Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

Despre spiritele libere și-o mică mare șmecherie

Olimpiada de Științele Pământului este una dintre olimpiadele școlare organizate de Ministerul Educației și are, cel puțin pentru ciclul liceal, caracteristica de a oferi bibliografie și subiecte comune tuturor elevilor, de la clasa IX la clasa XII. Cu subiecte de complexitate mare, presupunerea că elevii din anii terminali vor obține punctajele cele mai mari este de bun simț. Ei bine, paradoxal, clasamentul nu respectă această presupusă 'normalitate', ba mai mult, există printre premianți chiar elevi de clasele a noua și a zecea, nu puțini. Această situație îmi permite să observ (iarăși) duplicitatea în care instituția ministerială răspunzătoare de educația în România se complace. Pe de o parte susține obligativitatea înscrierii tuturor copiilor în sistemul de învățământ de masă și, implicit, interzicerea școlarizării pe cont propriu (homeschooling HS), pe de altă parte îi provoacă pe aceiași elevi, înscriși în învățământul de masă, la testări complexe, pentru a căror pregătire se bazează exclusiv pe efortul privat, individual al fiecărui elev în parte, altfel nu se explică organizarea nediferențiată pe clase a acestei olimpiade multidisciplinare.
 
Dintr-o altă perspectivă, această olimpiadă de științe promovează un tip de concurență neloială între elevi, punând la start copii cu pregătire specială, împreună cu copii cu pregătire foarte bune, însă limitată la cerința de clasă impusă de minister. Desigur, această idee poate fi contestată de unii prin însăși definiția de a exista a olimpiadelor, în general, și a olimpiadei de științe ale pământului, în special, anume că prezentarea cere obligatoriu un anumit tip de efort de pregătire. Dar, iarăși, prezența manualelor a patru științe din cei patru ani de studiu în capul listei bibliografice a olimpiadei ministerului este contradictorie cu însăși rațiunea de a fi, așa cum este astăzi, a învățământului liceal românesc, adică împărțit în ani de studiu promovabili succesiv. Ca o consecință a tipului de concurență descris mai sus, remarc posibilitatea descurajării unora dintre elevii interesați realmente de științe.
 
Pe măsură ce cresc și învață, anumiți copii dezvoltă pasiune pentru disciplinele științifice, dobândind astfel un nivel special de cultură generală științifică, ce adesea îi conduce către studiu aprofundat. Într-un covârșitor de mare număr de cazuri (din păcate), părinții sunt cei care descoperă aceste pasiuni și tot ei le încurajează și le stimulează. Necinstit, ministerul se bazează pe implicarea susținută a familiilor în educația copiilor, ba se bate cu pumnul în piept pentru performanțele elevilor săi și interzice recunoașterea formei de școlarizare individuală, care, de altfel, îi conferă consistență.
 
Din toate acestea, găsesc întristătoare perseverența, rigiditatea, aproape dogmatismul ce străbate din întregul proces de pregătire pentru această olimpiadă a elevilor, mânați de pasiune sau, adesea, de cinismul părintesc, întrucât răsplata pentru un atare efort ce uneori lasă urme adânci este o răsplată a vanității, iar de multe ori, numai a vanității, omenești și instituționale. La ce bun, rămâne să mă întreb, la ce bun, când este imposibil ca acele spirite vii, fascinante și fascinate perpetuu, curioase, pasionate de știință să nu răzbată și să se împlinească la timpul lor potrivit?

'Părinte bun' este un pleonasm care face istorie

Se vorbește despre generația noastră, a părinților de copii mici spre adolescenți, ca despre o generație ce a crescut cu cheia la gât, privată de afecțiune părintească manifestă, crescută astfel din cauze ce țin de regimul politic în care am copilărit. Cred că, în ciuda condițiilor grele de trai din tinerețea părinților noștri, esența iubirii necondiționate părintești s-a impregnat în fiecare dintre noi, copiii lor, evident, în măsura în care fiecare dintre ei a înțeles și a reușit să o facă, independent de factorii externi. Cu alte cuvinte, cred că a-ți îngriji copilul și a-i veghea creșterea ține covârșitor de instinct, de emoție și mai puțin de rațiune, cu atât mai puțin de condițiile politice și sociale ale vremurilor. Din această perspectivă, teoretizarea instrumentelor pe care părinții le folosesc în educarea propriilor copii îmi apare superfluă, cel puțin din considerentul că accesul larg la aceste teoretizări este interzis din variate motive, printre care cel mai important este faptul că pus în fața propriului copil, părintele judecă în primul rând cu inima. Rolul disciplinei pedagogie este major însă în formarea și educația copiilor desfășurate în spațiile formale de învățământ. Acolo, aplicarea diverselor, și totuși nu atât de diverse, teorii educative este justificată și dezirabilă, în niciun caz, superfluă. Părinților, precum educatorilor, le stau, binenteles, la îndemână resursele teoretice bogate, iar în funcție de apetența acestora pentru învățare și dezvoltare personală le caută și le adaptează propriei situații familiale. Nu spun decât că este ilogic să credem că, pe măsură ce se schimbă generațiile, părinții devin esențial tot mai buni, în definitiv, condiția de părinte va ține încă mult timp pe pământ de elocvența irezistibilă a îndrăgostirii la prima vedere.

