Călăuzită de fiul meu

Suntem jucători de tenis atipici, nu ne interesează cu cine jucăm meciul, esențial este să (ne) jucăm. Totuși suntem nevoiți să aflăm detaliul, de aceea întrebăm. Oficialul turneului ne lămurește într-un stil hâtru-muncitoresc, 'cu doi urâți'. 'Urâții' sunt după ușă, dăm bărbătește mâinile cu ei. Horica joacă de ceva vreme turnee de tenis, însă pentru mine este întâiași dată. Nu am propriu-zis emoții, dar mă simt într-o oarecare inadecvare prin mulțimea de semiprofesionisti aflată pe terenurile în nocturnă, ceea ce îmi desenează un zâmbet tâmp pe față. Nici Horica nu-i năvălit de seriozitate, hilaritatea împrejurării în care se află este expresia soțiirii cu mama sa pentru a forma o echipă de dublu. Așadar râdem și ne amintim de povestea bunicului cu școala Proștii veseli, despre ai cărei elevi știm în clipele astea chiar mai multe decât am fi putut bănui mai devreme. Îmi cer scuze pentru veselia excesivă și o motivez, scuzele sunt acceptate. Echipa adversă este formată dintr-un bărbat mic de statură, rotofei, ce își asortează aspectul bonom cu remarci hazlii, și dintr-un tip cu conformație atletică, mai în vârstă, sobru, impasibil, pe care coechipierul său îl numește Gigi. Gigi pare arma secretă a oponenților noștri, întrucât colegul său îl alege de fiecare dată să execute punctele cruciale. 'La Gigi', zice nonGigi mereu. Cu atâția 'Gigi' rostiți de nonGigi peste fileu, găsesc prilej nou de veselire cu Horica, așadar îi șoptesc acestuia în timp ce ne retragem într-o pauză către fundul terenului că el este 'Gigi'-ul nostru. Acesta nu este un amănunt, întrucât eu, precum nonGigi, mă bizui esențial pe băiatul meu antrenat. Numai că Horica intră pe terenul călăuzirii mele îndată ce încheie un meci valoros de simplu, muncit intens până la capătul celor două ore cât a ținut, și are crampe musculare în picioare, apoi mie, chiar dacă n-am crampe-n picioare, îmi lipsește antrenamentul, de aceea Gigi și nonGigi ajung învingători. Cu toate că pierdem, întreaga împrejurare în care ne aflăm, inedită și hilară, cere o replicare. Rămâne de văzut dacă până atunci absolvim școala Proștii veseli.

Nesomnul pentru frumusețe

La trei în noapte am ridicat superficial vălul cețos de pe ochii mei, am făcut-o într-o liniște dragă a nopții, cea în care auzi din toate zările câte o respirație caracteristică, una molcomă, de bătrânel mulțumit, dinspre camera lui Horica, una ușor nazală, de la Kiti, una delicată, din cea mai îndepărtată cameră, Felix, chiar și încă una, ca un bodogănit, de unde altundeva dacă nu de la Cătă, am coborât tiptil ca o felină treptele cele scârțâitoare, așa încât abia-abia dacă am provocat scara să icnească scurt o dată sau de două ori, mulțumesc scării, pentru ca în bucătărie să îmi îndepărtez complet și temporar ceața inoportună din fața ochilor cu care m-am procopsit de trei zile. M-am întors la fel de ușor înapoi în dormitor, văzând mai clar ca înainte, ba văzând din ce în ce mai limpede înainte în ziua ce abia mijise, ce ți-e și cu vederea asta, când e ștearsă, nu poți dormi, când e prea ageră, iar nu poți dormi, policlinica cu sala de așteptare îngustă, insalubră, încărcată cu durere și sărăcie, cu același spirit desuet și molipsitor mi-a apărut în față, tot în fața ochilor m-am văzut pe mine în fusta mea neagră, evazată, de domniță tânără și respectabilă, îmbrățișând-o pe Kiti, pe un fotoliu lat amândouă, așteptând să fim invitate în cabinete. Am văzut-o apoi pe fetița mea trântită pe podeaua mizeră, plângea fiindcă așa vedeau ochii mei clarvăzători și fiindcă tot ochii mei nu vor să îmi arate decât ce-ar fi dacă...Mi-am zis fie ce-o fi, oricum trebuie să trecem anual peste evaluarea asta, așa e regula, așadar ce rost are să-mi bat ochii cu imagini urâte, ceea ce mi-a determinat ochii să îmi arate o altă imagine, o Kiti calmă, liniștită, lipită cu totul de mine, așteptându-și rândul neutră și lăsându-se cu încredere complet în brațele și mâinile mele, dar nici așa somnul n-a vrut să mai vină, de aceea am gândit să închid ochii și să mă las în grija urechilor, cele ce îmi aduceau încă respirațiile dragi în jur, mangaindu-mă, apoi am dat să ațipesc, dar n-am mai avut ocazia, se trezise Kiti, poate chemată involuntar de gândurile mele grijulii pentru dimineața tot mai coaptă.
 
