Estetica mecanicii extreme

Funcționez în doi timpi, cu două viteze, timpii și vitezele mișcărilor mele se anulează reciproc, astfel încât mă lasă în armonia mult râvnită. Ce mult tânjesc la timpul lent, de reverie și tihnă, atunci când trupul îmi aleargă necontenit și-mi lasă nu doar visurile, stinghere pe câte un braț de vânt, ci chiar și mintea, blocată într-o tablă a înmulțirii a pașilor întipăriți de-a pururea în cotidian! Și ce mult aspir la iuțeala pașilor cu care să îi înconjor pe cei dragi, să le ușurez trecerile din treaptă în treaptă, să fiu un Flash din când în când, un Flash, căci el nu funcționează în doi timpi, ci însuși timpul pentru el este dublu, triplu sau oricât de multiplicat, datorită vitezei sale magice. Viteza este binefăcătoare, vezi bine, totul pe lume tinde către viteze mari, și mai mari, așadar ceva bun din asta tot trebuie să iasă. Cât despre frumusețea vitezei mari, viteza mare surprinsă, evident, doar ca un infim clișeu de deplasare, găsesc în ea un soi de cunoaștere rafinată și intimă a lumii, ce îi permite să se apropie de perfecțiune, acele linii de un paralelism extrem, acele vibrații uimitoare, ce ne înlesnesc iluziile de trai estetic. Cunoașterea vine cu viteze crescânde. Cunoașterea din iubire ne transformă în Flash-i. Sunt într-un proces continuu de cunoaștere din iubire, tind să devin eu însămi un Flash în fustă!

Azi plouă rece și dezolant, mâine va fi o zi blândă. De fapt, e mâine deja!

Unde-s pisicuțele? Dați-mi pisicuțele! m-am trezit strigând disperată, în stânga și în dreapta. Le-am aranjat cu drag în părul ei moale și ondulat de dimineață, două în stânga și două în dreapta, îndulcindu-i altei pisicuțe trăsăturile, iar spre seară, nu le-am mai găsit la locul lor. Le-a aruncat intenționat. Le-am chemat cu cel mai miorlăit pis-pis din lume, de parcă fără patru agrafe-pisicuțe de păr, fetița noastră și-ar pierde orientarea spațială și iubirea, dar n-au mai venit înapoi, rătăcite în lume au rămas.

Tot o rătăcire îmi scaldă și mie lăuntrul, acum că drumul ni s-a desfăcut în două, iar noi trebuie să ne învățăm cu calea aleasă, dar nu înainte de a ne lua curajul să pășim pe ea. Căci un drum călcat cu sârguință și pasiune timp de șapte ani și mai bine este un drum bine bătătorit și șlefuit, el te duce inerțial înainte, cu ochii închiși. Suntem aici, pe drumul știut, în clipa asta, care, de s-ar putea decupa sau opri miraculos din șirul infinit de clipe, ne-ar arăta seninătatea și ușurința din mișcări, momentan suspendate, limpezime datorată confortului de a ști.

Dar Catinca Maria nu mai este cea de acum șapte ani. Ea a crescut, așa cresc toți copiii, iar între timp, și vremurile s-au mai împlinit. 'E timpul pentru schimbare!', ne-au luat vremurile prin surprindere și, cum ne place să sperăm, am hotărât împreună să schimbăm.

Kiti își duce ghiozdanul cuminte pe spate. Și-a îndesat ambele mâini în buzunarele hăinuței ei delicate de domnișoară, așa cum i s-a cerut. Ocrotitoarea ei îi sugerează direcția de mers printr-o îmbrățișare discretă. Sunt împreună în fiecare clipă, ocrotitoarea ei este acolo, pentru ea. Încă.

Nu trebuie neapărat să fii nebun ca să fii părinte, dar în mod sigur ţi-ar fi de ajutor *