Copilul silitor

Primul profesor de tenis al lui Felix îmi reamintește cât de răzvrătit a fost copilul la început, cum nu voia el să facă ce i se spune, cum îl mai 'bătea' din când în când de furie pe profesor ca efect al unei mustrări ocazionale, cum îi arunca diverse cuvinte nu foarte prietenoase în față pentru câte o notă mai mică și despre strategiile noastre comune de a-l 'îmblânzi' câte puțin, fără a-l îngrădi totuși în voința lui atât de vehement exprimată. Îmi reamintește de toate astea, fiindcă îl surprinde imaginea de elev silitor pe care i-o fac despre Felix, astăzi un băiat cu aceeași voință fermă, dar cu grijă deosebită pentru lucrurile pe care le pregătește pentru școală. Iată-l, de exemplu, pe Felix, de dimineață, în mașină, căutând să despartă 'elicopter' în silabe, cerându-mi să îi corectez greșelile, în cazul în care există, pentru scrierea corectă a cuvântului 'decembrie', rugându-mă să îl aprob, 'nu-i așa că 'iepure' conține patru de-alea, 'a, e, i, o, u''? 

Acest tip de comportament, să-i zic 'responsabil', față de școală este definitoriu pentru anumiți copii în lipsa unor motivatori extrinseci, de exemplu, părinții care le cer anumite performanțe școlare copiilor, eu însămi am fost un astfel de copil. Nu caut să înțeleg acum de ce se întâmplă asta în unele cazuri, însă observ, fără ca acest tip de comportament 'responsabil' să fie necesar și suficient marca succesului școlar, că acesta reprezintă totuși comportamentul cel mai dorit de către profesori, așadar acela care va fi mereu recompensat și etichetat pozitiv, adesea în dauna unor tipuri comportamentale 'altfel', poate cel puțin la fel de eficiente din perspectiva prelungă a dezvoltării generale a copilului, dar mai puțin apreciate în școlile de masă, din atâtea motive, despre care noi, părinții copiilor școlari, vorbim. Deși părinții acestor copii 'responsabili' față de școală se simt recompensați de 'succesul' micilor elevi, încerc totuși un mic sentiment de nemulțumire pentru descoperirea în copii a spaimei de 'eșec', de recompensare (etichetare) negativă, până la urmă a temerii de a fi ei înșiși, întrucât este firească și dezirabilă dezvoltarea complexă a copilului, care presupune neapărat anumite momente de discontinuitate punctuală, ce se pot percepe negativ de către copii, părinți și chiar profesori. 

O notă

Mă bucur, fără îndoială că mă bucur să semnez încă un FB în carnetul copilului, doar n-o să mimez indiferență, în special când noi, amândoi părinții, tindem să fim cât se poate de deschiși cu copiii noștri, dar mi-e teamă că etichetarea atât de timpurie, fie ea și pozitivă, le poate crea copiilor neplăceri pe mai departe. Pare de-a dreptul paradoxal că acordarea de calificative induce etichetare în mintea profesorului, în ciuda faptului că micii elevi înțeleg inițial că un anumit calificativ caracterizează acel și numai acel răspuns notat la un moment dat, însă, din nefericire, în această dublă și antagonistă  perspectivă perversitatea este dată de condițiile grele în care se întâmplă învățarea în școală, dar totodată de caracterul cantitativ, nu calitativ, al demersului educațional formalizat. Pledez pentru desființarea calificativelor, de altfel doar niște măști mai blânde ale notelor, în învățământul primar și pentru atenție crescută pentru fiecare copil în parte.
 
Pe același subiect, nu se scapă ușor de spaima de notă odată ce părăsești școala generală. Îmi scrie Horica plin de semnele exclamării, așadar de disperare, mai multe mesaje să-mi spună că începătorii la franceză, adică și el, sunt pe cale să ia câte un patru în catalog, în urma dictarii de ora trecută. Discuția noastră pare ușor fantezistă, întrucât eu, mama, sunt cea care se amuză, iar el, copilul, cel care se îngrijorează. Nu pot să îl las cu aceste griji artificiale pe cap, de aceea îi recomand să se relaxeze, glumind pe seama unui eventual patru în catalog și deasemenea amintindu-i de o întâmplare comică trăită împreună, în care Horia, chinuindu-se să scrie în franceză, a creat un franțuzism de tip coana Chirița, de care am tot râs. Evident pentru mine că valoarea unui eventual patru la franceză ar fi nulă, nu pentru că limba franceză nu mi se pare importantă, ci pentru că situația creată în clasa lui Horica, anume alăturarea unor copii cu minim patru ani de studiu în franceză și a altora fără nicio cunoștință este absurdă. Dar cum ajunge ca o simplă amenințare cu nota să strice un echilibru de moment, îmi spune că, în afară de, iarăși, perversitatea sistemului de notare în sine, libertatea nesancționată de constrângere prin notă a profesorilor este de rău augur. Însă, ca să citez o seamă de dătători cu părerea actuali, 'despre ce vorbim aici'?
 
Măcar cunosc o persoană foarte apropiată, căreia etichetările prin notă sau calificativ nu îi spun absolut nimic, în plus, îmi demonstrează neîncetat că a lipi etichete de frunțile oamenilor aduce multă frustrare, inhibiție și tristețe.

Descrie-mă, descrie-mă!

Descrie-mă, descrie-mă, îmi spune îmbufnat deodată, din senin, de nici măcar nu înțeleg ce spune. Îi simt supărarea din voce, conduc, așa că stau cu spatele la el. Cu toate că nu-l văd și nu-l înțeleg, știu că nu îl interesează să-i creionez acum vreo trăsătură, dar eu profit tocmai de asta și intru într-un joc neanunțat, construiesc din cuvintele lui alte sensuri, astfel că pornesc în a-l descrie, ești un cățeluș cu părul lung, pe care îl iubesc catelusele... Trag cu ochii în oglinda retrovizoare să caut o atingere a vorbelor mele în Felix, găsesc ce caut, pentru că băiatul zâmbește peste boticul de nefericire. Nici nu vreau să îmi mai amintesc de muzică, își continuă el plânsul, iar în acest moment sunt dirijată ireversibil în afara jocului meu de alinare. Felix își aruncă exploziv supărarea pe profesoara de pian, care l-a făcut să plângă pentru că n-a recunoscut o notă muzicală instantaneu, ci a avut nevoie să îi numere rândul ca să o descopere, dar eu nu le știu încă dintr-o singură privire, eu trebuie să le descopăr începând de la do, îmi spune. De aceea vrea să îl descriu, antonimul lui înscriu, de la cursul de pian, mai bine, de la această doamnă profesoară, care nu îmi zâmbește niciodată, mai zice. Ah, asta nu e bine, îmi spun, doar i-a plăcut atât de tare cursul de pian anul trecut, încât a fost primul club pe care l-a ales anul acesta.
 
