Hit The Road, Jack

Stau cu Felix în fața pianului, laptopul stă deasupra lui, lecția de pe youtube nu stă, ci se desfășoară în ritmul nevoii noastre, dar păstrându-și totodată ritmul inconfundabil al cântecului lui Ray Charles, Hit The Road Jack, eu fac mâna dreaptă, Felix face mâna stângă, amândoi ne aducem încântare din acorduri echivalente cu cele originale, numai în câteva minute. Apoi este timpul să plecăm la școală. Felix este vorbăreț în dimineața asta, are iarăși acea veselie din inocență, pe care o rătăcise o vreme. Vrea să-l roage pe Horica să-i facă și lui testul eroului din Star Wars, el râde, ca la micul dejun, când Horia, autoironic, ne-a zis că a răspuns la întrebarea 'cum îți petreci timpul atunci când nu distrugi planete' cu varianta 'îl petrec alături de familie'. Felix va fi medic veterinar și-și va petrece câteva luni pe an în diferite rezervații naturale africane, ca să ajute animalele în nevoie. Din cărți și filme despre animale a aflat despre compensările biologice în cazul simțurilor deteriorate, dar nu înțelege prea bine, fiindcă mă întreabă dacă Ray Charles este cel mai abil compozitor din lume, ca urmare a deficienței sale. Drumul către școală ține douăzeci de minute, un timp suficient pentru trecut zece subiecte în revistă, adică jumătate. Felix știe că jumătate din jumătate înseamnă un sfert, dar se întreabă dacă jumătatea sfertului este șesimea. Eu tai o pizza imaginară în opt bucăți și-l las să caute singur jumătatea sfertului, pe care o găsește. Îl pun să compare acum șesimea cu optimea, ca să-l determin să descopere caraghioslâcul proporției inverse. O face, fiindcă râde. Astăzi poartă sacou. Coboară din mașină după cele douăzeci de minute și îmi arată patru degete, apoi toate cele cinci de la o mână, eu îmi amintesc să-l iau la patru și cinci. Aleargă după gardul școlii în paralel cu mașina, pe care o duc intenționat blând înainte, până trec de școală. Coboară apoi fericit treptele către cantina școlii, unde așteaptă să se sune de intrare. Începe o zi frumoasă, cu ploaie fracționată în milioane de ropote liniștitoare.

Un drag hărăzit

Este duminică și îi desfac codițele răsucite și închise ermetic ca niște cuiburi de rândunică în miniatură; de câteva luni bune, de când părul îi tot crește în ciuda discretelor zgâlțâieli de nervozitate ale fetei, cu care își 'piaptănă' părul, aștept momentul ăsta cu drag și cu ușoară teamă. Simt iarăși dragul cum înghite teama de a descoperi inevitabilul, dragul de a o vedea este adânc, dar scurt, atât cât ține uscarea părului cu foenul, însă îl prelungesc, fiindcă simt să-l împărtășesc cu ceilalți. 'Veniți la scara', îi strig lui Horica, iar Felix și cu mine o încadrăm pe Kiti, 'să o vedeți pe Kiti cea adevărată'. Desigur că vin amândoi, Horica și Cătă, să prindă din dragul de a o admira, ce n-are cum să nu treacă înspre ei, fiindcă fata zâmbește maiestuos, urcată în capul scărilor, ca o bijuterie pe un piedestal, de o frumusețe îngerească în simplitatea și curățenia ei, cu părul vâlvoi, strălucitor, îndulcindu-i trăsăturile chipului ireal de alb. Când esența dragului cuprinde neîndoielnic ce trebuie să cuprindă din noi, mă întorc cu Kiti în camera ei, unde mă așteaptă calmă, poate resemnată, să-i recompun părul în codițele protectoare ca cuiburile, până duminica viitoare, când dragul este hărăzit iarăși să se nască.

Șerpuitor

Parcă s-a mai dus din tristețea lui Felix, în drum spre școală se învoiește să-mi povestească din examenul Cambridge de ieri, spune-mi exact cum ai spus, during the weekend I play with Lego with my brother, sometimes I watch TV, I always play tennis with my family and do homework și de-astea, e iarăși accident pe DN1, sirenele salvărilor intră într-o înfricoșătoare rezonanță, mi-e peste putință să înțeleg aberația șoferilor-lipitori, ce sug cu nesaț din viteza posibil-vitală a mașinilor salvatoare, am mult dispreț în vorbe pentru oamenii-vierme, dar prezența lui Felix îmi amintește să mă autocenzurez, iartă-mă, iartă-mă, în fața noastră altă arătare, un camion cu remorcă precum o balenă albastră, se îndoaie uluitor și impunător din articulație, oprindu-mi respectuos suflul o clipă, știi ce e un jackknifing, îl întreb pe Felix, îmi amintesc o întâmplare drăguță cu Horica pe la patru ani, Felix nu știe ce este un jackknifing, însă Horica tocmai aflase asta dintr-o superbă enciclopedie ilustrată, eram la Dublin, spun dublin, cu u, fiindcă-mi revine în minte fermecătoarea pronunție irlandeză, știi, Felix, frații tăi erau gata de culcare, iar Kiti, fiindcă mișunase prea mult prin pătuț, căzuse cu jumătate de corp din pat, inspirându-l pe Horica, ce a pornit o cântare dulce-naivă, parcă-l văd, de fapt chiar îl văd în fața ochilor, îi știu și pijamaua de pe el, și părul ascuțit ca acele unui arici din fracțiunea aia de realitate, e ireal, 'Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife', râzând, fratele mai mic găsește, ca mine, drăguță întâmplarea, nu mă mai întreabă unde se afla el în acel moment, semn că tristețile lui recente au temeiul maturizării, of, desigur, punctăm referințe sumare despre capitala europeană și ajungem la școală, prima zi uscată după câteva cu lacrimi, apoi nu mă apuc să scriu toate astea decât după ce-l sun să-l liniștesc pe celălalt om dependent pe de-a-ntregul de bunăstarea copilului acestuia și a celorlalți bineînțeles, bună dimineața.

