Am alunecat în bănci în plug

Cu reflexul de alunecare reanimat în picioare, ne-am strecurat dibaci în dimineața primei zile lucrătoare a anului printre bagajele încă nedesfăcute înșiruite totuși într-o ordine gândită, către rochițe, cămăși și tricouri albe, frumos călcate, cu grijă pregătite încă de anul trecut, astfel încât să ne putem înfățișa fiecare în locurile ce ne așteaptă, mai mult sau mai puțin, ce-i drept, la început energic de zi, săptămână, an, noi toate. Imaginile pitorești ale munților înzăpeziți, chiar și bujorii din obrajii copiilor, atât de scumpi la vedere, sunt amintire deja, astăzi, în prima zi de școală după vacanță, sunt o amintire a timpului suspendat de liniștea și bucuria minții nezorite de animația cotidiană obișnuită, amintire a "timpului creat de dragoste", așa cum foarte frumos a spus o prietenă dragă. Am reînnodat firele vieții sociale obligatorii punte peste valea cvasi-libertății noastre și am făcut-o cu lejeritatea iscată din inerția de seninătate de după vacanță, dar am fost și stâlpi de sprijin sufletesc pentru copiii mâhniți pentru noua traversare necesară. Cel mai trist a părut a fi Felix, care s-a trezit în miez de noapte plângând, aparent inexplicabil, în patul său, apoi, după alte două-trei ore, trezindu-se iarăși și găsindu-ne cu iscusință prin întunericul uitat al nopții (după atâtea nopți dormite buștean, datorită superbei stări de epuizare fizică de după ore întregi petrecute pe munte). Nici Horica nu și-a intrat ușor în rolul de elev cu responsabilități vechi, dar mai ales noi, pentru el urmează un semestru copleșitor, iar schimbarea bruscă de stare se obține cel mai bine în timp, poate doar scurtarea bretonului să fi fost suficient de dramatică încât să îl armonizeze puțin cu noul rost. Dar Kiti, și ei vacanța i-a însănătoșit și echilibrat trup cu minte, Kiti nu ne-a arătat semne de tristețe, de parcă trecerile nu ar fi mai complicate pentru ea, și poate că nici nu sunt, nu acest fel de treceri, poate Kiti nu cunoaște sentimentul de tristețe, poate melancolia este prea complicată pentru ea, oricum, ea s-a urnit în zi cu energia bună a zâmbetelor și a afectivității crescute, așa, ca o mulțumire parcă pentru dorința noastră de a o avea alături tot timpul, în ciuda unor momente delicate pe care le ducem împreună sau a unor glasuri ce ne îndeamnă uneori să ne mai 'despovărăm' pentru scurt timp. Timpul școlii nu trebuie să fie neapărat timpul privării totale de libertate, de aceea sper că strigătul de amărăciune al lui Felix din dimineața asta, 'nu-mi place la școală pentru că trebuie să fac ce îmi spun alți oameni să fac', să se transforme curând într-unul de bucurie, 'îmi place la școală pentru că sunt liber să fac lucrurile pe care trebuie să le fac așa cum le înțeleg eu'. Din fericire, deocamdată are toate premisele să o facă.