Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Inconstant

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

A spune că nu-ți plac puzzle-urile este același lucru cu a spune că nu-ți place viața. Nouă ne plac atât de mult, încât avem de rezolvat unul în plus. Hihihi, desigur.

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Dependențe funcționale și nu neapărat abstracte ale lumii

Despre valoarea unei funcții lipsite de monotonie și periodice, din fericire, vorbesc când descriu sfârșitul  nostru de săptămână, acum remarcabilă, cum altfel, când ne compunem acțiunile și stările în funcție de zilele minunate de vară incipientă, în abia mijita primăvară, când uităm intenționat de vremelnicia existenței universale, ca să alergăm cu picioarele desculțe prin iarba moale, tânără și să ne familiarizăm cu gândăceii și cu amețitoarele infuzii de oxigen ce limpezesc celulele și îmblânzesc obsesiile. Vorbesc totodată de alte funcții, aparent mai abstracte decât variabilitatea fenomenelor descriptive ale unei zile, vorbirea abundă de expresia efdeics, adică f(x), cu toții am fost impresionați la un moment dat de prețiozitatea unei asemenea exprimări sau poate nu chiar toți, deschid o paranteză pentru a îmi lăsa nemulțumirea să iasă, aceea de a găsi total ermetică prezentarea scolastică, rece, golită de viziune lingvistică a matematicii, doar limba este instrumentul cu care comunicăm și tot el ne face înțeleși, ne ajută să înțelegem, închid o paranteză, atâtea f-uri de x nu trec, desigur, neobservate pe lângă un fin observator ca Felix, bucuros acum să înțeleagă cum dependențele aduc fericire, cand se descoperaƒ eroul unei povești fantastice, cu nume de cod secret, neîntâmplătoarea cale de la elipticul efdeics la integrul Felix, dinspre f-de la Felix, către x, tot de la Felix, ce îmbucurător!

Doi maci temerari într-un câmp nesfârșit de căutări

Primii doi maci au înflorit azinoapte pe câmp, sunt primii doi, pentru că sunt singurii din raza mea vizuală, ne întâmpină chiar în fața porții noastre, îi văd prima, opresc motorul mașinii ca să îi fotografiez, paranteză-nu uita să oprești întotdeauna motorul și să scoți cheia din contact înainte să ieși din mașină, asta dacă nu vrei să o vezi pe Kiti cum scoate forțat cheia din contact sau, mai rău, cum o pornește în jos, la vale, la volan- închid paranteza, îi fotografiez așadar negreșit, iată un motiv seducător de amăgire, atât pentru mine, fiindcă cochetez superficial cu gândul că am vreun merit pentru calitatea estetică a imaginii, cât și pentru ei, macii, pentru ce sunt și ce vor deveni, am prins cei doi maci înfloriți îndrăzneț prea aproape de drum, sunt încântători suplimentar prin îndrăzneala de a găsi sol fertil la o limită a mediului lor, chiar atât de fragili cum sunt ei, macii, mulțumesc macilor în gând pentru urarea lor firească de bună dimineața și plecăm în prima zi normală de școală pentru toți copiii.

 
În bucătărie soarele s-a cățărat cu totul pe fereastra generoasă, iar eu caut să găsesc cu draperia un echilibru între luminozitate și umbra pe care copiii o cer măcar pe fețele lor somnoroase, între timp Felix caută și el o destinație pentru vacanța de vară, se joacă cu mine, nici China, nici Australia, nici Argentina, nici măcar Japonia, fiindcă 'eu iubesc ninja', nu sunt soluții acceptabile astăzi, probabil nici mâine, mai caută dragul meu, băiatul tot caută și apoi găsește una interesantă, 'aș vrea să urc cu liftul în vârful turnului Eiffel', zice, 'tu ai urcat', mă întreabă, nu, n-am urcat, era prea multă lume, ne bucurăm deodată că am găsit amândoi ce-am căutat, eu, lumina potrivită, el, Parisul, toți căutăm câteodată câte ceva, dar Kiti este într-o căutare permanentă de...oare ce caută ea, draga de ea, căci caută, și caută, în zeci de pași călcați intens ea își duce căutarea acerbă, iar noi suntem nepricepuți în a îi da indiciile cele bune, chiar și Horica își caută concentrarea, acum că vara pare venită cu totul, concentrarea pentru învățat și ochelarii de sport după vacanță, e fiul meu, și eu îmi caut inelul de pe deget și calmul, iar despre tati nu mai zic nimic, fiindcă el este un căutător înnăscut, aș zice în concluzie că a căuta este benefic pentru om, îl ține bine conectat cu obiectul căutării sale, apoi, într-un lanț nesfârșit, acesta merge mai departe în căutare el însuși sau căutat de către altcineva, suntem așadar cu toții stații colorate într-o rețea infinită de căutări, am zis.