Râsopunctură

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

La conac

Am ajuns pe înserat la conac. Locul te îndeamnă la visare în orice clipă, mi-a depășit așteptările. Nu știu cum am dat de el, îmi imaginez că această casă mare, adevărat conac construit în vârful dealului cultivat cât vezi cu ochii cu măslini, portocalii, lămâi, este mai dificil de închiriat, însă familia noastră este mare, iar condițiile familiale speciale o fac destinația de vacanță ideală. Izul de vechime pe care zidurile de piatră îl dau este mai pregnant înăuntru, acolo unde mobilierul și decorațiunile tronează mândre, în ciuda subrezimii lor de pe alocuri. O pisică chioară ține locul gazdelor noastre, două surori italiano-grecoaice trecute de prima tinerețe, ea apare și dispare în ritmul ei în calea noastră. Conacul este construit terasat, pe partea estică dormitoarele se află la nivelul pământului, iar către vest încăperile privesc de la înălțime solul. Terasele largi, întinse pe toată lățimea casei, sunt încadrate elegant de bolte solide din piatră, sunt adumbrite de o pergolă din lemn pe care urmează să se înalțe în partea etajată a casei minunatele tufe de bougainvillea ce decorează maiestuos una dintre intrările principale și privesc cu toatele către miazăzi, unde spectacolul absolut celest este datorat mării albastre. Iar în partea cea mai înaltă a domeniului, către miazănoapte și spre vârful dealului, ne așteaptă răsfățul serii, o piscină elegantă între limitele unui gard viu uriaș format din tufe splendide de leandri înfloriți.

Căutăm o plajă neamenajată, ca să putem să simțim relaxarea mult visată în vacanță, copiii să alerge în voie, Kiti să-și țipe ofurile nestingherită, noi, adulții, să ținem atenția în limite indecente, cum îi trebuie minții pentru calmare. Găsim un petec de nisip alb, presărat de pietre mari, cu intrarea în mare lină și moale, un pic cam vegetală, dar nestingherit limpede orice-ar fi. Montăm umbrele, avem și niște șezlonguri, locul nu este pe placul tuturor, dar nici nu tulbură nimănui echilibrele interioare. Precum drumul de ieri, făcut într-un microbuz, a tulburat-o inițial pe Kiti, aducându-i lacrimi grele de supărare pe obraji, la fel și ineditul primei zile petrecute la plajă o nelinișteste în prima oră pe copilă, însă emoția odată depășită, voia bună o ține și o tot duce la malul mării.

În voia vântului

Azinoapte. Mă trezesc cu dorința arzătoare de a-mi da șosetele jos. Mi le dau, a venit vara.
Ieri. Kiti își distruge la școală ultima pereche întreagă de ciorapi. Fără nicio îndoială, a venit vara.
Felix nu găsește niciun tricou alb în dulap, de aceea este nevoit să poarte cămașă. Lui nu-i plac cămășile, iar cele cu mânecă scurtă i se par de-a dreptul monstruoase. Dar... a venit vara!

Nu înțeleg prea bine cum de au dispărut macii de pe câmpul din fața casei, acum un an, încărcat de aceste uimitoare flori. Îmi imaginez că i-a supărat ceva, de și-au luat tălpășița în grup către câmpul vecin, de peste lac. Sau poate nu i-a supărat nimic, în definitiv sunt doar niște flori, ci le-a împrăștiat vântul aprig de câmpie sămânța departe sau pe mai departe. Ce idee minunată, să te poarte vântul din loc în loc, într-o peregrinare sfântă, deoarece sfântă este, așa complet lipsită de șovăială și plină de smerenie. Nu sunt totuși convinsă că au plecat definitiv, întrucât căldura abia începe, așadar ar putea foarte bine să fie încă sub înrâurirea halucinantă a opiumului care le zvâcnește în semințe.

Ceea ce n-aș putea spune despre Kiti, vioaie și plină de energie, rareori somnolentă sau lipsită de vlagă. Dacă m-aș juca cu imaginea noastră familială, ca vântul cu macii pe care-i poartă în lume, aș putea spune că vântul aprig este Kiti, iar noi, restul, suntem macii, fiindcă ne așază acolo unde vrea și poate ea să ne ducă, ne lasă, dându-ne binecuvântarea cu o adiere candidă de mulțumire, numai ca peste o vreme să ne ridice din nou cu insuflețire, ca să ne vânture mai departe, în lume. Dar, cum am spus, secretul frumuseții vieții de mac este încrederea și smerenia, niciodată îndârjirea. Ei, desigur, și un pic de ruj roșu pe buze.

Dependențe funcționale și nu neapărat abstracte ale lumii

Despre valoarea unei funcții lipsite de monotonie și periodice, din fericire, vorbesc când descriu sfârșitul  nostru de săptămână, acum remarcabilă, cum altfel, când ne compunem acțiunile și stările în funcție de zilele minunate de vară incipientă, în abia mijita primăvară, când uităm intenționat de vremelnicia existenței universale, ca să alergăm cu picioarele desculțe prin iarba moale, tânără și să ne familiarizăm cu gândăceii și cu amețitoarele infuzii de oxigen ce limpezesc celulele și îmblânzesc obsesiile. Vorbesc totodată de alte funcții, aparent mai abstracte decât variabilitatea fenomenelor descriptive ale unei zile, vorbirea abundă de expresia efdeics, adică f(x), cu toții am fost impresionați la un moment dat de prețiozitatea unei asemenea exprimări sau poate nu chiar toți, deschid o paranteză pentru a îmi lăsa nemulțumirea să iasă, aceea de a găsi total ermetică prezentarea scolastică, rece, golită de viziune lingvistică a matematicii, doar limba este instrumentul cu care comunicăm și tot el ne face înțeleși, ne ajută să înțelegem, închid o paranteză, atâtea f-uri de x nu trec, desigur, neobservate pe lângă un fin observator ca Felix, bucuros acum să înțeleagă cum dependențele aduc fericire, cand se descoperaƒ eroul unei povești fantastice, cu nume de cod secret, neîntâmplătoarea cale de la elipticul efdeics la integrul Felix, dinspre f-de la Felix, către x, tot de la Felix, ce îmbucurător!

