internaționale a Conștientizării Autismului.

 Primit de la prietena noastră, Liuba Iacoblev, președintele organizației Autism România, videoclipul acesta reprezintă discursul scurt al unui politician canadian, Mike Lake, ținut cu ocazia Zilei Internaționale a Conștientizării Autismului, discurs emoționant al unui părinte atent și empatic, pe care îl traduc aici: "Ziua aceasta marchează deasemenea 14 ani de la diagnosticarea cu autism a fiului meu, J. În multe privințe, J. are comportamentul unui copil de 3-4 ani, captiv într-un trup de 16 ani. Este nonverbal, are probleme de înțelegere a conceptelor abstracte, plânge când este trist și râde în hohote când este bucuros. Când își propune să afle ceva, îmi apucă fața cu mâinile și mă atenționează cu un 'ba-ba-ba-ba' escaladat și insistent, până când primește explicația dorită. Este îndrăgostit de câini, stă nas în nas cu orice câine pe care îl întâlnește indiferent de dimensiunea acestuia sau periculozitatea lui, fapt de care trebuie să ținem întotdeauna seama în public. În alte privințe, J. se comportă la fel ca orice alt copil de 16 ani. Îi place să lucreze în biblioteca școlii, să facă sport cu tatăl lui în diminețile de sâmbătă. Nu am visat niciodată să am un copil cu nevoi speciale, însă, cu toată onestitatea, spun că nu aș fi putut fi mai mândru de băiatul meu decât sunt. El este întotdeauna primul care vine cu un salut și o îmbrățișare, nu se comportă niciodată jignitor sau cu răutate (bully) și ne iubește pe toți fără prejudecăți. Cred că noi toți putem folosi ceva mai mult din toate astea."

Din punctul nostru de vedere, fără să o facem programatic, ci, mai degrabă, din iubire pentru Kiti, ducem cu noi autismul fetiței noastre peste tot, în toate locurile în care familia noastră se întâmplă să fie, și îl ducem deschiși și atenți la întrebările puse și nepuse ale celor cu care interacționăm, încercând să o facem cât mai discret, pentru confortul nostru și al celorlalți. Sentimentul de compasiune este primul care apare atunci când întâlnești autismul în carne și oase, apoi se pierde după întâlnire. Sau nu se pierde, ci se transformă. În înțelegere, acceptare, interes, chiar empatie. Ceea ce-ți doresc și ție!

Să ne iubim copiii

Cum vin ideile? Spontan și în urma unui proces cognitiv intens sau mai puțin intens. Ideile spontane au și ele un fond cognitiv, probabil neintenționat. Copiilor le vin idei multe. Ei sunt extrem de receptivi la informații noi, așadar există un potențial ideatic considerabil. Copiii nu iubesc cenzura. Ei nu știu nici de autocenzură, deși învață câte un pic despre ea pe măsură ce cresc. De aceea ei se exprimă liber și dezinvolt. Unul dintre rolurile copiilor în viața adulților este și acela de a îi ajuta pe cei din urmă să redevină liberi din punct de vedere spiritual, în ciuda percepției de condamnare, destul de comună printre adulții, viitori și actuali părinți. Dar nu despre asta vreau să scriu. 

 Ci despre cum, dar mai ales cât de mult limităm avântul copiilor. Mie, bunul simț îmi trasează pentru educația copiilor niște limite de netrecut și anume două: în primul rând, copilul să învețe să nu își pună viața și sănătatea în pericol, apoi, prin comportamentul său, să nu lezeze integritatea fizică și morală a altei persoane. În afara acestor granițe, libertatea de exprimare a copiilor este dezirabilă. De ce? Pentru că întregul comportament al copilului este rodul curiozității sale sănătoase și duce la învățare complexă, dezvoltarea creativității sale, spirit critic și analitic, bucurie în cunoaștere. 

 Să permiți și să dezvolți un astfel de teren favorabil pentru dezvoltarea copilului tău, nu este cel mai ușor lucru de pe Pământ. De aceea meseria de părinte este o meserie superioară. Înseamnă renunțare, acceptare, învățare prin analiză, eroare, soluționare, testare, revenire. Înseamnă atenție crescută și autocenzură. Înseamnă eliberare de prejudecăți și deschidere deplină. Și, evident, înseamnă iubire și respect pentru copil. Totodată înseamnă conștientizarea faptului că darurile primite, copiii, nu ne sunt oferite spre a ni le însuși, ele ne sunt date ca o compensație a vieții, sunt daruri de suflet, pentru împlinire reciprocă trupească și spirituală. 

Copiii nu există pe lume ca să ne îngreuneze nouă, adulților viețile. Copiii nu ne murdăresc pereții, ne rod mobila, ne taie perdelele și nici nu își refuză accesul pe lista de premianți în orice ar fi, doar ca să ne facă nouă în ciudă. Copiii experimentează, cercetează, învață, dar se și străduiesc doar pentru noi necondiționat, din iubirea ce ne-o poartă, deoarece așa ne este nouă, oamenilor, dat să fim. 

Știind lucrurile astea, îmi e mai ușoară transformarea în părinte, îmi e mai la îndemână empatia, mi-e mai dragă exprimarea neconvențională a copilului și mai netulburatoare franchețea lui. Iubirea ce mă cuprinde odată ce am devenit părinte mă învață umilința și îmi devine autentică. Ajung astfel să scap de egoismul de a crede că numai eu și ce este al meu contează, ca atare voi privi cu respectul cuvenit pe cel de lângă mine, indiferent dacă acesta este adult sau copil. Și pun în felul ăsta umărul, scot lingurița din buzunar ca să ajut la stingerea incendiului, așa cum metaforic spune Amos Oz, incendiu reprezentat de marele dispreț pentru copii, manifestat astăzi în societatea noastră românească.

Neplăceri

Nu îmi place că (mai) ninge şi că am ezitat atât să cumpăr două căni frumoase de ceai. Le-am ţinut în mână, le-am rotit admirativ şi le-am lăsat pe raft în magazin. Nu îmi place că nu pot să beau un ceai vesel dintr-o cană optimistă acum, când ninge la mine pe geam. Lui Felix nu îi place să cânt cu vocea. Mie nu îmi place că lui nu-i place şi totuşi cânt. Atunci când asta se întâmpla, încă nu ningea. Acum Felix e ferit de neplăcerea asta, mie nu îmi mai vine să cânt. Lui Kiti nu-i plac semafoarele pe roşu. Le detestă chiar şi ar putea fi mult mai fericită fără ele. Nu-i place nici pâinea cu secară dar nu ştie că e cu secară până nu o gustă. După ce o gustă, o scuipă din gură şi o pune cu grijă în farfuria lui Horica. Acest lucru îi provoacă şi lui Horica o neplăcere temporară care-l face să se plângă cu voce tare dar fiind într-un moment cu gura plină (tot cu pâine cu secară) scoate şi sunete colaterale. Emisiile astea neaşteptate îl fac pe Felix să se supere,"mami, Horica mă face să spun 'yak' fiindcă pleoscăie. Yaaak!"

Sâmbătă, pe când răsfoiam cu lenea de weekend de după masă şi cu cana cu cafea în mână revista Dilema veche am dat cu ochii de un subtitlu îngroşat , 'Kiti'. Era vorba despre Kiti a noastra, iata linkul