Felix propune o ghicitoare, ce sunt eu în această fotografie?, însă ea nu mai trebuie răspunsă, deoarece am făcut-o eu, este turnul Eiffel, nu-i așa că seamănă?

Împreună

S-a dus o săptămână intensă ca apăsarea unui tăvălug,
dar am trecut prin purgatoriu direct în vară,
vara este mai mult decât frumoasă,
iar vara proaspătă este de-a dreptul minunată,
acolo unde gândul stă optimist o vreme,
în vreme ce ninge cu flori de cireș pe sub câte un norișor răzleț,
vremea hoinărelii cuminți abia a început,
pe șei înguste îndrăznim să încălecăm,
suntem deodată supli și voioși ca păsările ciripitoare și țopăitoare din mestecenii cu frunze vorbitoare,
trag copiii de mine să le buchisesc graiul,
dar mie nu-mi arde de iscusința de a-l ști,
mi-e de ajuns să le gust din frumusețe,
apoi ce folos real îmi dă cunoașterea încă a unui cod tainic, ancestral, azi,
în vară incipientă și clară mi-e destulă simplitatea celestă a lumii,
doar o picătură ușoară, necomplicată de nevinovăție sfântă din timp în timp îmi trebuie,
ca să ne țină setea departe,
ca să ne prindă ruperile bruște, terapeutice ale vieții cu încă ceva sevă subțire prin labirintul din noi,
apoi să tot revenim ciclic la picătura prețioasă,
împreună.

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Către casă

În dreapta este strălucitorul Schmittenhohe, cu ale lui superbe și celebre coaste, în stânga înghiți în sec de emoție și încântare urcând către coama lui Kitzsteinhorn, la peste 3000 de metri, în centru, căzând direct în oraș, versantele muntelui Maiskogel sunt îmbietoare, așa blânde și atrăgătoare, așa simple și neașteptat de seducătoare. Amețeala ce te cuprinde la inspirația aerului rarefiat din altitudinea înaltă nu se risipește ușor pentru că priveliștea este ireală de acolo, de sus. Durerea ce se intensifică în picioare, în jos, înspre genunchi, în ritmul alunecării pe pantele îngrijite este conectarea mea cu pământul, cu realul și nimic nu mă împiedică să o aștept aproape cu înfrigurare, căci o resimt ca pe o confirmare stranie a faptului că eu sunt cea care se percepe zburând, nu altcineva; apoi durerea tot mai chinuitoare a coapselor, ce mă oprește din loc în loc în icnete surde, mai este și o promisiune dulce de frumusețe și sănătate, de aceea o primesc cu inimă deschisă și cu zâmbete prostești. Chiar și presiunea sâcâitoare din urechea stângă ce nu își găsește încă mult timp după coborâre supapă eliberatoare mă încântă, surprinzător, cu ritmul ei matematic de instalare și epuizare, căci îmi permite să percep organic o fărâmă  din solemnitatea naturii. Coborâm umili de pe munte, câmpia ne așteaptă picioarele călcătoare și simțitoare întotdeauna, căci este câmpia de acasă. Coborâm lent de pe munte, căci lentoarea ne înlesnește reatașarea.

Oare de unde știe Xoco că lacul este înghețat?