La unsprezece am ieșit amândouă din policlinica cu ștampilele trebuincioase, eu găsind în sfârșit un petec senin de cer în care să mă eliberez de tensiune, ea încă ezitând între a se mai smiorcăi sau a uita de partea mai grea, ultima, a vizitei noastre acolo, eu, cum am spus, cu ochii mei roșii aruncați liber în sus în loc de strigăt de bucurie, ea, cum am spus, privind asfaltul umed cu un ochi și cerul tot mai albastru cu celălalt, așadar am ieșit, ceea ce de fapt este cel mai important amănunt al zilei, apogeul, dar și intriga aventurii evaluării anuale. Să vină primăvara!

O cărticică

 Dragi prieteni, băiatul nostru cel mare, fără barbă, vă invită să îi descoperiți o părticică din suflet, suflet hrănit și de întâlnirea cu surioara lui, iubita noastră fetiță cu autism, de joi, "celebra" Kiti. Cărticica este frumoasă, atât prin desenele superbe, cât și prin întâmplările spuse de Horia, care pe mine și pe tatăl lui ne fac întotdeauna să lăcrimăm. Așa suntem noi, o familie de plângăcioși. Sperăm să vă placă! Mulțumesc! 

Magic

Diminețile noastre pe insulă sunt minunate. Nu ne este în zadar antrenamentul asiduu și neîncetat de trezire odată cu răsăritul soarelui, acela pe care îl tot facem de când au apărut copiii, căci plaja întreagă este dimineața numai a noastră, nisipul pieptănat proaspăt, apa mării limpede. Aș vrea să știu câți metri de țărm ne pot ține în lumea asta largă doar pe noi, câteva dimineți pe an, căci, nu mă îndoiesc, toți îi merităm, câțiva metri de frumusețe pură, câțiva metri de iubire fără margini. Desculți și liberi de cât mai multe dintre artificiile civilizației moderne, ne aplecăm dimineața pe sub portocali cu portocale verzi și rodii și leandri, traversăm o pădurice de pini bătrâni, ca să ieșim de sub umbra lor utilă în plaja îngustă de nisip fin amestecat cu pietre vesele, ne aruncăm prosoapele în drum, drum ce se oprește pe mal pentru unii, direct în apa sărată a mării, pentru alții. Sunt magice pământurile insulare, oriunde ar fi ele, cutezătoare și mândre printre atâtea ape, misterioase și ademenitoare, ancorate adânc în mijloc de mare. Diminețile pe insulă au parcă din simplitatea și limpezimea primei dimineți a lumii, de acolo îi vine magia cu care ne încântă.

O altfel de dictatură

'Tu nu ești stăpâna noastră! Noi nu suntem sclavii tăi!', a strigat deodată Horica, punându-și în strigătul ăsta toată disperarea, revolta, neputința, iscate de strania dictatură a Catincai.

A instaurat-o insidios, subliminal, la început făcându-ne să pară doar o glumă nevinovată sau, poate, chiar așa a început, ca o glumă simpatică, urmând ca în timp, poanta ei să se metamorfozeze într-un gest perfid, intenționat. E extraordinar de interesant mecanismul necunoscut, greu de intuit, determinant al acțiunilor ei dictatoriale, oare care îi sunt rațiunile, oare cauza lor are caracterul autoritar pe care începem să îl percepem tot mai neplăcut?