Spunea cineva odată, într-o discuție pe internet, că profesorul de școală are de predat o programă întreagă timp de un an școlar, ceea ce îl obligă să nu se împiedice de orice moft comportamental al copilului, dar câtă cruzime și ironie stau în această convingere și câtă tristețe va naște ea în elevii acestui profesor! Copiilor nu trebuie să le dăm lecții de învățat, formule de memorat, clasificări de recitat, și în niciun caz nu trebuie să le dăm senzația că adevărata cunoaștere le este inaccesibilă, așa cum se întâmplă când educatorul monologhează, mai degrabă decât dialoghează, când tot el, profesorul, abuzează de etichetare prin notă, vorbă, intenție și când îi lipsește curiozitatea față de felul în care copiii știu să înțeleagă lucrurile. Perversitatea acestui tip de înțelegere a meseriei de profesor este demonstrabilă chiar prin propoziția logică de la care am pornit, și anume că existența măcar a unui copil dintr-un grup, pentru care tristețea de a întâlni un anumit profesor întrece bucuria de a îi asculta expunerea, îi scade profesorului eficiența pe care contează întru împlinire profesională, așadar îl face pe acesta subiectul unei disonanțe cognitive. Din păcate, însă, adesea acestui tip de profesor nu i se clatină cu ușurință convingerea în discuție, deoarece el deține un argument cantitativ, solid din perspectiva globalizării pe care o trăim, anume că afectarea unui număr mic de elevi este comparativ nesemnificativă față de efectul dezirabil de 'educare eficace' a celorlalți, mai mulți, argument încurajat inconștient sau conștient de înșiși părinții acestor copii. Eroarea acestei judecăți nu este destul de evidentă, întrucât a măsura gradul de afectare a copiilor și numărul de copii afectați de ignorarea componentei emoționale a ființei omenești, copilul, de către profesor este cvasiimposibilă, aceasta, deoarece astăzi, în școală, persistă încă, demodat, dar, mai ales, greșit, convingerea că adultul este superiorul copilului și deținătorul universal al adevărului.

Cum să îneci o îngrijorare într-o piruetă vivace

***

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Cu zâmbetul pe buze

Felix stă în portbagaj alături de vărul sau cu un an mai mic (clasa pregătitoare). V-am văzut împreună la sport, cum a fost, îi întreb. Felix se bosumflă și, nervos, îmi strigă că din cauza bebeilor, accentuează, bebeilor, echipa lui a pierdut nu știu ce concurs. Vărul mai mic, care este renumit în familie că este ecoul lui Felix, zice și el, tot pe ton răstit, precum al lui Felix, 'da, am pierdut din cauza bebeilor'. În clipa asta, Felix se oprește din ceea ce vrea să spună, se uită la vărul său și zice: 'dar și tu ești unul dintre ei!', căci 'bebeii' sunt cei de clasa pregătitoare, normal. Încep să râdă.
 
Felix are de ieri carnet de note. Îmi vine să râd, carnet de note. Ha, ha, ha. Ca urmare a nepotrivirii care mă face să râd, mă gândesc că există copii care, până la o anumită vârstă (nu știu care), ar putea să urmeze un tip de școală (inexistent) care să le permită un orar flexibil, liber ales, fără să periclităm buna lor dezvoltare cognitivă, emoțională și socială. Copii există, școală, nu. Felix nu vrea astăzi la școală, doar astăzi. Totuși pleacă la școală, are pe băncuța lui un carnet de note de luat, pe care l-a uitat ieri acolo. Ion este prietenul lui cel mai bun, vorbește mult, ca el, este mai solid, îl apără în fața copiilor mai mari, dacă este cazul, spunându-le că Felix are un frate mai mare, pe care nu ar vrea să îl cunoască. Felix se bucură când vorbește despre Ion. Doinița este năzdrăvană, ieri Felix a atins-o din greșeală, iar ea l-a apostrofat cam dur, 'de azi înainte, nu mai ești prietenul meu', însă Felix nu o crede pe cuvânt. Este frumos la școală, orele de sport și de matematică îi plac cel mai mult. Și profesorul de limba engleză este foarte simpatic, acesta este un ninja în fața viespilor care au pătruns în clasă. Câteodată, în timpul zilei, lui Felix i se face dor de mine. Ca să îi alin dorul, de ieri i-am dat să țină în buzunar un ghemuleț rotund de ață roz, pe care Felix îl simte când vrea el cu degetele vârâte în deschizătura pantalonilor. Sper să nu plângă la școală, sper să se bucure cu prietenii lui și să râdă mult. Uite ce lipsește adesea școlii, zâmbetul pe buze.