Astea sunt nuanțele ultimelor zile ale anului, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, sunt nuanțele reci, magnifice ale iernii, băieții calcă cu o pornire nestăpânită fiecare băltoacă încremenită de ger, nici urmă de vietate a câmpului aproape de înserare, nici Kiti nu ocolește bucățile de zăpadă înghețate, călcătura ei despică blocul alb, compact, dar și aerul cu sunetul aproape metalic împrăștiat de spargerea lui, doar o tufă rătăcită de măceș aduce aminte că locul a cunoscut odată și căldura, fructele ei roșii-sângerii stau mărturie, păcat că tati nu le îndeplinește visul de a patina pe lacul înghețat, gândesc copiii și pun botic ca al câinelui Xoco, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, dar câinelui nu-i pasă de nimic altceva decât de moment, nici trecut, nici viitor nu pare să aibă, cel puțin nu acum, când patinează în fugă pe latul lacului, parcă în ciuda copiilor reținuți la mal de doi părinți grijulii, uite-le bujorii din obrăjori, e oare prima oară când îi văd atât de pregnanți pe fețele lor de o bună bucată de vreme, ce bine, mi-a fost dor, cerului nu i-e dor de nori, căci e calm și zâmbitor, iar astfel mai simte și el căldura soarelui, Felix urăște fularele înțepătoare, dar le poartă așa înțepătoare cum sunt ele, să nu ne pierdem căldura din interior, o salvăm alergând înfofoliți și neuitând să zâmbim, auzi Horica, să zâmbim puțin, astăzi nu patinăm pe lac, am zis, hai, doar un pic, îi ține tati pe rând suspendați de-un braț și-și fac hatârul, apoi se întunecă deodată și de niciunde, cum de niciunde apare și câinele solid și negru, ce, deși prietenos, ne împinge de la spate către casă, acum, când nuanțele ultimelor zile ale anului nu mai sunt nicicum, fiindcă e noapte, așa cum o să fie și mâine la aceeași oră, la o aruncătură de băț sau la o patinare pe lacul înghețat de noul an, oare îi ușurăm bătrânului nostru an transformarea într-unul tânăr și curat cu exploziile artificiale de culoare din întunericul nopții de mâine?

Calendar de advent, ziua 12

Ninge și mie îmi place că ninge. Ne aflăm pe drumeagul principal al sătucului nostru, zăpada este deja la ora dimineții bătătorită cu grijă de bărbații harnici, grijulii ai satului, astfel încât să ne putem deplasa lesne în voie și de nevoie. În sania noastră încăpătoare, ne-am pregătit încă de o săptămână păturile groase și aspre de lână, care ne încălzesc în câteva minute după ce ne instalăm confortabil pe banca din lemn, căptușită cu blăniță de oaie, pe care Kiti nu se poate stăpâni să nu o jumulească din timp în timp. Băieții adoră pur și simplu momentul în care trebuie să își învelească mâinile în mănuși, este startul oficial pentru iarna adevărată, pentru că ei nu pot înțelege rostul frigului în absența zăpezii. Așadar, cu mâinile înmănușate, îmi cer permisiunea să țină hățurile, dar căluții noștri tineri trebuie conduși cu delicatețe, nici copitele lor potcovite de iarnă nu sunt complet antiderapante, iar băieții, în exuberanța cu care întâmpină prima zăpadă a iernii, le pot dezechilibra pe bietele animale înhămate la sania noastră familială. Sub păturile mițoase, Kiti își ține picioarele desculțe strânse sub ea, iar mâinile își găsesc căldura necesară în buzunarele hăinuței ei elegante. Trecem prudent pe lângă lacul încă neînghețat, care reflectă o stranie nuanță maronie în preajma marginilor lui, este probabil reflexia sălciilor pleșuve, dezgolite complet de frunze abia în urmă cu o săptămână, copaci aproape emblematici pentru sătucul nostru crescut în jurul unui lanț generos de lacuri. Ne găsim în cel mai propice cadru pentru visare, sunt nespus de încântată de peisajul din care, umili, facem și noi parte, un câmp nesfârșit, imaculat, deranjat infim pe alocuri doar de câteva urme fine de păsărele și de urmele regulate ale mersului în buiestru al unui câine ciobănesc, un lac ușor tulburat de ninsoarea ce încă nu dă semne să contenească, pe care deja îl visăm înghețat tun, cristalin, gata să ne fie patinoarul perfect, casele cuminți, dar forfotitoare din depărtare, derdelușurile abia încropite pe alocuri de copii fervenți, în drumul lor spre case, de la școală. Da, spre visare ne duce și bucuria inepuizabilă a copiilor, ce abia așteaptă să revină acasă, după școală, să reia nebunia de aseară, când, înfofoliți ca pentru o cădere liberă din înalturi, s-au tăvălit prin zăpada proaspăt căzută din cer, au imprimat aproape fiecare fereastră a casei noastre cu zăpadă bătătorită în bulgări dezordonați, au alergat cu greu prin zăpadă împreună cu cățeaua ce i-a lăsat lejer în urmă cu salturile ei elegante. Și fiindcă ninge atât de frumos, iar peisajul este atât de însuflețit de bucurie de copii, îmi place să visez la o iarnă albă pe ulița noastră, cu clinchete de clopoței legați de sania noastră familială. Nici pomeneală de claxoane de mașini!