Intrăm în mașină. Toate zilele intrăm în mașină, în general, diminețile. De parcă ar conta! Eu sunt șoferul, stau în față, copiii sunt pasagerii, locurile lor sunt în spate. Unu, doi, trei, de îndată ce ajunge în mașină, am spus de îndată, chiar asta vreau să zic, Kiti se descalță în grabă, viteza descălțării nu se potrivește, în schimb, se echilibrează cu viteza mică cu care se încalță înainte să ieșim pe ușa casei sau pe orice ușă, după care încălțămintea zboară, da, zboară, către parbriz, apoi aterizează pe undeva. Ne-am instalat, pornim. Kiti s-a instalat, pornește. Să ne cerceteze. Cu toții cunoaștem normele impuse: nici o șapcă sau alt fel de acoperământ nu se poartă pe vreun cap, nici o agrafă mai elegantă sau mai puțin elegantă nu trebuie să țină vreo șuviță a vreunui păr, nici o pereche de ochelari nu se va agăța de vreo ureche (sau două), nu se va admite nici o excepție pentru purtătorii permanenți de ochelari, nici un obiect nu va ocupa scaunul sau scaunele rămase libere, scaunele sunt destinate oamenilor și numai lor. Acestea sunt regulile ei de comportament în călătoriile cu mașina, ale Catincai, pentru noi, familia ei. Sau pentru voi, cei care, în condițiile devoalate în cele de mai sus, ați îndrăzni să pășiți la noi în mașină. 

Teroarea este maxima în special în spate, mai ales pentru Horica, acest copil miop, căruia, mai nou, i se refuză dreptul de a vedea clar drumul parcurs, dar momentul este deopotrivă extrem de caraghios, pentru că imaginea unei Kiti atât de neînduplecată și de în control pentru a evita posibilele rebeliuni este caraghioasă.

Deocamdată îndurăm, avem resurse pentru a îndura, căci plan bun pentru o lovitură de grație nu avem.Suntem dominați de o voință ce e întrupată misterios, din senzații și frustrare, din nevoi și neliniște. Îndurăm fără să fim lași, nu toate umilințele vin din lașitate, îndurăm pentru că acum asta ne e singura cale. Și râdem, doar bine zice Horica, încă nu ne-a obligat să renunțăm la urechi sau nasuri. 

Alb

 Alb. A venit vremea pentru alb. Nu e încă vacanţa de la mare, dar este atâta lumină şi căldură încât hainele noastre albe nu ne (mai) fac prezenţele stridente. În alb suntem potriviţi cu anotimpul, suntem luminoşi şi senini ca soarele şi cerul de vară. Doar îngheţata de ciocolată cade anapoda pe strălucitorul şi imaculatul alb de vară. Dar petele colorate de pe hainele noastre neatinse nici măcar de culoare se iartă, se subînţeleg şi, mai ales, se spală, de aceea ele nu ne dau bătăi de cap. Ceva bătăi în cap, din exuberantu-i caracter, i-au marcat apăsat însă lui Felix fruntea median, dar precum produsele veritabile primesc câte-un însemn de autenticitate, la fel şi experimentele excesive de cunoaştere şi testare ale copilăriei trebuie să se evidenţieze prin câte o julitură epidermică unicat şi trecătoare. Trecătoare, ca durerea fizica sau ca mâhnirea, deseori acestea trec şi lasă în loc doar o bucurie recunoascatoare pentru binele pe care îl resimţi iarăşi, dar cât durerea stă în noi ne chinuie şi ne amărăşte, ne îndoaie şi ne stoarce de energie vitală. Durerea e rea şi ea devine şi mai rea când chinuie un copil. Durerea este neîngăduit de perfidă când supără copilul care nu ştie s-o spună. Dar durerea trece şi când râde, copilul a şi uitat despre durere. În plus, albul nu doare, albul e uşor, cel mult gâdilă sau mângâie. Şi astăzi e soare, e vară şi noi zâmbim îmbrăcaţi în haine imaculate. Când totul străluceşte, micile pete de îngheţată nici nu se mai văd.