Wishful thinking

Felix iubește câinii. Se joacă, întrebându-mă, crezi că există câini vagabonzi blânzi, el este deosebit de perceptiv, iar discuțiile despre câinii fără stăpân au trecut și pe la urechile lui. Eu cred că există, zic, iar el îmi răspunde, corect, iată un exemplu, pe Xoco. Continuă, crezi că există câini vagabonzi agresivi, din nou eu, da, cred că există. Corect, îmi răspunde băiatul, iată un exemplu, tatăl lui Xoco. Apoi continuă, dar vrei să-ți spun ce mi s-a întâmplat de curând? Și povestește: eram eu, cu Spotu și cu câțiva alți copii pe terenul de tenis. La sfârșitul jocului, dând să ieșim de pe teren, ghici ce vedem în fața noastra? O haită de câini vagabonzi fioroși, rânjeau la noi. Și v-ați speriat, întreb îngrijorată. Nu, deloc. Dar știi de ce? De ce? Pentru că, deodată, fiecare câine vagabond din turmă a scos de la spate câte o rachetă de tenis și, rânjind în continuare, au întrebat in cor, putem să jucăm și noi tenis cu voi? Vaaaaai, ce frumos, zic. Da, da, și nouă ne-a plăcut mult de ei, fiindcă erau de pe planeta lui Spotu, unde toți câinii vagabonzi sunt prietenoși.

Un articol despre un loc minunat, școala bazată pe conectare și empatie, scoate la suprafață, prin opoziție, prea numeroasele probleme pe care le întâmpinăm în școala de stat, uneori chiar și în școala particulară. În continuare tindem să dăm prea mare însemnătate așa-zisei performanțe școlare și, concomitent, să ignorăm grija față de dezvoltarea laturii umane, emoționale și sociale, a copilului. Se perpetuează un tip de lașitate, aceea rezultată în urma 'aranjarii' propriului copil, de obicei prin mijloace ilicite, comportament ce devine un stimulent pentru întărirea acestei stări bolnave de fapt și, din păcate, totodată un mecanism centrifug de contaminare și eliminare a celor diferiți. Revoltat de funcționarea sistemului, încerci să îi pătrunzi în măruntaie pentru a încerca să reglezi anumite disfuncționalități punctuale, însă observi curând că îți lipsesc instrumentele pentru a o face, deoarece un instrument nefuncțional echivalează cu unul lipsă. Cursurile despre educația altfel față de cea cu care suntem învățați își cer cu insistență, dar, mai ales, cu generozitate cursanții, în persoanele educatorilor copiilor noștri. Despre unul dintre acestea aflați în articolul citat mai sus.
 

De ce trebuie să port două cravate deodată? Sau prima mea zi de școlar

Nu ridică două degete pentru a răspunde la lecție, încă este supărat pe școală, fiindcă îi impune ce să facă, ci se joacă cu un breloc. Își poartă cravata curios de efectul asupra celorlalți și ca pe o răsplată pentru creșterea sa imanentă. Din timp în timp trage de capătul subțire al cravatei, ascuns sub corpul propriu-zis al ei, și mă întreabă de ce are două cravate. Eu nu-i mai răspund serios, acum, pentru ca să tragă și Kiti de ceva. Nu se simte cel mai confortabil în cămașă și cravată, însă reușește să jongleze ca o maimuțică pe aparatele de gimnastică din curtea școlii. Profesorul de engleză face o scurtă conversație cu el, Felix se simte important, nu este cravata motivul. Profesorul de sport îi admiră ceasul de la mâna dreaptă și brățara de la mâna stângă, știam eu că o să-i placă, îmi povestește băiatul. A început și băiatul mic clasa întâi, iar cum se tot arată, grijuliu, îmi reamintește de echipamentul de sport, 'dar tenișii i-ai pus'. Da, i-am pus, și am mai pus pe lângă ei un strop de bucurie și încredere nouă din preaplinul meu emoțional, așa, de drag și de gând bun la nou început, copil scump!

Analitic

O pălmuță ușoară peste capul băiatului neatent, o urecheală nevinovată și fără urmă a fetiței ce își poartă  de frică bentița inutil peste urechi, un colț al clasei ocupat de formele rotunde ale copilașului neascultător, o bandă adezivă lipită pe gurița preșcolarului vorbăreț, o "castană" necomestibilă căzută neîntâmplător pe fruntea elevului obraznic, etichetări stigmatizante aruncate cu ușurință copiilor ce nu sunt pe placul autorității din grup, iată câteva dintre expresiile indezirabile ale frustrărilor educatorului.

Cum se ajunge însă la astfel de răbufniri de agresivitate împotriva copiilor și mai ales cum pot fi ele împiedicate? Toți cei ce și-au petrecut ceva timp în compania unui grup de copii știu că nivelul energetic necesar pentru susținerea unei activități comune în grup nu poate fi decât foarte mare, întrucât copiii sunt prin natura lor spontani, creativi, sinceri, mișcători, așadar foarte activi fizic și mental. Această hiperactivitate multiplicată, firească grupului de copii, solicită epuizant atenția, concentrarea, răbdarea, calmul profesorului, îl obosește pe acesta, ceea ce îl face vulnerabil, deci îl predispune la a adopta o atitudine defensivă și un comportament violent față de copii sau, mai des, față de un singur copil, acela în care, din diferite motive, își proiectează pe moment întreaga tensiune acumulată. Iată așadar că prin natura însăși a meseriei de profesor, acesta este predispus să ajungă relativ curând în impas, impas din care are însă obligația să iasă fără a traumatiza copiii.

Dar de ce curând? Dată fiind distanța mare, fizică, însă, mai ales, psihologică dintre profesor și elev, distanța mare întreținută istoric de un sistem educațional învechit, neadaptat schimbărilor inerente produse atât în dezvoltarea fizică și psihică a copilului de astăzi, cât și în economia generală a vieții moderne și care transmite, ca pe o boală ereditară cruntă, involuntar și voluntar, celui ce devine profesor atitudinea autoritară și instrumentele coercitive, așadar din cauza acestei distanțări nenaturale se produce o legătură artificială, șubredă între profesor și elev, se leagă o 'prietenie' falsă, lipsită de armonie, în care 'prietenul' mai mic trebuie să fie mai supus, mai înțelegător, mai reținut, mai trist, în general, mai înțelept decât 'prietenul' mai mare. Iată de ce curând, iată de ce această 'prietenie' nu poate dura prea mult.