Calendar de advent, ziua 8

Copiii tânjesc după zăpadă, acum, că școala începe să împrumute deja din lejeritatea zilelor de vacanță, este tot ceea ce le lipsește, se visează deja înotând în zăpadă precum băiețelul din cartea de la Moș Nicolae, nici măcar jungla din povestea lui Felix nu mai e o junglă tipică, ceea ce nu trebuie să ne mire pentru că în jungla din China de pe planeta lui Spotu-dinozaurul anotimpurile sunt la cheremul povestitorului, însă povestitorul, la rândul lui, este la cheremul surorii sale, căci strigătul ei prelung și puternic lansat din timp în timp nu poate fi acoperit de glăscior subțire de povestitor înfocat, așa încât se mai supără și naratorul și pleacă, trântindu-ne în nasul nostru de auditoriu un neîmpăcat: 'am obosit să fac atâtea pauze din cauza lui Kiti!'.

O fotografie frumoasă, dintr-o iarnă frumoasă, într-o zi frumoasă, dar rece, de iarnă ce se pregătește, se pare, să își primească mult-așteptata pătură de zăpadă, ca să întâmpinăm cum se cuvine Crăciunul:

Frumusețea din lipsa de simetrie

Asimetria este acea stare instabilă, trecătoare, simptomatică, ambiguă și contrariantă a unei entități, ce apare în cursul echilibrării sale intrinseci și extrinseci. Asimetria este expresia măsurabilă a evoluției, a transformării lumii, este sursă incitantă și inepuizabilă de studiu, este însăși expresia vieții. Datorită asimetriilor pe care căutăm neobosit să le compensăm cumva, entitățile se colorează original, divers, încântător. În asimetriile ce ne definesc ne regăsim istoric și prezent, iar aceasta este promisiunea certă a noimei existenței noastre.

Nu ne conștientizăm asimetriile trupului în general decât spre adolescență, atunci când la un alt nivel de asimetrie, unul biochimic, se pregătește cadrul potrivit de transformare fizică palpabilă, iar percepțiile noastre suferă și ele prefaceri surprinzătoare. Într-atâtea modificări de stare și asimetrii, nici nu este de mirare că un băiețel, cu ten curat, de porțelan și obraji încă pufoși și moi, cu zâmbet ștrengar, ce încadrează o dentiție și ea asimetrică, mixtă, tipică de copil, așadar nu este deloc uimitoare apariția a două-trei tuleie deasupra buzei (nu, nu este cazul adolescentului nostru), dar cât de oripilantă este uneori  această perspectivă pentru copilul în transformare însuși! Încă putem râde împreună cu Horica de imaginea grotescă a copilului-băiat, cu mustață stufoasă sub nas și gât proeminent către anterior din cauza unui ridicol de mare măr al lui Adam, ceea ce am și făcut în dimineața asta, când copilul-băiat m-a sunat de la școală, ușor îngrijorat de o contracție musculară subită în zona gâtului, despre care, probabil după discuții 'savante' cu băieții mai 'experimentati', Horica crede că ar fi cauzată de dezvoltarea formațiunii numită mărul lui Adam. A râs, normal, și el, apoi proiecția propriului trup deformat în felul acesta l-a făcut să strige un disperat, premonitoriu 'nuuuuuuuuu!'.