În așteptarea Crăciunului- 19 decembrie

Nu este încă zece dimineața, iar noi suntem acasă. Ningea în București acum o oră, chiar ningea peste capetele noastre neacoperite. Noi nu purtăm căciuli, cel puțin nu o facem în preajmă lui Kiti, se convinge iarăși de asta Felix, căruia Kiti îi atinge ochiul cu degetul, supărându-l. Supărat, Felix aruncă vorbe injurioase, se descarcă. Devine calm, dar rămâne încă în sinea lui înciudat, ceea ce îl determină să fie negativ, ne spune că urăște două cuvinte, 'șepte' și 'fes'. Se strâmbă, îngână un posibil rostitor de 'buna ziua, am șepte fesuri, șepte fesuri' - dizgrațios. Horica se întoarce către el să-l mângâie, dar râde într-un fel îndoielnic, de aceea Felix îl reașază în poziție cu un 'esti un bleg ochelarist'. Kiti râde mulțumită, nimeni nu poartă căciuli, nici fesuri, iar noi nu suntem șepte. Așadar avem motive să ne veselim. Ne veselim. Felix coboară cu greu din mașină, are prea multe de tras după el. Îl urmărim cu duioșie cum aleargă către intrarea în școală, ce scump e! Mașina are încă trei pasageri, dintre care unul testează cele trei locuri libere din spate, nu știe la care să se oprească. Îl ajut eu, strigându-i, Kiti, rămâi acolo. Kiti încremenește pe scaunul din portbagaj și-mi aruncă ocheade prin oglinda retrovizoare. Ajunge la școală cu spirit bun. Își face impecabil automatismele de sosire, nu zice nici pâs. Apoi zice pâs când cere apă, fetele o aud și apar din alte încăperi. Bună dimineața, Kiti! Pa, pa, Kiti! Plec cu Horica spre casă. Ninge ceva mai abundent în București.

În așteptarea Crăciunului- 4 decembrie

Că darurile primite de sărbători sunt esențiale pentru copiii moderni este astăzi un fapt cert. Dacă acum ceva ani Felix mă întreba cu superbă naivitate, de ce există doi oameni și un animal care ne aduc cadouri, astăzi se gândește de ce tocmai Moș Crăciun, Moș Nicolae și Iepurașul, și nu alții? Cu alte cuvinte încearcă să găsească motive temeinice pentru aceste trei întâmplări cu bucurie, iar noi îi povestim iarăși despre sărbătorirea Sfântului Nicolae și despre nașterea lui Iisus Christos, ceea ce îl amuză pe Felix, adică fiindcă sunt zilele numelor lor, ei ne împart dulciuri și daruri, cum fac copiii la școală de zilele lor. Pentru copii, oricum, în afară de cadouri, sărbătoarea de Crăciun aduce bucurie și veselie prin atmosfera festivă și întâlnirea cu familia mare, ceea ce este îmbucurător.
 
Pentru noi, așteptarea Crăciunului vine cu încă o zi de sărbătoare acasă, fiind ziua lui tati astăzi, ca în fiecare an, ziua petrecerii simbolice a început foarte devreme, încă de la trei dimineața, din grija Catincai, ce și-a propus să ne antreneze pentru maratoane de stări de trezie, dar și de mici curse domestice, ceea ce a și făcut. Nu spun că ne doream neapărat un astfel de tratament special, eu, dar mai ales el, sărbătoritul, însă, tot la fel, nu spun că ziua specială ce abia pornise nu a domolit, dintr-un exces de generozitate și recunoștință, firești în astfel de clipe aniversare, zic, nu a domolit imbolduri de disperare, deoarece chiar le-a domolit. Așa încât ne-am zâmbit senini, în ciuda densității nopții, după ce l-am îmbrățișat de 'la mulți ani' și ne-am încurajat să fim buni și blânzi cu ea și chiar am fost. Dacă acesta pare oarecum un fapt uimitor, încurajarea de a fi buni, aflați că nu este, întrucât se întâmplă și celor mai calmi, mai răbdători și mai generoși dintre noi ca trupurile fizice să își ceară întâietate în alinare, îi zice epuizare și se face că aceasta apare surprinzător, pentru că nimic nu poate să te surprindă mai mult pe lume, pe tine,  cel din trupul tânăr, viguros, căci astfel te cunoști, așadar nimic nu te surprinde mai tare pe lume decât propria-ți debilitate subită, acea șubrezenie trupească primă și revoluționară pentru ceea ce tu ești, devii și te schimbi continuu.
 
De aceea urez aici, împreună cu copiii, cele trei ale sale 'iubiri inaripate', ha, ha, ha, la mulți ani cu sănătate, iubire și înțelepciune, mirându-mă încă cu naivitate de cum ni se adună lumile între ele, unic, irepetabil, cu grație divină.