Ce facem în această situație? Ca în rezolvarea oricărei probleme, începem cu începutul, și anume cu înțelegerea textului problemei. Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.

Concluzie: Impresiile noastre asupra lumii se oglindesc în noi, toate interacțiunile trăite ne schimbă, suntem mereu într-o altfel de stare. Gândurile, vorbele, emoțiile noastre ne modifică mereu echilibrul, ăsta este omul. Dar tot omul este în stare să analizeze, să cunoască, să înțeleagă, iar cu cât este mai educat, cu atât o face mai profund, este mai aproape de adevăr. A fi autoanalitic. A ajunge capabil să deslușești infimele semne de incoerență a minții și a trupului, a căuta într-o cvasipermanență micile ruperi de ritm pentru a reda nota armonică a vieții tale și a vieților celor cu care vrei să rezonezi.

Iubește-i, ei sunt mântuirea ta!

Eram în clasa a opta, dădeam lucrare la istorie. Un coleg s-a întors în spate, acolo unde profesorul era cocoțat în picioare pe ultima bancă pentru a ne supraveghea eficient, și a izbucnit în râs, ce-i drept, arăta foarte caraghios acolo sus, un bărbat la cincizeci de ani, spilcuit, îmbrăcat într-un sacou gri, din care ieșea obraznică o burtică proeminentă. Profesorul s-a supărat, de ce te întorci, de ce râzi, a scos o bucată de cretă din buzunarul sacoului și a proiectat-o dibace și cu forță exact în capul băiatului, care, pe loc, a reacționat printr-o sângerare impresionantă. Ora s-a transformat într-o nebunie, cu băiatul speriat trântit dramatic la pământ, cu o foială iscată dintr-un amestec de sentimente ale copiilor, teamă pentru sănătatea colegului, curiozitate pentru grozăvia comisă, nemulțumire și mulțumire pentru eșecul orei de istorie și cu profesorul-agresor ce ingenunchiase la creștetul celui rănit și, cu lașitate, umilință și lipsă de responsabilitate, își cerea iertare de la băiat și îl ruga din suflet, alintându-l, 'Emilaș, nu mă spune la tăticu!' Nu mai știu dacă Emilaș l-a pârât la 'taticul' său, însă Emilaș, care și-așa nu se omora cu învățatul, a avut parte de un an școlar cel puțin liniștit, dacă nu înfloritor în catalog, la materia istorie, dar, mai important poate decât asta, Emilaș a învățat o lecție urâtă în școală, chiar de la profesorul său, și anume că îți este permis, ba chiar că e dezirabil, să verși câțiva mililitri de sânge pe podelele școlii pentru o viață ușoară, lipsită de griji, așadar că este sănătos să îți vinzi integritatea fizică și morală pe orice preț consideri tu sau alții pentru tine, ca să răzbați. Emilaș și, alături de el, ceilalți copii au fost martorii inocenți ai pervertirii calității de profesor, au asistat la degradarea unui om iresponsabil și laș și, poate cel mai trist, au învățat cum să încetezi să respecți un om.

Sunt convinsă că toți avem amintiri asemănătoare sau mai puțin asemănătoare cu această întâmplare și tot la fel de convinsă sunt că cei mai mulți dintre noi nu am rămas cu traume de pe urmă lor. Cu toate astea în școlile noastre se petrec atât de multe lucruri nepermise, atât din punct de vedere moral, cât și legal, încât aproape că numai ele singure justifică prăpastia în care suntem, pentru că, nu-i așa, educația pe care o primim este cea care ne formează reperele, etice, științifice, umane. În școală se fac abuzurile cele mai grave, pentru că cei abuzați, copiii, sunt cei mai vulnerabili dintre oameni.

Profesorul nu trebuie să fie superiorul elevului, ci trebuie să fie un prieten, un educator, un alt om care deține niște instrumente tehnice cu care încearcă să îi ghideze elevului calea către cunoaștere și autocunoaștere. Profesorul nu trebuie să fie polițistul elevului, ci trebuie să îi explice de câte ori este nevoie unde greșește sau unde crede el că greșește și trebuie să îi ceară inclusiv elevului părerea cu privire la ceea ce decide pentru el. Profesorul nu trebuie să își intimideze elevul cu mijloacele de care, evident, dispune, ci trebuie să facă eforturi să îl înțeleagă. Profesorul nu trebuie să îi demonstreze elevului că este prost, pentru că 'prostia' elevului nu este decât inabilitatea profesorului de a îl deștepta, ci trebuie să caute până la disperare căi prin care să îl ajute pe elev să înțeleagă.

Profesorul trebuie, trebuie, trebuie. Da, profesorul are mult mai multe obligații decât elevul său, pentru că așa stau lucrurile pe Pământ. Profesorul este un om ales, deosebit, profesorul poate fi un om tare fericit. Eu, una, nu cunosc pe lume o fericire mai mare dintr-o meserie, decât aceasta în care ai șansa zilnică să vibrezi alături de cele mai curate, libere, creative, vesele, magice, splendide spirite tinere, copiii.