 Pic, pic, pic, mi-ai promis ieri că azi n-o să plouă, asta e un wishful thinking pentru că nu am spus decât că dacă nu va ploua..., dar tu ai înţeles ce ai vrut şi, încă o dată, vezi de ce e greu pentru sufleţel să îndure realitatea, pentru că crezi ce vrei şi nu eşti pregătit pentru ea, realitatea, aşa de tare s-a cramponat de rutina lui în care mami îl duce la grădiniţă dacă nu plouă, de ce?, nu contează acum, aici, încât, încât abia a acceptat să îl ia tati de dimineaţă, la plecare; abia?, spune mersi că a acceptat totuşi, chiar şi abia, da, dar asta nu e tot, tati a îndrăznit să mai demoleze încă o treaptă a rutinei, iar cu două deja a exagerat, cum, să îl lase pe el primul la grădiniţă şi nu pe Kiti la şcoală, aşa, ca de obicei, la ce mai există atunci obiceiuri dacă ele nu sunt respectate? şi dă-i cu chiote, cu plânsete, cu picioarele, cu braţele, cu capul, pleacă repede de-acolo, ţi-am spus, ignoră-i comportamentul, spune-i pa şi pleacă, pleacă! trrr, sun la grădiniţă, staţi liniştită, Felix nu mai plânge, mulţumesc, nici nu mă aşteptam să mai plângă, dar mă aşteptam ca după opt luni de grădiniţă să nu se mai smiorcăie, însă ăsta e un wishful thinking, am înţeles ce-am vrut, vezi de ce e greu pentru sufleţel să îndure realitatea, pentru că cred ce vreau şi nu sunt pregătită pentru ea, realitatea.


* parafraza dupa o replica dintr-o povestire de K. Vonnegut

Îmi cade capul ca prostu'

Îmi cade capul dacă îmi las creierul în stand by. S-a obişnuit, aşa ca prostu', să vrea să cadă de oboseală încă de pe vremea când îmi hrăneam copilaşii nou-născuţi. Ah cât îmi doream să existe un dispozitiv ca un fel de stativ pentru susţinerea capului, atunci când, aplecată la marginea patului deasupra copilaşului încă flămând, simţeam o nevoie acută de a-mi lăsa extremitatea superioară a corpului în voia gravitaţiei. Ca şi cum fiecare minut al zilei aproape dusă s-ar fi prefăcut în presiune. Şi ca şi cum, odată capul lăsat pe stativ, presiunea s-ar fi scurs electric prin piciorul stativului în pământ devenind subit uşor ca o păpădie. Sunt o clepsidră inversă, cu capu-n jos (sic:)). Şi n-am nevoie să mă întoarcă cineva ca să număr mai departe secundele. O fac singură natural. Pic, pic, pic.

Fiţi atenţi cam cum am făcut-o azi:

*pic, pic, disdedimineaţă, da' negreşit dis, trezită brusc prin apăsarea butonului "mami, am făcut pipi şi caca la oliţă" cântat de mezin cu voce dulce şi ridicată aproape automatic din pat pentru desăvârşirea acţiunii sale fiziologice;

*pic, pic, năucă înspre camera de zi cu speranţa deşartă că ora afişată de telefonul mobil nu este şi azi mai mică de şase;

*pic, pic, resemnată, întoarsă în dormitor pentru măcar încă jumătate de oră de relativă linişte pentru deznodământul visului;

*pic, pic, vis fără deznodământ, realitate cu declaraţii mereu surprinzătoare de iubire de la deocamdată singurul copil trezit. "Scumpa mea mămică", "dragul meu tătic", nici somnul nu le-ar putea ignora!

*pic, pic, nu e vis dar nu-i nici realitate atâta timp cât închizi ochii pentru un clipit şi când îi deschizi patul e plin de copii. Reali de data asta;

*pic, pic, pic, îţi croieşti drum prin rutinile dimineţii cu spălat, îmbrăcat, mic dejunat, adunat, totul înmulţit cu cinci;

*tot pic, pic, aduni hârtii, imprimi acte, numeri bani de dat, împachetezi maşinuţa nouă a lui Felix, Horrible Histories a lui Horia, banane, DVD playerul portabil şi cele două filme de desene animate ca să ţină copiii liniştiţi şi fericiţi pe timpul workshopului la care vreau să particip;

*de cinci ori pic, pe toată perioada workshopului când atenţia mi-am strâns-o şi trimis-o spre vorbitorul oficial dar şi ,periodic, cu frecvenţă mare, spre vorbitorul neoficial care mai era pe deasupra şi plimbăreţ neautorizat de colo-colo, pentru eliberarea unui "şşş" apăsat, la pachet cu o privire, pun rămăşag, nesuferită, de furie disimulată;

*alte picuri, pentru alergătura contra cronometru spre întâlnirea cu Kiti, condusă între timp de către Alina la logoped, luarea unui prânz frugal şi reîntoarcerea la locul workshopului, de data asta şi cu Kiti, pentru o scurtă şedinţă de troubleshooting a unor nelămuriri din programele ei;

*un pic mai mare, dat de emoţia negativă a scăpării neastâmpărate a lui Felix în balconul sălii respective;

*restul de pic, pic, pic, pentru succesiunea orelor dupaamiezii restante pline şi ele de terapie, joacă, smiorcăială, ciondaveala, gălăgie, meci de tenis Horica în acord cu cules gândaci Felix, o mică porţie de trafic la întoarcere de la tenis, cină cu penne, brânză şi nuci, imbăiat copii şi un pic de calculator. Ei, se pare că am ajuns chiar aici, exact pe linia asta. Deci, stop, m-am oprit.