Să înțelegem că asimetriile ne sunt date etern spre perfecționare, să le acceptăm și chiar să le îndrăgim, deoarece fără ele nu am mai avea nici un sens pe lume, cât despre asimetriile adolescenților noștri, să le iubim, așa ridicole cum ni se înfățișează ele, căci nici nu bănuim acum cât de rotunde se vor împlini ele cândva!

Nimfa noastră

Scufundată în apă, percepțiile asupra propriului tău corp te uimesc și te îngrijorează. Senzația de plutire, deși incompletă acum, când respirațiile tale sunt perturbate de neștiut, te intrigă și te dezechilibrează. Nu ți-ai mai văzut până astăzi picioarele lungi atât de departe și de împrăștiate față de trup, nu le-ai mai întâlnit în mișcarea asta lină, involuntară, urcătoare. Te tulbură puțin și simți că poți să îți domolești tulburarea dacă le aduni grijulie, feminină cu mâinile tale. Găsești calmul în gestul încântător de apucare cu degetele mâinilor a degetelor picioarelor și în gestul fetal de ghemuire și de aceea le faci neîncetat cât plutești în apă. Ești înconjurată de oameni buni, inimoși, care te încurajează și te răsplătesc cu zâmbete și dulciuri pentru curajul tău, tu le simți bunătatea, dar ai o încordare de trup de susținut, așa că nu le arăți atenția cuvenită. Ești frumoasă ca un nufăr plutitor, iar apariția ta angelică mă face să plâng de bucurie. Găsește-ți, fata mea, în apă amintirile primordiale de paradis și dezleagă-ți ușurel trupul din strânsoarea încordării, ca să simți binecuvântarea și confortul apei pe fiecare centimetru al corpului tău perfect!

Atent la fiecare nanometru

Cum se vede transformarea copiilor, altfel decât o revelare frustă, tulburătoare? Într-o curgere lentă, extremă, încât se pot lesne confunda cu o încremenire, prefacerile reale ale trupului de copil ni se arată aproape ireal atunci când îi privim cu atenție. Metamorfoza minții și spiritului lor este mai evidentă, mai matematică, fiindcă ei ne vorbesc, ne întreabă, ne surprind învățând zilnic diferite esențe ale lumii. Mințile noastre, copil-părinte, comunică continuu, așadar este natural să le înțelegem devenirea, ajustările pe care le facem ca să ne potrivim cu copiii noștri ne vin firesc, căutările și întrebările de părinte au alte naturi. Asta, binenteles, când le suntem alături și nu le stăm deasupra. Dar trupul? Cum devine el tot mai plin, tot mai larg și mai impunător? Într-un infim interval de timp, odată cu un salt către un fluturaș, niște celule noi se nasc, niște nanometri în plus se adaugă lungimii sale schimbătoare de copil, iar noi, de mult încremeniți în dimensiunile noastre trupești adulte, cu discreție și supunere față de inexorabilul vieții, noi avem șansa să le intuim transformarea, să ne retrăim transformările, uite-l cum i se mărește tălpița, uite-l cum i se împlinesc brațele, uite-l cum înflorește cu totul. Cu un efort de imaginație și cu iubirea cu care am fost binecuvântați, le putem anticipa augmentarea trupească, iar acest exercițiu mental, dar și atât de fizic, concret, ne aduce un imperceptibil plus de drag de ei, plus de care putem să ne agățăm la nevoie, pentru păstrarea sănătății și curățeniei legăturii dintre noi, părinți -copii.