Musca ce am vrut să fiu

Aș vrea să fiu o muscă, să bâzâi logic și încurajator la o ureche fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat, aș vrea să bâzâi eliberator, să bâzâi sentențios, să bâzâi cu iubire, să bâzâi armonios ca într-o simfonie de enunțuri deductibile unele dintr-altele, să bâzâi la acea urechiușă, ce acum îmi pare doar mie prea mică, prea moale, îmi pare urechiușa unui bebeluș și chiar este aceeași urechiușă a acelui bebeluș de atunci, numai că a mai crescut, deși, credeți-mă, că știu, este fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat ca el, dar ce complicată ar fi viața, în ciuda aparențelor, dacă, într-adevăr acum și în alte zile în care mi s-ar năzări că aș vrea să fiu o muscă, chiar aș reuși să devin o muscă, o muscă ce surprinzător ar ști să bâzâie logic, încurajator, sentențios, cu iubire, armonios, pentru că fiind o muscă nu aș ști la ce ureche să bâzâi, nu aș ști să mă ghidez după vibrațiile sufletului despre care eu cred că îmi așteaptă bâzâiala, ci numai după adierile de vânt, nu aș ști nimic în afară de matematici superioare, așa că aș irosi bâzâială inteligentă în bătaie nimicitoare de vânt și aș ajunge, după ce rostul de a fi muscă s-ar fi săvârșit, înapoi un om, chinuit de o zumzăială enervantă în cutia craniană, un om trist după o zumzăială epuizantă și nenecesară și o metamorfoză dublă sufocantă, un om amărât, de aceea mai bine nu îmi doresc să fiu o muscă inteligentă și subtilă, care tot își bâzâie temerile sufletului, așadar îmi doresc să nu fiu acea muscă bâzâitoare și băgăcioasă, să stau calmă și încrezătoare, cu gând vesel și optimist, eventual să-mi iau satisfacția să caut niște numere și relații frumoase ca să le admir cu umilință și respect și, dacă tot nu reușesc pe deplin ce îmi propun, să bâzâi puțin, așa, în amintirea muștei care am vrut să fiu la un moment dat, din egoismul meu de mamă. Mamă bâzâitoare.

Când simularea nu e fățărnicie

Sunt trează de vreun sfert de oră, silueta nedeslușită a fetiței noastre care acum sforăie nepăsător, lipită de mine, istovită după ritualul de noapte, îmi spune că e dis-de-dimineață, joc un joc inventat pe moment, ghicirea orei dimineții. Pentru asta mă ridic din pat, cu grijă ca să nu o deranjez pe Kiti, citesc ora pe ecranul telefonului meu din dulapul de haine. Nu câștig jocul, deși mă aflu în marja de eroare acceptabilă, așa cum m-a învățat tati (:)). Este timpul să îl trezesc pe Horica, lui, dintre copii, îi trebuie cel mai mult timp după trezire pentru a se ridica din pat. Lumina difuză a dimineții de acum câteva minute a căpătat consistență, este uimitoare trecerea imediată din noapte în zi, iar faptul că o pot percepe atât de fizic este magnific. Descopăr ferestrele din întunericul suplimentar al draperiilor și dimineața se revarsă deplin în camera de băiat mare, cu biroul generos încărcat cu cărți și caiete ce stau dezordonat alături de căsuța din sticlă a broscuței Broschi, cu cele două biblioteci cu uși de sticlă în care ordinea are o definiție particulară și, totuși, logică, cu peretele din fața biroului tapetat până în unghiuri de harta fizică a României, cu un etui pentru ochelari pe un colț al biroului și un ghiozdan căscat la piciorul fotoliului. Horica, e timpul să te trezești, îi spun și îl ciufulesc, apoi îl descopăr și îi masez și ciupesc mușchii leneși de după noapte. Îmi trebuie o copie după certificatul de naștere, îmi răspunde la 'buna dimineața' mea obișnuită, ceea ce mă face să accelerez, bine că nu îmi spui înainte de a ieși pe ușă, să coborâți la masă în cinci minute. Cobor treptele cu gândul la simularea examenului la română de astăzi și recunosc în mine o vibrație nouă, de alertă. Este doar simularea examenului din vară și, totodată, simularea emoțiilor noastre de părinți din vară. Mă frământă ideea că toți copiii au dreptul și obligația la trăirile lor, și noi, părinții de astăzi, le-am avut, și pentru că sunt ale lor, nu văd de ce trebuie să se amestece cu emoțiile noastre. Decid așadar că nu trebuie să se întâmple asta, de aceea îmi exprim vibrația simțită printr-o mângâiere și o încurajare și îl las pe băiat să-și simtă mai departe singur doar emoția lui, căci știu că emoția trebuie să fie bună câtă vreme o ține blândă acolo, undeva, sau o ține ca pe un trigger de energie pozitivă, tot acolo, la loc sigur. Îi copiez certificatul de naștere și i-l pregătesc într-o folie transparentă pe servanta din holul de ieșire din casă, alături de pachețelul cu gustarea obișnuită, un sandwich și un măr, apoi ne vedem firesc de rutina dimineții, un mic dejun frugal, îmbrăcarea și plecarea către școli și grădiniță. Ajungem prea repede la școală, dar Horia, ca orice copil, abia așteaptă să își petreacă încă o jumătate de oră înainte de examen cu prietenii. El nu știe decât teoretic că prea multe discuții cu colegii despre examenul ce trebuie să înceapă în curând pot să îl sperie, să îl descurajeze, să îl intimideze, dar chiar și asta se simulează astăzi, așadar să lăsăm simularea să simuleze deplin ceea ce are de simulat. Cât despre simularea de trăire părintească spun doar atât: să facă bine și să stea cuminte, la locul ei, căci emoția trebuie să fie bună câtă vreme rămâne blândă, decentă acolo, în suflețel, sau o păstrez ca trigger de energie pozitivă și optimism, doar ne face bine să avem încredere, nu-i așa?