Metabolism bazal

Cu Felix am luat azi prânzul la măsuţa circulară din jurul micului spaţiu de joacă din restaurantul Ikea. Am profitat de mişcările domoale de pui de ardelean cu care Felix şi-a ronţăit degeţelele de (alt) pui şi şi-a împărţit elegant, cu cuţitul şi furculiţa, cartofii fierţi în bucăţele ca să îmi odihnesc puţin mintea obosită după o săptămână înnebunitoare care a trecut într-alta poate ceva mai echilibrată decât anterioara dar cu suficientă doză de vioiciune în ea ca să mă ţină conectată pe modul hiper şi să nu mă scutească zi lumină, Doamne fereşte. Şi când mintea se odihneşte, carcasa ei apare ca o casă lăsată singură cu obloanele trase aşa încât nici o muscă nu poate pătrunde dincolo de ferestre sau uşi. Şi când mintea se odihneşte, carcasa ei apare ca o zână bună, nu că zânele nu şi-ar folosi mintisoarele lor sclipitoare dar zânele împart cu generozitate zâmbete şi priviri strălucitoare de jur împrejur. Şi când mintea se odihneşte, ea stă degeaba dar nu chiar degeaba, mai produce încă conexiuni cu un consum minim de energie, atâta doar cât să observe pasiv şi cu zâmbetul neutru pe buze interacţiunile băiatului ei cu ceilalţi copii din ţarcul roşu. 

Cu mintea odihnită am sosit acasă în dupăamiaza asta, sunt numai bună să primesc la volum maxim direct în cap acorduri de chitară electrică de cât mai zgomotos rock cu putinţă de la cel mai nezgomotos rocker cu putinţă, numitul, renumitul nostru Horica-ochelarica, tot el care se pregăteşte pentru marea ieşire în public de vineri, vineri când se reeditează festivalul de muzică al şcolii lui şi-al altei(or) şcoli din Bucureşti şi când domnişorul nostru îşi scoate instrumentele pe scenă. Acum repetă, cum spuneam, iar mâinile îi alunecă foarte bine pe corzile chitarei, vocea însă îi mai scapă pe alături mai ales că are pasaje când aproape ţipă, nu alta. Una peste alta, adică voce peste acorduri, sperăm ca vineri să primească aplauze de la colegii lui căci de la noi patru susţinători direcţi sigur va primi oricum. Yeah!

Când îţi ia tornada capul

 Tare ca un zmeu şi grijulie ca o zână bună am fost până la urmă astăzi când, întâmplător sau nu, s-a, ca un făcut, făcut ca trupa noastră de copii să înceapă/termine şcoli sau grădiniţe, după caz, un picuţ peste miezul zilei şi exact acelaşi picuţ pentru toţi trei, în trei locuri la fel de diferite precum diferiţi sunt şi ei. I-am dus, i-am luat şi i-am făcut în ciudă provocării de azi cu măiestrie şi fără întârziere. Şi cu Felix în maşină, că la el am plănuit prima oprire, întotdeauna e indicat să aranjez astfel programul încât povestitorul nostru înfocat să mă vadă înainte de doişpe jumate pentru evitarea lacrimilor inutile. Cu un pupic şi cu 'pot să-ţi spun o poveste' ne întâmpinăm aproape mereu, apoi cu noutăţi de la grădiniţă şi cu povestea de care zicea înainte ne umplem timpul în maşină până acasă. Poveştile sunt lungi şi aventuroase iar unele detalii descriptive sau explicative sunt amuzante. De exemplu, acela în care Felix îmi arată cum mama lui Spotu-dinozaur încearcă să nască un bebeluş dintr-un ou şi găseşte această experienţă neplăcută, motiv pentru care preferă să nască puiul 'direct'. Sau acel amănunt care zice că tornada se învârte cu curent din baterii şi că se poate intra în tornadă pe o parte şi ieşi pe cealaltă parte. Pe-asta, ultima, am experimentat-o chiar eu, de dimineaţă, când am intrat într-o tornadă invizibilă, dar ce tornadă, ce mi-a dat o cruntă şi intensă durere de cap de care am scăpat relativ repede după ce am bâjbâit cu ochii miciţi de disconfort până am dat de uşa pe care după ce am deschis-o şi am trecut prin ea, am realizat că era chiar uşa de ieşire a tornadei. Deci se poate! Pot să pariez că şi Kiti mai nimereşte ocazional în câte o tornadă, de fapt a făcut-o chiar ieri noapte când la patru treizecisicinci tornada a luat-o şi atât de nemilos a centrifugat-o încât mi-a fost imposibil să pătrund înăuntrul ei să o salvez, tot ce am reuşit să fac a fost să privesc neputincioasă din afara ei. Dar chiar şi tornadele au părţile lor bune iar ce se poate considera bun în plin proces distructiv este că durează foarte puţin şi lasă în urmă o stare de calm şi relaxare. Dar şi ce frustrare pentru motivele care o declanşează creează! Dar până la urmă viaţa-i viaţă, chiar şi cu mătreaţă, ca să-l parafrazez pe Horica, poetul din copilăria mică, deci viaţa e frumoasă, aşa că ce ne-ar determina să stăm în loc de tornadele ce ne mai cuprind pe toţi câteodată? 