Uite-l cum aleargă cu prietenii săi imaginari, dinozaurii de companie, 'noi, velociraptorii', în pantalonii săi, rămași în tristețe, ridicol de scurți, uite-i trupul depășindu-i duios cu încă un nanometru chiar în momentul ăsta jocul de-a dinozaurii!

Toamna are barbă roz

Primăvara e copilul,
vara este părintele,
toamna este bunica,
iarna e străbunica.

Atunci de ce primăvara se naște înaintea verii, vara se naște înaintea toamnei, iar iarna apare după ce toamna se duce?



Poate pentru că primăvara e străbunica,
vara este bunica,
toamna e părintele
Și iarna este copilul?

Atunci de ce primăvara este plină de vitalitate, vara este atât de sigură pe ea, toamna începe oboseala, iar iarna e atât de rece și melancolică?



Poate pentru că primăvara este copilul de astăzi,
vara este copilul de ieri,
toamna este copilul de alaltăieri,
iar iarna este copilul de demult, de foarte demult?


Atunci înțeleg de ce copilului de astăzi îi e aproape un zâmbet și mâine și poimâine, căci mâine rămâne acealasi ca azi, are doar barbă în plus, poimâine nici nu vede că a mai trecut o zi, fiindcă-și vopsește barba în culori vii, iar răspoimâine, o, răspoimâine ninge peste barba lui, ceea ce îl face Moș Crăciun, care îi îndeplinește lui însuși un vis: să devină din nou copilul de astăzi.


Așa că acum înțeleg de ce ne învârtim în această spirală:
ca să așteptăm primăvara ca pe un dar,
să trecem în vară pregătiți pentru căldura ei,
să culegem roade bogate și dulci în toamnă
și să trăim iarna ca pe o poveste magică.


E toamnă. Cu barbă roz.

Inteligența emoțională

Emoția. Acea reacție spontană, sinceră, liberă de prejudecăți, mentală și organică, întâmplată în urma atenției pentru detaliile vieții. Abilitatea de emoționare este dependentă de interesul pentru observație critică și contemplație, deasemenea de autocunoaștere.

A te emoționa. A percepe vibrația fibrelor organice și anorganice din lume și a o transforma într-un răsunet paralel în celulele corpului tău. A transpune vibrația lumii la nivelul spiritului într-un flux aparte, intens și înălțator.

Inteligența emoțională a omului este dată, dar perfectibilă. A crește adulți inteligenți emoțional înseamnă a le respecta și a le numi copiilor încă de foarte mici exprimările spontane ale sufletului. Copiii încep astfel să își cunoască și să își recunoască emoțiile, iar dintr-o relație reciprocă cinstită cu părinții lor, alte ființe emoționale, învață să cinstească exprimările sufletești diverse și diferite ale celuilalt. De ce să creștem copii și adulți inteligenți emoțional? Poate pentru a ne da o șansă la o viață bogată spiritual, la o viață în armonie deplină cu natura noastră umană, de ființe capabile de a se emoționa? Sau, pentru cei ce se îndoiesc de adevărul că abilitatea de emoționare ne face mai inteligenți, poate pentru că, simplu, intrarea în rezonanță cu ceea ce ne înconjoară înseamnă de fapt putere prin cunoaștere?



Și pentru că v-am convins că merită să ne dorim să devenim inteligenți emoțional, vă propun să vă creșteți simplu șansele ca aceasta să se întâmple instantaneu, devenind de mâine și până joi spectatorii Festivalului Internațional de Arte Noi,  InnerSound 2012, de la Muzeul Țăranului Român. Detalii gasiti aici: http://innersoundfestival.webs.com/

Secetă nu doar pe Pământ, ci și pe Marte

Sfârșit canicular de august. Din peste patruzeci de tuia, ce închid convenabil latura de nord a curții, aproape o pătrime dă semne vădite de ofilire. Cu hortensiile, ce ne înveselesc aleea de piatră de la intrarea în curte, depunem serile eforturi secatuitoare de reanimare. Buchetele lor rotunde de floricele sunt în suferință, dar frunzulițele tinere, verzi de smarald, ce se întrupează aproape de pământ din trunchiurile sănătoase, sunt răspunsul așteptat al strădaniei și încrederii noastre. În schimb, trandafirii dovedesc inteligență în supraviețuire, deși sunt îmblânziți de vreme îndelungată, ei își duc încă în gene priceperea ancestrală de trai în sălbăticie, așa încât lor nu le ducem grijă mare, dar le mai ducem câte-o mângâiere.