Am alunecat în bănci în plug

Cu reflexul de alunecare reanimat în picioare, ne-am strecurat dibaci în dimineața primei zile lucrătoare a anului printre bagajele încă nedesfăcute înșiruite totuși într-o ordine gândită, către rochițe, cămăși și tricouri albe, frumos călcate, cu grijă pregătite încă de anul trecut, astfel încât să ne putem înfățișa fiecare în locurile ce ne așteaptă, mai mult sau mai puțin, ce-i drept, la început energic de zi, săptămână, an, noi toate. Imaginile pitorești ale munților înzăpeziți, chiar și bujorii din obrajii copiilor, atât de scumpi la vedere, sunt amintire deja, astăzi, în prima zi de școală după vacanță, sunt o amintire a timpului suspendat de liniștea și bucuria minții nezorite de animația cotidiană obișnuită, amintire a "timpului creat de dragoste", așa cum foarte frumos a spus o prietenă dragă. Am reînnodat firele vieții sociale obligatorii punte peste valea cvasi-libertății noastre și am făcut-o cu lejeritatea iscată din inerția de seninătate de după vacanță, dar am fost și stâlpi de sprijin sufletesc pentru copiii mâhniți pentru noua traversare necesară. Cel mai trist a părut a fi Felix, care s-a trezit în miez de noapte plângând, aparent inexplicabil, în patul său, apoi, după alte două-trei ore, trezindu-se iarăși și găsindu-ne cu iscusință prin întunericul uitat al nopții (după atâtea nopți dormite buștean, datorită superbei stări de epuizare fizică de după ore întregi petrecute pe munte). Nici Horica nu și-a intrat ușor în rolul de elev cu responsabilități vechi, dar mai ales noi, pentru el urmează un semestru copleșitor, iar schimbarea bruscă de stare se obține cel mai bine în timp, poate doar scurtarea bretonului să fi fost suficient de dramatică încât să îl armonizeze puțin cu noul rost. Dar Kiti, și ei vacanța i-a însănătoșit și echilibrat trup cu minte, Kiti nu ne-a arătat semne de tristețe, de parcă trecerile nu ar fi mai complicate pentru ea, și poate că nici nu sunt, nu acest fel de treceri, poate Kiti nu cunoaște sentimentul de tristețe, poate melancolia este prea complicată pentru ea, oricum, ea s-a urnit în zi cu energia bună a zâmbetelor și a afectivității crescute, așa, ca o mulțumire parcă pentru dorința noastră de a o avea alături tot timpul, în ciuda unor momente delicate pe care le ducem împreună sau a unor glasuri ce ne îndeamnă uneori să ne mai 'despovărăm' pentru scurt timp. Timpul școlii nu trebuie să fie neapărat timpul privării totale de libertate, de aceea sper că strigătul de amărăciune al lui Felix din dimineața asta, 'nu-mi place la școală pentru că trebuie să fac ce îmi spun alți oameni să fac', să se transforme curând într-unul de bucurie, 'îmi place la școală pentru că sunt liber să fac lucrurile pe care trebuie să le fac așa cum le înțeleg eu'. Din fericire, deocamdată are toate premisele să o facă. 

Despre abandonul din confuzie

Am găsit cu greu până la urmă două locuri într-o lojă în care trei copii de 10-11 ani împreună cu o adolescentă își butonau telefoanele inteligente, ultimul răcnet, cu greu, zic, atât pentru că numărul invitațiilor (fără locuri) pe baza cărora s-a pătruns în sală a fost mai mare decât numărul de locuri ale Ateneului, dar și pentru că am fost nevoiți să apelăm la caracterul persuasiv al soțului meu ca să pătrundem în acea lojă, copiii părând destul de rezervați în a ne primi alături de ei. Am observat mulți copii în sală, mai mici, mai mari, de fiecare dată, însoțiți de câte un adult. 'Gazdele' noastre însă se aflau singure, neînsoțite de vreun adult, ceea ce nu mi s-a părut neobișnuit, însă câtă stridență în comportamentul lor am perceput!

Aflați într-o continuă vânzoleală, lipsiți complet de un elementar simț al ridicolului, vorbind fără urmă de jenă sau resentiment cu glas tare, acești copii bine îmbrăcați și înzestrați cu cele mai sofisticate și mai scumpe telefoane mobile m-au tulburat, îngrijorându-mă, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva aceste comportamente sunt definitorii pentru toți copiii de astăzi, mai mult sau mai puțin? I-am văzut cu ochii minții în sălile de clase, în timpul orelor de curs, îmbrățișându-se și aranjându-și coafurile, vorbind neîncetat prostioare lipsite de logică sau sens, schimbând locurile între ei, ridicându-se din bancă și revenind la loc, găsind atracție și motiv de amuzament în orice gest stupid sau fir de praf din aer, căutând din minut în minut să afle cât mai durează ora, glumind neempatic și mitocănește pe seama persoanelor din raza lor vizuală. Căci n-am putut să nu mă tem că astfel sunt copiii în școală, la fel cum au fost și cei patru din loja noastră de la Ateneu, haotici, fără repere de bunăcuviință, abandonați într-o lume sălbatică, fără respect sau încredere, cu falsă autosiguranță, neghidați, lăsând pregnanta și neliniștitoarea senzație de risipire și de pustietate.

Copiii trebuie priviți cu atenție, îndrumați, învățați, dar mai ales trebuie respectați și iubiți. Nimic nu îi adună și le armonizează trupul cu sufletul și mintea mai sănătos decât educația lor din grijă și iubire. Ei nu trebuie abandonați în sălbăticia lumii și a vieții prea curând, căci toată vânzoleala asta a lor și tot haosul pe care îl inspiră cu fiecare gest sau vorbă nu sunt altceva decât o rană insidioasă și perfidă în mintea lor cuminte și curată. Aș fi vrut să văd alături de fiecare dintre acești patru copii câte un adult iubitor, cu o mână întinsă către fiecare, așa, pentru o încurajare și o mângâiere.