Năzdrăvănii strălucitoare

Ieri dimineață, în drumul spre școală, varianta doi plus unu, (amândoi părinții plecăm diminețile în câte două variante neapărat complementare de acasă, doi plus unu și unu plus unu, adică doi copii plus un părinte, ceea ce duce la: ȘI, complementul său, un copil(celălalt) plus un părinte(celălalt), închid paranteza), așadar în drum spre școală am remarcat că era cam liniște în mașină, de aceea l-am și întrebat pe Felix dacă nu are vreo poveste pe limbuță. Cum nu avea și cum pe Kiti nu mă puteam baza să facă ceva gălăgie, mai ales că nici nu părea să se simtă prea bine, am preferat să îi cinstim memoria lui John Coltrane, în ziua în care se născuse acum peste optzeci de ani, ascultându-i acordurile geniale. Însă seara, înapoi în drumul spre casă, în aceeași variantă ca de dimineață, nimic nu l-a putut împiedica pe Felix să povestească și să povestească și să povestească. Da, da, chiar așa de intensă și de aglomerată de întâmplări, și de plină de suflet i-a fost povestea serii, care nu doar că mi-a amăgit răbdarea de a mai pierde ceva vreme la volan, ci m-a și amuzat suficient de mult, încât să râd, nu doar să zâmbesc, care râs  a declanșat alt râs, al lui Kiti, și alt râs, desigur, al lui Felix. Și nu mai știu ce alte râsete ar mai fi putut să stârnească, dar cert este că nouă ne-a ajuns pe întreaga seară. Nu știu care este măsura parabolei în poveștile inventate în ritm viu de Felix, cât este el în toate aceste întâmplări născocite, dar spunându-și el cu patos gândurile, parcă ceva-ceva aducea și nu prea cu unii dintre noi. Se făcea că părinții lui Spotu erau foarte năzdrăvani, periculoși și războinici, calități (sau excese) ce au reieșit din comportamentele nebunești sau, poate, de justițiari(?) ale acestora, mama lui Spotu fiind într-atât de cuprinsă de patimă, încât să își pună unul dintre puiuți la volanul mașinii sale, să se ridice în mers în afara geamului mașinii sale și să împartă dojenitor pumni și palme șoferilor din jur, iar tatăl lui Spotu intrând și el într-o febră a răzbunării, prin deghizarea într-un costum de director și pătrunderea în instituții pentru corijarea fizică cu bastoane și pumni a lucrătorilor vinovați pesemne, nu se știe pentru ce (sau da), apoi prin revenirea la costumul de om normal, nu că cel de director ar fi anormal neapărat (nota mea). În continuare am mai reținut și alte minunății din întâmplările cu arătări și eroi fantastici și reali ale băiatului creator de poveste, ce mi-a atras atenția a fost descrierea unui monstru (bun sau rău, n-am reținut, dar asta nu prea contează, întrucât am observat versatilitatea eroilor săi, care își schimbă frecvent calitățile și principiile morale), monstru care avea cap de fier, un fier chiar mai puternic decât fierul obișnuit, coarne din diamant, ochi de cristal, două picioare, unul de robot și celălalt din diamant, motiv pentru care mersul monstrului făcea niște sunete ritmate înfricoșătoare, boinggg, cling, boinggg, cling, în funcție de ce picior punea pe pământ în mers. Monstrul mai avea trupul astfel construit: o jumătate din fier, o jumătate din diamant, o jumătate din cristal, o jumătate din tablă de robot și o jumătate din nisip, nu vă întrebați ce este cu atâtea jumătăți, în febra povestirii, adevărata valoare a unei jumătăți a fost ignorată. Monstrul acesta îi urmărea pe frații lui Spotu, care, fiecare, conduceau câte un vehicul, care mai de care mai impresionant, ce am reținut: un frate și Trabantul său prețios, construit din aur și diamant, iar o surioară (nu cea cu autism, ci alta) și Ferrariul său motocicleta din cristal. Final de episod.

Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de tocaitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.
 
Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.
 
Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre siteurile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile înaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău  prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.
 
Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu e deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem în brațe la apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns. Dublin.

Călătoria-prima parte

Ajungem foarte devreme la Calais, copiii s-au trezit dintotdeauna odată cu răsăritul soarelui, așadar nu ne-am mai găsit rostul în camera hotelului din Brugge, să pornim, ne-am zis și porniți am fost, nici luminile nu se stinseseră încă pe autostradă. Suntem mult mai calmi astăzi, la drum, față de acum trei zile, atunci când am pornit destul de tulburați în cea mai lungă călătorie de până acum, iar soarele, scump la vedere, ne urmărește înveselitor, în ciuda temperaturii de februarie târzie din afara mașinii. Găsim portul foarte ușor, cât tati se dezmorteste împreună cu copiii în aerul rece, eu cumpăr biletele către Dover. Avem noroc, următorul ferry pleacă în mai puțin de jumătate de oră.

Feribotul are dimensiuni mici, prea mici chiar, așa îmi par, poate că asta îi conferă o viteză mai mare, așadar ajungem mai degrabă pe celălalt mal al canalului Mânecii, ne gândim, poate, cu o discretă teamă de apă, nemărturisită, dar agreată tacit. Parcăm mașina în subsolul vaporului, de acolo, cu Kiti în cărucior și cu Horica de mână, luăm liftul până pe punte. Ne deplasăm într-un echilibru precar către provă, chiar îndrăznim să înfruntăm frigul accentuat de briza dezlânată a mării, pe puntea exterioară. Marea este agitată, ceea ce face ca feribotul să se unduiască zgomotos de sus în jos, la fiecare coborâre mai bruscă în adâncimea mării mi se taie respirația, dându-mi un fior de plăcere. Sau o fi altceva? Intrăm în cabina largă și încălzită a pasagerilor, ne așezăm la o masă și comandăm o gustare. O revărsare dubioasă de lichid arzător înăuntrul stomacului meu mă face deodată atentă la propriu-mi corp. Nu mi-e bine, îi spun lui Cătă, în asta ambii recunoaștem simptomele incipiente ale răului de mare. Du-te spre corpul feribotului, stau eu cu copiii, mă sfătuiește Cătă, probabil că acolo ondulațiile mării se percep mai atenuat. Mă conformez, iar în ușurința cu care iau această decizie văd acea lașitate omenească, ce supune voința pe deplin trupului chinuit.