M-am așezat pe bancă, aproape de un băiețel subțire, știrb, îmbrăcat într-un tricou roșu aprins, care ținea în dreapta lui un penar negru de piele și o sticlă mică de apă plată. Copiii își găsiseră câte ceva de făcut pe lângă mine. Kiti a apărut de după un copac, vorbind o limbă necunoscută. Trebuie să fac o paranteză și să spun că limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc. Închid paranteza. S-a întins spre sticla de apă a băiețelului, am oprit-o, iar băiețelul și-a ridicat penarul și sticluța în mâini, ca să le mute în stânga lui. Kiti a insistat, băiatul s-a impacientat. Ha, ha, i-am râs încurajator, așa sunt marțienele astea, mereu în căutare de apă, e prima oară când întâlnești un marțian? Îhî, a aprobat băiatul, strângându-și sticla în palmele micuțe. Dar nu te sperie, nu-i așa? Nu, nu, zâmbind timid. Atunci a apărut și Felix, l-am prezentat băiețelului și marțienei Kiti. Dar Kiti nu e marțiană, fiindcă marțienii sunt verzi, a fost Felix de părere. Dar vrea apă, a venit decisiv și băiatul, iar mama ta a spus că marțienii caută apă pe Pământ. Felix m-a privit bănuitor, apoi a concluzionat: bine, Kiti e marțiană, mi-am amintit, de fapt marțienii nu sunt verzi, ci sunt mov cu floricele.

Experiență

Am cules din grădiniță noastră tânără de legume prima roșie adevărată. Pe lângă ea, tufele îngrămădite de roșii cherry sunt încărcate cu roșioare mititele, de dimensiunea unei unghii, pe care le tot presar în salatele mele mediteraneene și în farfuriile cu cinele copiilor. Entuziasmul de la apariția primei roșioare de pe lumea noastră a fost uitat deja, lejeritatea rodirii lor ne-a înlesnit uitarea. Dar roșiei mele adevărate i-am urmărit smerită devenirea, zi după zi, cu grijă și încântare, aproape necrezandu-mi ochilor și palmelor, cu care am privit-o și mângâiat-o într-o așteptare tensionată, oare își transformă ea culoarea, oare rezistă tulpinița sub greutatea ei ușor de intuit, datorită numeroaselor vinișoare suculente arcuite perfect, vizibile prin transparența sănătoasă a învelișului ei? Până când, într-o frumoasă zi de vară, aceasta mi s-a arătat crescută mare, zdravănă, perfectă, pregătită.

Am cules-o așadar cu emoție, să nu crezi că așa ceva nu este posibil; cu teamă, oare se va desprinde ușor de tulpina ce-a crescut-o mare?; cu bucurie și recunoștință. Am chemat copiii la mine, veniți repede, să vedeți roșia!, copiii au alergat către mine încântați, s-a înroșit roșia, s-a înroșit roșia! Apoi am spălat-o cu grijă, în mâinile mele mi-a părut chiar mai mare decât în grădiniță, cu degetele i-am înțeles moliciunea și curburile perfecte, iar parfumul ei dulce-acrișor m-a dus departe în timp, în grădina enormă din amintire a bunicilor.

Am cules prima roșie adevărată din grădinița noastră și am împărțit-o cu cuțitul între noi, o bucată tu, alta eu, încă una și tu, și tu, iar eu, iar tu, doar tati nu s-a bucurat de gustul ei desăvârșit, dar știu că nu s-a supărat pe noi, așa simplu am mâncat-o, goală, neamestecată, ca un zâmbet, ca un ciripit, ca o adiere de vânt.

Înlănțuite

 Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

 Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

 În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

 Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.