Ascultător

Nu mă simt bine, citesc din mesajul de la Horica, să vin să te iau, îi răspund, întrebându-l, el, că mai stă încă o oră ca să vadă dacă o fi mai bine, bine, închei dialogul prin sms. Peste încă o oră, alt sms mă anunță că ar vrea, totuși, să vin să îl iau acasă, aranjez cu tati să îl aducă, eu sunt în mijlocul unei lecții, el, că nu încă, să îl ia după ora de fizică, de ce doar atunci, pentru că profesoara de fizică nu le permite să lipsească nici măcar o dată, nu poate exista motiv pe lume ca elevii care își doresc media zece să lipsească. Ok, vine un moment când copilul hotărăște mai mult decât părinții în ceea ce îl privește. Ajunge acasă după aproape încă o oră întreagă după ce ora de fizică s-a încheiat, eu nu mi-am terminat încă treaba, Horica se culcă. Se trezește după o vreme, se simte ceva mai bine, pătura de pe el nu își mai are rostul de acum o oră, povestim. Ce-ați făcut la fizică, ei, nu prea știu că dârdâiam de frig, cu haina pe mine, profesoara m-a întrebat ce e cu mine, eu i-am spus că mă simt rău, iar ea s-a mirat că n-am plecat acasă. Dar, doamnă, ați spus că nu avem voie să lipsim de la fizică dacă vrem nota zece, de-asta am rămas, i-a zis, iar doamna profesoară s-a simțit extrem de vinovată pentru ce a înțeles băiatul, căci nici chiar o astfel de complianță nu așteaptă de la elevi. Ca să vezi cum își construiesc copiii responsabili temeri noi, ca să vezi că ei au încredere în vorbele noastre, în noi. Să le transmitem cu grijă și respect dorințele noastre, pentru ca ei să nu fie nevoiți să se teamă!

Heterogenicus

 Sunt cu copilașul în oraș. Mă întreabă copilul (nu copilașul) cum să scrie o compunere pe o anumită temă dată, fix în cincisprezece rânduri, nici mai mult, nici mai puțin, cu aceeași dimensiune a literelor ca până la compunere, nici mai mari, nici mai mici. Test: Mă aflu, eu, cea care vă scriu acum, aici, așadar mă aflu însoțită de către jucăușul, vorbărețul, zambaretul și haiosul meu băiețel, cum, nu l-ați cunoscut încă pe acesta?, într-un loc destul de familiar din orășelul nostru, orășel ce ne-a adoptat, la un moment dat în trecutul său și-al nostru, vrând-nevrând. Iată cum dintr-o propoziție de cinci cuvinte, am reușit să dezvolt o frază de cincizecisicinci de cuvinte, care dă aceeași informație cu cea din propoziția inițială. Îl așteaptă un examen de admitere la liceu la alt moment dat și se întreabă dacă este posibil să fii atât de creativ, analitic, precis, concis și câte atribute mai trebuie ca să rezolvi această problemă a încadrării în număr de rânduri scrise pe o temă. Da, sunt cu Felix la o pizza în oraș și există câte o tehnică gata de aplicat pentru fiecare mică sau mai mare nedumerire a lui Horica.

 Mâncam pizza, ziceam. Am mâncat pizza, zic. Beau o cafea, Felix scrie cuvinte, așa cum le aude el, pe un fost carnet de note de-al lui Horica. Nu vrea să-și păstreze carnetele de note, la ce bun, zice Horica. Așa că, deocamdată, îl duce Felix cu el la grădiniță, la pizza, la plimbare. Și scrie, desenează, adună cifre pe el. Carnetele de note sunt făcute să primească note pe ele. Felix notează. Eu colecționam câte doi de zece consecutivi în carnetul meu de note. Doar în succesiune directă, zecii mei valorau bani. Tata îmi dădea cinci lei pentru perechea norocoasă. Am strâns odată treizecisicinci de lei. Luați câte unul, zecii nu aveau valoare nominală, în schimb valorau prestigiu. Prestigiul meu de fată premiantă. Mă descurcam binișor. Recompensa în felul asta nu mi-a pervertit motivația de a fi copil bun la școală. Putea să o facă, poate, dacă s-ar fi permanentizat. Astăzi nu mai am de ce să aplic o așa metodă de stimulare. Copiilor nu li se mai trec notele în carnete decât la sfârșitul anului și atunci ordinea notelor din carnet nu se face după cum acestea s-au obținut. Aș putea să parafrazez o expresie celebră, notele n-aduc fericirea. Mărimea lor maximă, da. Din păcate. Felix obține și el note la tenis. Ia zece când e ascultător și ia doi când e nărăvaș. Ia și opt cu minus sau șapte dacă profesorul îl apreciază astfel, dar aceste note sunt mai mult sau mai puțin grele în conștiința lui Felix. Le percepe mai degrabă ca pe niște înjurături, căci se îmbufnează și îl atacă verbal pe profesor. Ești un peștișor, ești tărănel, ești cel mai rrrău profesor ezixtent! 

 Nu purtăm mărtișoare în piept. Le avem în suflete. Catinca l-ar trage din piept, nu îi plac accesoriile. De s-ar opri odată să creadă că și părul îi este accesoriu! Băieții noștri au ales pentru fetele lor mărtișoare în formă de animăluțe. Mi-au plăcut! Fetele din clasa lui Horica au primit de la un coleg de clasă în loc de mărțișor câte un trandafir de plastic cu o pereche de chiloți tanga roșii în floare. Nu, nu, nu! Mă bucur în momentul ăsta că nu sunt părintele unei fete din clasa lui Horica.Vremurile nu iartă. Școala nu iartă. Amestecă și dizolvă unele într-altele valorile tale cu ale mele și ale lui. Bunul meu simț este pudoare pentru tine, glumița ta este vulgaritate pură pentru mine. Nu mai înțeleg nimic, respir și mă raportez la o masă amorfă de valori estetice, morale, sociale. Râd la gluma gri, mă închin la zeul gri, îmi place muzica gri, citesc un text gri. Sunt eu însămi omul gri. Nu sunt un supererou, supereroii sunt niște prostănaci. Prostănacul nu e un supererou.