Ajung cu chiu cu vai mai aproape de centrul de greutate al vaporului, intru într-o sală cu un culoar de trecere către interior și mese dreptunghiulare lungi, cu bănci de o parte și de alta, în coloană către exteriorul feribotului. Băncile sunt ocupate de oameni mai gălăgioși, mai veseli, mai de-ai casei sau de oameni suspect de încremeniți pe locurile lor, palizi, cu suferința întipărită pe chipuri. Trec abia ținându-mă pe picioare căutând un loc printre necunoscuții aceia și deodată mă aud strigată de către o voce stridentă, râzătoare, în cel mai dulce și mai tipic grai englezesc cu putință, amintindu-mi într-o clipită neatinsă de durerea mea de moment de miss Marple din romanele Agathei Christie, "dear, sit down, you look dreadful!', acompaniată de un gest prietenesc și un hohot caraghios de râs. Îi mulțumesc cu voce stinsă și mă așez lângă doamna în vârstă care m-a invitat să iau loc și care, înainte de a-și continua conversația dezinvoltă cu altă englezoaică în vârstă, îmi întinde familiar o pungă de hârtie, cu care știu, fără să întreb, ce am de făcut.

Trece jumatatea de oră rămasă până la destinația pe care o aștept cu atâta ardoare, cu câtă nu am mai așteptat nimic niciodată, eu mă simt pe exterior ceva mai echilibrată cu interioru-mi profund tulburat, așa încât încep să mă întreb dacă nu este momentul potrivit să îmi caut familia. Doamnele de lângă mine  își exprimă îngrijorarea, 'are you by yourself?', apoi mulțumirea când află că voi avea în curând un soț și doi copii alături de mine, să-mi fie sprijin. Se produce ca la un semn o vânzoleală printre călători, malul insulei britanice este tot mai aproape, printre oamenii mișcători, în zare, îi văd pe protectorii mei, se apropie de mine. Mă regăsesc și ei din priviri, sunt la câțiva pași depărtare de mine. Iată-i, le mulțumesc doamnelor cu care n-am fost în stare să fac o conversație reală, ei sunt familia mea, dar, întorcăndu-mă către aceștia, un fior rece mă trece pe spate. Cătă este alb ca varul, broboane de transpirație, pe care o intuiesc rece, i se preling de pe frunte, iar punga de hârtie din mâna eliberată forțat îmi spune, dacă mai era nevoie, ce i s-a întâmplat și lui. Mă uit și la Horica, dar paloarea feței lui este încă mai accentuată decât a tatălui său, aproape că este străveziu. Îmi vine să plâng când îl văd cum abia se târăște în urma căruciorului, în care, slavă Domnului, Kiti, îmbujorată ca de obicei, ne privește senină, zâmbitoare. Englezoaicele mele mă privesc amuzate, "pe ei te bazezi tu?", apoi izbucnesc într-un râs isteric, care nu mă supără, fiindcă recunosc în el umorul englezesc absurd, tipic, apoi pleacă, urându-ne un ușor sarcastic 'good luck'.

Coborâm sprijinindu-ne unii pe alții de pe puntea feribotului și călcăm ușurați pe pământul stabil, solid al Marii Britanii, încă palizi, încă în suferință, însă cu convingerea că de-acum înainte nimic nu poate fi mai rău de-atât.

Aparenta fragilitate a macului

Învățăm, din spaime și bucurii noi învățăm. Îmi scot aparatul semicompact de fotografiat din dulap, urc simplu în masina cu linii elegante și spațiu confortabil, în care trag dupa mine doi copii năzdrăvani, conduc cincisute de metri sud, trag pe dreapta și cobor. Privesc și admir câmpul plin de maci și alte floricele colorate, apoi apăs cu naturalețe facută un buton, rupând sacadat muzica pământului. N-am pretenția de modestie ingenuă, ar fi ridicol să o fac cu toată încărcătura mea micro- sau macro-motorizată, însă caut să văd câmpul ca pe o aulă deschisă pentru întrebări și răspunsuri tainice.

Controlul. Acea dispoziție extenuantă, vanitoasă, dar mai ales iluzorie, organică și mentală, de a căuta cu încăpățânare să domini, să te impui și să supui voința și comportamentul altei persoane. A controla este sinonim cu a stăpâni, iar nouă nu ne place sa fim stăpâniți. Confortul stăpânitorului este temporar, deoarece efortul de a controla devine relativ pe nerăsuflate debilitant, într-o congruență inversă cu împotrivirea naturală a celui privat de libertățile sale drepte, câștigate prin procesul universal al nașterii sale.

Urc o scară, năucă, scoasă din minți de propria-mi trufie. Mă năpustesc dominator asupra copilului meu, ce fuge neîncetat. Urlu și dau cu putere din brațe, mă apăr și iau cu asalt balaurul din mintea mea. El poartă înșelător chip familiar, drag. Urc tot mai repede, fiindcă escaladez un conflict inegal. Eu sunt mare, el este mic. Calc apăsat în fugă zgomotoasă și ignor limita de stabilitate a scării. Copilul fuge și râde, nici în povestea cea mai urâtă de pe lume el nu mă poate percepe altfel decât o sfântă, ce jalnic! Neîndoielnic disconfortul se accentuează, abia îmi mai țin echilibrul, oprește-te, îmi strig într-un moment de respiro organic necesar, iar clipa își arată grația, fiindcă deodată mă găsesc plutind într-o seninătate bucolică peste un câmp cu maci și margarete. Copilul își încetinește vânzoleala și râde. Apoi plânge puțin și iarăși râde. Mă ia de mână, în liniștea de la baza scării.

Împreună

S-a dus o săptămână intensă ca apăsarea unui tăvălug,
dar am trecut prin purgatoriu direct în vară,
vara este mai mult decât frumoasă,
iar vara proaspătă este de-a dreptul minunată,
acolo unde gândul stă optimist o vreme,
în vreme ce ninge cu flori de cireș pe sub câte un norișor răzleț,
vremea hoinărelii cuminți abia a început,
pe șei înguste îndrăznim să încălecăm,
suntem deodată supli și voioși ca păsările ciripitoare și țopăitoare din mestecenii cu frunze vorbitoare,
trag copiii de mine să le buchisesc graiul,
dar mie nu-mi arde de iscusința de a-l ști,
mi-e de ajuns să le gust din frumusețe,
apoi ce folos real îmi dă cunoașterea încă a unui cod tainic, ancestral, azi,
în vară incipientă și clară mi-e destulă simplitatea celestă a lumii,
doar o picătură ușoară, necomplicată de nevinovăție sfântă din timp în timp îmi trebuie,
ca să ne țină setea departe,
ca să ne prindă ruperile bruște, terapeutice ale vieții cu încă ceva sevă subțire prin labirintul din noi,
apoi să tot revenim ciclic la picătura prețioasă,
împreună.