Îmi cade capul ca prostu' dacă scot calculatorul din priză. Doar sunt o clepsidră automata, ma intorc singură natural.
Pic, pic, pic, pic, pic, pic...

Si dupa serbare

Am un sentiment ciudat. Fac ce fac si imi aduc aminte ca nu ma simt perfect. E ceva care ma sacaie. Ma opresc sa ma concentrez: de ce oare? Nu trebuie sa fie prea grav daca este necesar sa ma gandesc ce nu-mi convine. E bine!
Imi dau seama repede. Este serbarea. Nu a iesit cum am fi vrut. Insa nu e grav ci doar neplacut. Am fost tentata sa cred ca e una dintre zilele rele ale lui Kiti. Dar nu cred ca este asa. Pentru ca dimineata zilei a debutat foarte bine, cu o Kiti binedispusa si odihnita. Apoi am trecut impreuna prin rutina diminetii fara incidente si nici macar cu micile si obisnuitele proteste din timpul perierii parului. Ne-am imbracat si am plecat la teatru, acolo unde a avut loc serbarea. Iarasi, in masina Kiti a fost cuminte, bucuroasa, linistita. Si a ramas asa cam pana sa urce pe scena. Este adevarat ca in prima parte a serbarii Kiti a simtit o nevoie fiziologica obisnuita care, nesatisfacuta, i-a creat un oarecare grad de disconfort, insa mai apoi, cand a sosit si momentul ei (caci da, o fetita a lipsit de la serbare, iar Kiti ar fi trebuit sa o inlocuiasca), momentul dansului, dependenta de rutini bine stiute, bine invatate pe care o da afurisitul asta de autism a inecat-o pe Kiti. Neincluderea ei in repetitiile de la gradinita au fost decisive. Eu asa cred.

Cortina s-a ridicat. Copiii au pasit pe scena in acorduri muzicale. Dansul a inceput. Un baiat si o fata, un baiat si o fata,..., un baiat si ...Unde este Kiti? Era langa baiatul costumat in mos Craciun acum cateva secunde. Dar ea s-a smuls din stransoarea mainii partenerului si a fugit. A ingenunchiat spre centrul scenei si atata i-a trebuit educatoarei. Care s-a temut de Kiti. Vedeti de ce? Am avut dreptate! Nu trebuia sa vina, eu v-am spus sa veniti abia miercuri la gradinita. N-o sa-mi strice mie nimeni serbarea!, si apucand-o cu o mana (ce parea din sala foarte hotarata) pe Alina (prietena si ocrotitoarea lui Kiti), le-a ascuns pe amandoua (Kiti si Alina) in culise, luandu-i locul lui Kiti ca partenera de dans a lui mos Craciun.

Mi-am mai inchis o data camera de filmat si am inceput sa-mi strang bagajele. Mi-am luat jerseele, caciulile, ghetele, baiatul cel mic, Alina 2, sora, nepotul, florile si ce-am mai avut si am iesit. Destul de suparata. In foaier. Unde le-am asteptat pe Kiti si Alina. Si au venit. Fara suparare. Una cu zambetul pe buze, alta cu usoara dezamagire. Doar atat. Ca doar nu e un capat de lume.
N-am plecat imediat, in foaier erau 22 de pungi mari cu cadouri pentru copii. Trebuie sa mai stam putin. Una este a lui Kiti si nu vrem sa ii dam fara avertisment cuiva responsabilitatea de a se ingriji de cadou. Asa ca am mai deschis inca o singura data camera de filmat si am inregistrat-o pe Kiti tarandu-si cadoul in aplauzele de incurajare ale publicului.

Ma simteam ciudat mai devreme? Oare de ce? Sigur nu pentru vreun motiv serios, de luat in seama. Din moment ce am uitat deja...

Ps Multumesc draga Alina!