Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de tocaitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.
 
Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.
 
Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre siteurile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile înaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău  prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.
 
Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu e deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem în brațe la apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns. Dublin.