Kiti cântă "nu vreau sa mănânc nucile" pe muzică de Santana

Am recuperat somnul pierdut ieri noapte, tot Kiti m-a trezit și astăzi, la șase dimineața ea a venit în dormitor, unde a intrat direct în dulapul meu și mi-a scos fusta nouă de pe umeraș, apoi a aruncat-o în patul de bebeluș al copiilor. Eu, cu somnul recuperat, chiar la șase am fiind, m-am ridicat să îmi aranjez fusta înapoi în dulap. Dar Kiti, nu și nu, și-a arătat ciuda pe fusta mea din nou. Oare o enervează apariția bruscă a fustei în dulap, o vede ca pe un intrus, ca pe o nepotrivire cu așteptările ei vizuale sau o supără faptul că a probat-o de mai multe ori pe tot parcursul facerii ei, pentru că de fapt ei i-a fost destinată inițial, ca în final fusta să devină a mea? Eu cred mai degrabă în prima variantă, dar nu știu, deoarece Kiti nu îmi spune lucrurile astea foarte clar.

În schimb de dimineață a spus ceva pe limba ei dulce kiticească ( "limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc") ce ne-a făcut pe toți să tresărim, Horica, cel mai de departe, a întrebat ce a spus, iar Felix și cu mine am răspuns deodată:, eu, 'oye como va', Felix, 'nu vreau să mănânc nucile'. Hmmm, ca să vezi cum sunt simțurile influențate de minte.

'Horica, cel mai de departe' îmi amintește de prima noastră bonă, o fată drăguță, cuminte, care a venit să stea cu noi încă de la șase luni ale lui Horica, pe când eu aveam de învățat pentru rezidențiat, și care, la exclamația-clișeu, 'e de departe cel mai frumos', strigată de nu mai știu cine, referindu-se la bebele nostru Horica, s-a îmbufnat și și-a manifestat imbufnarea ripostând: 'nu este doar de departe frumos, este frumos și de aproape!'. Dar bonele vin și pleacă, ceea ce frumusețea autentică nu face, așa că să ne descoperim ochii ce văd frumosul peste tot, ei există și nu au nevoie de ochelari niciodată, poate doar de  niște lecții despre estetică. Părerea mea, că doar nu-i a ta din moment ce eu o arunc aici, pe hârtia asta punctată.

Văd două grade Celsius pe ecranul digital al bordului mașinii mele, dar mie mi-e cald, mi-e tare cald, deschid larg geamul, soarele îmi pătrunde în mașină împreună cu o bucată de zăpadă, zăpadă ce tot alunecă de pe acoperișul mașinii, îmi dă un sentiment plăcut soarele ăsta promițător, știu că se impune repejor tot mai tare, dorul de căldură este mai puternic decât sensibilitatea termică a pielii, altfel nu îmi explic de ce mi-e cald, pentru că trupul mi-e sănătos. De fapt căldură putem simți oricând, mai ales când recuperăm somnul pierdut ieri noapte. Am zis, să vină primăvara, adică SĂ VINĂ PRIMĂVARA!

Lanț

După desenul pe care l-am făcut ieri, astăzi dis-de-dimineață a apărut vesel și Horica în raiul somnului de dimineață al copiilor, ceea ce nu prea mai face de multicel. Pesemne că s-a simțit exclus pe nedrept din schema mea și a vrut să mă mustre. L-am strâns de brațul drept și i-am admirat robustețea mușchilor pe care îi antrenează sistematic la tenis. I-a plăcut, iar de bucuros ce era a îmbrățișat-o pe Kiti, care a pufnit în râs, sărind mai puternic decât te-ai aștepta de la o domnișoară delicată să o facă. Șipca cea mai distală a patului a cedat zgomotos, ceea ce i-a adus fetiței a treizecea amendă de la Felix cel necruțător. Kiti a primit voioasă amenda, în plus mi s-a amintit să îi restricționez accesul la biscuiți două zile întregi. Eu am emis de voioșie un sunet ciudat, iar tati mi-a spus că sunt o maimuță. Felix, acum cu nasul în telefonul meu deșteptător, l-a taxat imediat pe tati numindu-l urangutan, fără măcar să ridice ochii dinspre jocul din telefon. Noi ăștialalți am izbucnit în râs, Felix apărătorul mamei sale este tare amuzant în promptitudinea cu care mă ocrotește. Horica a insistat să-și îmbrățișeze frățiorul, dar cel mic l-a refuzat politicos în prima fază. Eu, nerecunoscătoare pentru protecția pe care mi-o oferă Felix, i-am sugerat lui Horica să sară repede cu îmbrățișarea, pentru că am de gând să îl imobilizez pe băiețel pentru câteva secunde. Ceea ce am și făcut, apoi mi-am cerut iertare de la Felix, chemându-l mai aproape de mine. A venit, iar odată cu el, și-a apropiat obrazul pufos de mine și Kiti, care a crezut că ei mă adresez.  Telefonul deșteptător a pornit să sune a nu știu căta oară, iar noi, cu toții, ne-am ridicat din pat. Eu m-am uitat sugestiv în ochii lui Kiti și i-am arătat cu indexul mâinii stângi podeaua de sub pat. Ea m-a înțeles imediat și s-a trântit pe parchet lungindu-se și întinzând brațul drept adânc sub pat, de unde mi-a scos papucii de casă, pe care mi i-a aranjat în dreptul picioarelor. I-am mulțumit și i-am încălțat, fără să mai fie nevoie de alte explicații, în definitiv schimbul este cinstit, ei îi place să îi împingă acolo, așadar tot ea trebuie să îi scoată. Apoi ne-am încolonat și am pornit mustăcind pe scări în jos. Bună dimineața!