Sing, sing, sing

Braduţul plus un strop de zăpadă plus o masă acoperită de sărbătoare fac decorul perfect pentru petrecerea de Revelion în casa noastră nouă şi frumoasă. Atâtea petreceri în pijama la trecerea dintre ani sau mai degrabă până la miezul nopţii dintre ani se confundă în minţile noastre de nu mai ştim care a fost acum un an sau care acum trei ani. Am obosit de atâtea chefuri în pijamale şi ne-am hotărât să le dăm jos pentru a pune ceva mai festiv pe noi. Festiv, adică cu rochia de la Moş Crăciun pentru mine care e simplă şi neagră şi îi zic festivă doar pentru că o îmbrac într-o ocazie de sărbătoare pentru că după asta o să-i dau jos festivismul de pe ea şi o las doar simplă şi frumoasă.

Aici, la bunici, ninge ca-n poveşti şi, deşi îndemn pe toată lumea să sprijine oamenii de zăpadă să crească mari şi frumoşi, noi încă nu l-am construit pe al nostru. Dar dacă ninge şi la Bucureşti precis îl ridicăm şi noi cât de curând. Şi fiindcă ninge şi iară ninge Horica a înlocuit racheta de tenis cu lopata şi cu mătura că tot sport e şi ridicatul zăpezii de pe aleile din curte şi din faţa casei şi doar ochelarii aburiţi îi mai diminuează din precizia cu care aruncă în gard zăpada. Felix şi cu Kiti ies şi ei la zăpadă dar suntem neechipati potrivit cu vremea lipsindu-ne mănuşile, absolut trebuincioase jocului în şi cu zăpadă astfel că pentru ei ieşirile sunt necesar scurte.

Calendar pentru Craciun*- 21 decembrie

Este 21 decembrie, mai sunt doar trei zile până la Crăciun, bradul împodobit s-a acomodat cu noi şi cu Yucca şi ne zâmbeşte încântându-ne vizual dar şi olfactiv. Canapeaua din camera de zi mai are doar puţin ca să fie gata de sărbătoare, am reuşit să îi cos noua haină pe jumătate, pernele sunt gata mai de mult. Vacanţa mai stă agăţată doar într-o treime de zi ca să fie stăpână deplină pe zilele şcolarilor şi preşcolarilor noştri iar Felix o apreciază cum se cuvine: 'îmi vine să mângâi vacanţa şi zilele de weekend!' Horica vede şi el în zilele de vacanţă, cel puţin în primele, numai relaxare şi joc, mă avertizează precaut: 'probleme vreau să fac de săptămâna viitoare!'. Kiti, pentru ea vacanţa este, poate, cel mai binevenită, zilele ei de şcoală sunt pline-pline, aproape cât încape în ele. Ieri a avut şi ea serbarea de Crăciun. Toţi copiii au fost foarte frumoşi, au primit costume populare ca să joace o horă, să cânte colinde, să recite poezii, apoi să danseze în perechi. Kiti , nimeni nu se mai poate plânge de ea, este perfect confortabilă în mediul clasei, îşi ştie rolul de elevă cumsecade şi îl spune pe de rost. După serbare l-am luat şi pe Felix de la grădiniţă, chiar de la masă ('multumesc că m-ai luat de la grădiniţă', oare când n-o să-mi mai mulţumească pentru asta?) şi am plecat spre casă cu atenţia cel puţin împărţită în patru căci unul îmi spunea despre hidro-avioane, -elicoptere,-vapoare, -maşini, altul îmi împuia capul cu Jimmy Page, Richie Blackmore şi alţii, Kiti mă solicita continuu cerându-mi pâinea din pungă de pe scaunul din faţă iar traficul, ei da, şi traficul avea tupeul să-mi ceară acut atenţie sporită. Acasă ne-am bucurat de şi cu prieteni plecaţi în străinătăţuri de juma' de an. Cu atâtea de făcut îmi dau seama că zilele zboară ca vântul. Putem număra chiar orele până la Moş Crăciun. Până atunci, azi, 21 decembrie, Horica la 10 ani, măi, măi:






*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia'mica' a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

Perceptii

De ieri lui Felix i-au crescut urechile. L-am tuns.
Dimineaţă Kiti s-a trezit cu picioare mai lungi. Sarafanul de şcoală este prea scurt.
Horica s-a rotunjit, e ca un balon. I-am scos haina de iarnă cu puf din dulap.
În casă a venit primăvara. Am împărţit florile printre mai multe camere. Baia e norocoasă, şi ea a primit un ghiveci.
Felix ne arată limba şi înjură. Când o face aşteaptă reacţii. Grădiniţa este una dintre şcolile vieţii.
Kiti poartă la şcoală ecuson în piept. Este în clasa a treia la şcoala ei. Ecusonul e modest.
Horica şi-a vărsat năduful ieri pe limba germană. E prea greu. Azi a luat un zece la germană.
Am agăţat tabloul nostru de suflet pe perete în sufragerie. E un desen al Bisericii Romano-Catolice din centrul Ljubljanei. L-a primit Cătă de ziua lui de la un prieten.
Kiti joacă un joc nou. Scoate bambusul din vază şi fuge cu vaza cu apă. Dacă îi e şi sete, o bea. Ei i se pare un joc distractiv.

Contraste

Porumbiţa lui Horica zboară numai de sus în jos aşa că nu are cum să se întoarcă înapoi în cuibul cu ouşoarele ei. Copiii însă zboară de jos în sus, deci nu sunt păsări. Aş putea să trag concluzia asta dacă aş aplica (ne)logica neaoşă gen afirmaţia, mai bine zis negaţia vânzătoarei x la vederea bubei de pe faţa a unui copil, să zicem Felix, cum că nu ar fi un copil cuminte. Cuminte/necuminte, Felix are mai multe bube pe corp. Unele sunt bune, altele sunt rele. E ca-n poveşti. Constat însă că până şi personajele rele devin bune în cele din urmă sau chiar mai degrabă. Măcar în poveştile lui Felix. Plictisitor, nu? Bubiţa de pe 'gegetel' e bună, de asta el e sigur. Păi cum să nu fie bună când l-a întrebat îngrijorată pe Felix dacă nu cumva îi creează neplăceri prin purtarea ei cu grijă pe deget. Sau când a hotărât să-l părăsească cât de repede pe Felix la aflarea răspunsului băiatului, 'da, mă doare'. În schimb, buba de pe faţă e rea şi stăruitoare, îl sâcâie de zile bune. Zi bună a avut azi porumbiţa lui Horica. Cea care zboară doar de sus în jos. Până spre seară când ziua bună a devenit o zi rea pentru ea. Când Felix, în euforia maximă de dinainte de somnul nopţii, a zbughit-o în curte, a apucat furtunul conectat la ţeava de apă şi a apăsat maneta dând drumul unui jet de apă direct în capul porumbiţei. I-am spus că mă tentează să mă distrez şi eu pe seama lui, că e mai mic decât mine, îndreptând duşul direct spre capul lui. Mi-a răspuns că nu ar vrea asta şi că îi pare rău. Am recunoscut că nu am vorbit serios şi m-am întrebat oare cum e cu empatia, stă pe-o genă sau tre' s-o-nghiti ca pe vitamine?