Călătoria-prima parte

Ajungem foarte devreme la Calais, copiii s-au trezit dintotdeauna odată cu răsăritul soarelui, așadar nu ne-am mai găsit rostul în camera hotelului din Brugge, să pornim, ne-am zis și porniți am fost, nici luminile nu se stinseseră încă pe autostradă. Suntem mult mai calmi astăzi, la drum, față de acum trei zile, atunci când am pornit destul de tulburați în cea mai lungă călătorie de până acum, iar soarele, scump la vedere, ne urmărește înveselitor, în ciuda temperaturii de februarie târzie din afara mașinii. Găsim portul foarte ușor, cât tati se dezmorteste împreună cu copiii în aerul rece, eu cumpăr biletele către Dover. Avem noroc, următorul ferry pleacă în mai puțin de jumătate de oră.

Feribotul are dimensiuni mici, prea mici chiar, așa îmi par, poate că asta îi conferă o viteză mai mare, așadar ajungem mai degrabă pe celălalt mal al canalului Mânecii, ne gândim, poate, cu o discretă teamă de apă, nemărturisită, dar agreată tacit. Parcăm mașina în subsolul vaporului, de acolo, cu Kiti în cărucior și cu Horica de mână, luăm liftul până pe punte. Ne deplasăm într-un echilibru precar către provă, chiar îndrăznim să înfruntăm frigul accentuat de briza dezlânată a mării, pe puntea exterioară. Marea este agitată, ceea ce face ca feribotul să se unduiască zgomotos de sus în jos, la fiecare coborâre mai bruscă în adâncimea mării mi se taie respirația, dându-mi un fior de plăcere. Sau o fi altceva? Intrăm în cabina largă și încălzită a pasagerilor, ne așezăm la o masă și comandăm o gustare. O revărsare dubioasă de lichid arzător înăuntrul stomacului meu mă face deodată atentă la propriu-mi corp. Nu mi-e bine, îi spun lui Cătă, în asta ambii recunoaștem simptomele incipiente ale răului de mare. Du-te spre corpul feribotului, stau eu cu copiii, mă sfătuiește Cătă, probabil că acolo ondulațiile mării se percep mai atenuat. Mă conformez, iar în ușurința cu care iau această decizie văd acea lașitate omenească, ce supune voința pe deplin trupului chinuit.

Ajung cu chiu cu vai mai aproape de centrul de greutate al vaporului, intru într-o sală cu un culoar de trecere către interior și mese dreptunghiulare lungi, cu bănci de o parte și de alta, în coloană către exteriorul feribotului. Băncile sunt ocupate de oameni mai gălăgioși, mai veseli, mai de-ai casei sau de oameni suspect de încremeniți pe locurile lor, palizi, cu suferința întipărită pe chipuri. Trec abia ținându-mă pe picioare căutând un loc printre necunoscuții aceia și deodată mă aud strigată de către o voce stridentă, râzătoare, în cel mai dulce și mai tipic grai englezesc cu putință, amintindu-mi într-o clipită neatinsă de durerea mea de moment de miss Marple din romanele Agathei Christie, "dear, sit down, you look dreadful!', acompaniată de un gest prietenesc și un hohot caraghios de râs. Îi mulțumesc cu voce stinsă și mă așez lângă doamna în vârstă care m-a invitat să iau loc și care, înainte de a-și continua conversația dezinvoltă cu altă englezoaică în vârstă, îmi întinde familiar o pungă de hârtie, cu care știu, fără să întreb, ce am de făcut.

Trece jumatatea de oră rămasă până la destinația pe care o aștept cu atâta ardoare, cu câtă nu am mai așteptat nimic niciodată, eu mă simt pe exterior ceva mai echilibrată cu interioru-mi profund tulburat, așa încât încep să mă întreb dacă nu este momentul potrivit să îmi caut familia. Doamnele de lângă mine  își exprimă îngrijorarea, 'are you by yourself?', apoi mulțumirea când află că voi avea în curând un soț și doi copii alături de mine, să-mi fie sprijin. Se produce ca la un semn o vânzoleală printre călători, malul insulei britanice este tot mai aproape, printre oamenii mișcători, în zare, îi văd pe protectorii mei, se apropie de mine. Mă regăsesc și ei din priviri, sunt la câțiva pași depărtare de mine. Iată-i, le mulțumesc doamnelor cu care n-am fost în stare să fac o conversație reală, ei sunt familia mea, dar, întorcăndu-mă către aceștia, un fior rece mă trece pe spate. Cătă este alb ca varul, broboane de transpirație, pe care o intuiesc rece, i se preling de pe frunte, iar punga de hârtie din mâna eliberată forțat îmi spune, dacă mai era nevoie, ce i s-a întâmplat și lui. Mă uit și la Horica, dar paloarea feței lui este încă mai accentuată decât a tatălui său, aproape că este străveziu. Îmi vine să plâng când îl văd cum abia se târăște în urma căruciorului, în care, slavă Domnului, Kiti, îmbujorată ca de obicei, ne privește senină, zâmbitoare. Englezoaicele mele mă privesc amuzate, "pe ei te bazezi tu?", apoi izbucnesc într-un râs isteric, care nu mă supără, fiindcă recunosc în el umorul englezesc absurd, tipic, apoi pleacă, urându-ne un ușor sarcastic 'good luck'.

Coborâm sprijinindu-ne unii pe alții de pe puntea feribotului și călcăm ușurați pe pământul stabil, solid al Marii Britanii, încă palizi, încă în suferință, însă cu convingerea că de-acum înainte nimic nu poate fi mai rău de-atât.