Heterogenicus(2)

Observ că luna martie este luna în care simțul meu olfactiv își arată nestatornicia, el nu se mai lasă impresionat de aromele iernii ce se stinge lent sau mai iute, așa ca în acest an, el mă conduce sigur în raiul esențelor parfumate, ca să aleagă. Parfumul, acest amestec sofisticat și prefăcut al esențelor naturale, care însuflețește și inspiră simțurile întru obținerea stării de bine. Stare de bine ce vine și împinsă de la spate, chiar dacă ea este dată de urmărirea împreună cu soțul tău a unui film la cinematograf, film ale cărui intensitate și autenticitate dor, dar te lasă să te emoționezi în voie în fața complexității umane magistral și năucitor exprimată de artiști. Precum artistică visez să-mi fie și pornirea de a improspăta grădina, în care am poposit odată cu zilele calde de martie și unde m-am lăsat surprinsă de înmugurirea precoce a trandafirilor și a sălcioarei, iată cum plantele își știu întotdeauna rostul pe Pământ, acela de a rezona esențial doar cu mama-natură, căci cine le crește mai înțelept decât ea, doar nu eu? Eu, acest exemplar îngâmfat al speciei umane, îngâmfat prin definiție, căci cum se uită o mamă la copiii ei dacă nu și cu îngâmfare, îngâmfare pentru frumusețea sufletului de copil cu care te înconjoară, o vorbă sinceră, un surâs complice, un gest copiat după al tău și gata, ai căzut în admirație pură. Tot admirația este sentimentul care îți scoate telefonul din buzunar ca să îl fotografiezi, atunci când îl întâlnești în parcul pe care îl traversezi în graba dimineții, el îți prinde intenția în ceea ce-l privește și te fixează circumspect, chiar mustrător, sau poate pur și simplu aceasta îi este înfățișarea obișnuită, adorabilă prin contrastul apariției lui înfricoșătoare și caracterul blând, prietenos față de om.

Liniștire

Seară târzie. Singuri acasă. Ăștia suntem copiii și cu mine. Fără prezența lui tati în casă ne simțim cam singuri. Bine că ne apar idei inedite. Iată cum (mai) vin ideile, dintr-un neajuns. Avem o casă mare, cu destule încăperi, dar în seara asta nu ne trebuie decât una. În camera lui Horica am putea încăpea toți patru, și chiar încăpem. Adică cinci, dar lui Broschi nu îi trebuie decât paralelipipedul din sticlă de pe biroul lui Horica. Îmi surâde ideea, iar copiilor li se pare de-a dreptul aventuroasă. Cu toții sub acoperișul unei singure cămăruțe, ne simțim ca într-un cort. Îmi place să cred că generozitatea este o caracteristică a familiei mele. Să exprimi generozitatea prin numărul de locuri de dormit într-o casă, nu prin volumul ei. Iată o măsură ce ne face o familie tare generoasă! Felix zice că nu are de gând să doarmă în noaptea asta, el stă în întuneric și se gândește. Îl cred, visul este un tărâm tare permisiv. Eu nu visez încă, dar nici nu dorm. Ascult trei ritmuri respiratorii diferite și, deși unul dintre ele vine imediat din stânga mea, iar celelalte două din dreapta mai îndepărtată, am dificultăți în a le distinge. Asta nu mă miră pentru că respirațiile noastre se înghesuie cu toatele deasupra noastră, pe tavanul îngust al încăperii, de care se lovesc amestecându-se cu propriile lor reverberații. Este atâta liniște în noapte, încât intensitatea sonoră îmi pare exagerată. Știu, simt exagerat, întotdeauna noaptea simt exagerat. Nici măcar nu-i de mirare, întunericul ne stimulează unele simțuri, compensatoriu pentru scăderea acuității vizuale. Însă aș putea să dorm, nu să simt exagerat. Dimineață, când copiilor li se trezesc simțurile, eu aș mai dormi. Nimic nou sub soare (sau lună). Nici măcar momentele mele de insomnie. Parcă, totuși, se aude ceva nou în noapte. Cine îmi cântă doar mie un cântec de leagăn, zzzzzz?

Imagini

Stau împreună cu Horica la masa ce ține un monitor de calculator, o imprimantă, un modem, un teanc subțirel de cărți, o grămadă de figurine decupate din hârtie și lipite pe câte un bețișor, probabil viitoare marionete într-un teatru de umbre. Ocupăm câte un fotoliu de birou, toți le știm, fotoliile acelea mobile, destul de confortabile, tapisate cu o imitație de piele neagră, neatractivă, mari, prea mari, astfel încât cele două fotolii unite între ele depășesc lățimea mesei în fața căreia ne aflăm. Mă aflu ușor excentric către culoarul de trecere printre rafturile ticsite cu cărți pentru copii, culoar unde îmi dispun picioarele adunate, unul peste celălalt, astfel încât să nu-i încurc pe eventualii tineri cititori. Suntem într-o bibliotecă.

Horică își face temele, eu citesc, apoi, când obligația pentru a doua zi este îndeplinită, pornim să lucrăm împreună la matematică, dintr-o culegere de probleme pe care o aleg de pe raftul cincizecișiunu. Între timp, o lucrătoare a bibliotecii apare la masa noastră și, privindu-ne suspect, ne întreabă dacă avem permise pentru bibliotecă. Ne găsim iarăși în fața prezumției de vinovăție, dar, fericit, permisele noastre sunt deja pe biroul de la intrarea în bibliotecă și, spunându-i asta celei ce se interesează de noi, rămânem să ne vedem liniștiți de treabă. Horica mă privește interogativ, ce se întâmplă, de ce uităturile astea dușmănoase, îi răspund tot privindu-l, cu un zâmbet conciliant, nu s-au familiarizat încă cu noi, apoi ne adâncim în tainele fascinante ale unghiurilor, arcelor de cerc.

Astăzi nu am atâta dispoziție sufletească pentru a mă transpune pe deplin, așa cum îmi place, în povestea eroului din cartea pe care o citesc, de aceea, în timp ce Horica mai leagă câțiva neuroni între ei, urmăresc persoanele ce se mai perindă din timp în timp printre cărțile biblitotecii. Ăsta este un exercițiu reconfortant, fascinant de multe ori, pentru că a urmări cu interes și atenție un om face bine imaginației, gândului, sufletului.

Iată doi copii ce au scăpat printre rafturi în pauza unui curs de teatru ce se desfășoară într-o cameră alăturată. Ei se aleargă discret, atât cât se pot alerga doi copii printr-o bibliotecă încărcată, le-o cer mușchii lor chinuiți de inactivitatea din timpul orei scurse pe câte un scăunel incomod, dar peste câteva ture în jurul rafturilor scunde, centrale, ei se opresc foarte aproape de picioarele mele, atât de aproape încât sunt nevoită să mi le ridic pentru a nu-i împiedica. Un băiat alege o carte, o deschide, arătându-i înăuntru ceva anume fetiței de lângă el. Aceasta ar prefera să își petreacă și ultimile câteva minute ale pauzei lor jucându-se, de aceea îl lasă singur pe băiatul cu cartea în mâini, dispărând din raza mea vizuală. Acum Horica ridica ochii din foaie și dă o scurtă pauză neuronilor săi matematicieni. Copiilor arată-le copii, iar aceștia vor începe să comunice unu-doi între ei. Două-trei cuvinte, ce faceți aici, vă place ce faceți, un bravo motivator dinspre copilul mai mare, Horica, apoi sărim înapoi în ordini înalte.

Iată o femeie aproape de vârsta a treia, cu aspect neîngrijit, ceea ce o îmbătrânește și mai tare, îmbrăcată pestriț, într-un pantalon de stofă cu culoare incertă, o haină verde deschis, mult prea copilărească, și încălțată cu niște ghete roșii, tot copilărești prin culoarea țipătoare. Are chipul prea brăzdat sau poate percepția de prea mult este dată de contrastul inestetic între vârstă și îmbrăcăminte, iar părul cărunt, scurt, ciufulit, poate după vreo căciulă pitită prin vreun buzunar. Ea trece pe lângă noi, schițează un zâmbet pe care nu uit să i-l întorc, apoi se așează spate în spate cu noi, la altă masă, în fața altui calculator, cu care însă pare să aibă mai multe probleme decât ar vrea să recunoască, întrucât observ că se străduiește inutil să deschidă nu știu ce document, însă eșuează după trei încercări, fiind nevoită să ceară asistență bibliotecarei.

Mai trece o vreme până când femeia din spate, ce ne iscodește printre picături, se încumetă să mă întrebe de ce ne facem temele în bibliotecă, iar eu devin brusc discret defensivă, lucrăm ceva acum, nu ne facem temele. Apoi meditez la nedumerirea femeii și, după câteva minute, mă întorc să o lămuresc, știți, nu locuim în oraș și preferăm bibliotecile altor locuri în care să așteptăm. Nu apuc să îi spun ce să așteptăm, poate nici nu am de gând să îi spun ce așteptăm, deși, după cum mă știu, îi voi fi spus deja de m-ar fi întrebat, pentru că ea se lansează în a-mi povesti o povestioară despre o cunoștință ce nu locuia în oraș, care nu a rezistat în afara marelui oraș și a sfârșit revenind de unde a plecat. În acest punct încerc să o fac să înțeleagă că trebuie să trecem cu toții la treaba pentru care ne aflăm întâmplător în același loc, ceea ce și facem.

Găsim soluție problemei de geometrie cu unghiuri și arce și trecem într-o dimensiune nouă, a treia. Împotriva intuiției, descoperim că în trei dimensiuni, problemele de geometrie de a opta sunt mai accesibile, dar mai imaginative pentru vederea spațială și pentru mâna care le schițează pe foaia bidimensională de hârtie. Suntem amândoi absorbiți de desen, așa că nu observăm că femeia cu apariție pestriță s-a ridicat și este gata de plecare. Totuși ridicăm privirile din foaie, pentru că femeia ni se adresează cu un are matern și mimică compătimitoare: poate vă luați și voi o garsonieră, ceva, ca să vă mutați înapoi în București. Apoi ne întoarce spatele și dispare printre rafturile bibliotecii.

Velociraptori albaștri pe tavane

Intuiția. Acea abilitate analitică înnăscută și facultate cognitivă neprogramată conștient, ce îți conturează soluția la o problemă dată. Intuiția este abilitatea-cheie pentru revelațiile noastre, iar pentru a deveni părintele știutor și înțelept, pe care ni-l dorim pentru copiii noștri, este necesar să avem revelații, să aflăm adevărurile ascunse ale vieții. Astfel, copiii ne provoacă să devenim inteligenți, ei sunt binecuvântarea pentru un trai împlinit.

Din aceasta perspectivă, a fi părintele unui copil cu o dizabilitate intelectuală severă îți dă o șansă mai mare la deșteptare, la împlinire prin cunoaștere și iubire, însă nu ți le garantează, asta pentru că provocarea ta este mai mare, mai intensă, mai precoce, iar tu ești mai vulnerabil, mai singur și mai secat de energie. Dar pentru ce această întâmplare a vieții, pentru ce acest dezechilibru dintre ceea ce ești și ceea ce ai putea să fii? Cine poate ști, dar cert este că aflarea stării de armonie, așadar compensarea dependenței fizice și emoționale prea mari ale copilului cu plusul de înțelegere și empatie cerut, ne înlesnește apropierea de esența vieții noastre, omenia.

Revelația de duminică: copilului îi ești dator cu blândețe orice-ar fi.