Ninge și mie îmi place că ninge. Ne aflăm pe drumeagul principal al sătucului nostru, zăpada este deja la ora dimineții bătătorită cu grijă de bărbații harnici, grijulii ai satului, astfel încât să ne putem deplasa lesne în voie și de nevoie. În sania noastră încăpătoare, ne-am pregătit încă de o săptămână păturile groase și aspre de lână, care ne încălzesc în câteva minute după ce ne instalăm confortabil pe banca din lemn, căptușită cu blăniță de oaie, pe care Kiti nu se poate stăpâni să nu o jumulească din timp în timp. Băieții adoră pur și simplu momentul în care trebuie să își învelească mâinile în mănuși, este startul oficial pentru iarna adevărată, pentru că ei nu pot înțelege rostul frigului în absența zăpezii. Așadar, cu mâinile înmănușate, îmi cer permisiunea să țină hățurile, dar căluții noștri tineri trebuie conduși cu delicatețe, nici copitele lor potcovite de iarnă nu sunt complet antiderapante, iar băieții, în exuberanța cu care întâmpină prima zăpadă a iernii, le pot dezechilibra pe bietele animale înhămate la sania noastră familială. Sub păturile mițoase, Kiti își ține picioarele desculțe strânse sub ea, iar mâinile își găsesc căldura necesară în buzunarele hăinuței ei elegante. Trecem prudent pe lângă lacul încă neînghețat, care reflectă o stranie nuanță maronie în preajma marginilor lui, este probabil reflexia sălciilor pleșuve, dezgolite complet de frunze abia în urmă cu o săptămână, copaci aproape emblematici pentru sătucul nostru crescut în jurul unui lanț generos de lacuri. Ne găsim în cel mai propice cadru pentru visare, sunt nespus de încântată de peisajul din care, umili, facem și noi parte, un câmp nesfârșit, imaculat, deranjat infim pe alocuri doar de câteva urme fine de păsărele și de urmele regulate ale mersului în buiestru al unui câine ciobănesc, un lac ușor tulburat de ninsoarea ce încă nu dă semne să contenească, pe care deja îl visăm înghețat tun, cristalin, gata să ne fie patinoarul perfect, casele cuminți, dar forfotitoare din depărtare, derdelușurile abia încropite pe alocuri de copii fervenți, în drumul lor spre case, de la școală. Da, spre visare ne duce și bucuria inepuizabilă a copiilor, ce abia așteaptă să revină acasă, după școală, să reia nebunia de aseară, când, înfofoliți ca pentru o cădere liberă din înalturi, s-au tăvălit prin zăpada proaspăt căzută din cer, au imprimat aproape fiecare fereastră a casei noastre cu zăpadă bătătorită în bulgări dezordonați, au alergat cu greu prin zăpadă împreună cu cățeaua ce i-a lăsat lejer în urmă cu salturile ei elegante. Și fiindcă ninge atât de frumos, iar peisajul este atât de însuflețit de bucurie de copii, îmi place să visez la o iarnă albă pe ulița noastră, cu clinchete de clopoței legați de sania noastră familială. Nici pomeneală de claxoane de mașini!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu