În așteptarea Crăciunului- 14 decembrie

Note despre existență din jurnalul de bord al lui Robinson, naufragiatul de pe Speranza, înainte de întâlnirea cu Vineri, din 'Vineri sau limburile Pacificului', de Michel Tournier:
 
 

Mereu această problemă a existenței. Acum câțiva ani, dacă cineva mi-ar fi spus că absența aproapelui avea să mă facă-ntr-o bună zi să mă-ndoiesc de Existență, ce-aș mai fi râs! Așa cum rădeam când se cita printre dovezile despre existența lui Dumnezeu acordul universal! 'Majoritatea oamenilor, din toate timpurile și din toate țările, cred sau au crezut în existența lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu există'. Ce prostie! Cea mai stupidă dovadă cu privire la existența lui Dumnezeu. Ce jalnică, în comparație cu minunea asta de forță și de subtilitate, argumentul ontologic!  

Dovadă prin acordul universal. Astăzi știu că nu există altă dovadă. Și nu numai cu privire la existența lui Dumnezeu! 

Să exiști, ce vrea să zică asta? Vrea să zică să fii în afară, sistere ex. Ceea ce este în exterior există. Ceea ce este în interior nu există. Ideile, închipuirile, visele mele nu există. Dacă Speranza e doar o senzație sau un fascicol de senzații, ea nu există. Iar eu însumi nu exist decât evadând din mine însumi spre aproapele meu. 

Ceea ce complică totul este faptul că ceea ce nu există se-ncăpățânează să te facă să crezi contrariul. Există o aspirație mare și comună a inexistentului spre existență. Este ca o forță centrifugă, forță care-ar împinge spre exterior tot ce mă frământă, imagini, reverii, proiecte, fantasme, dorințe, obsesii. Ceea ce nu ex-sistă in-sistă. Insistă, ca să existe. Toată această mică lume se-mpinge la poarta celei mari, a adevăratei lumi. Iar Cheia o ține aproapele. Când mă tulbura un vis în așternut, nevastă-mea mă scutura de umeri ca să mă trezească și ca să pună capăt insistenței coșmarului. În timp ce astăzi... Dar de ce să mă-ntorc întruna la acest subiect? 

În tonuri de wah-wah

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, 'de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne 'auda' mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah'.

Niște monștri, fantezie și un sindrom

Inspirat de dimineața cețoasă de toamnă, ce ne promite încă o zi strălucitoare și caldă din toamna ce ușor-ușor mai pleacă câte un pic de la noi, Felix îmi spune despre dorința lui de a-l cunoaște pe Yeti, oare cum arată, mami, este om sau este urs, există cu adevărat sau urmele găsite aparțin unor specii de dinozauri dispărute de mult? Vrei să-ți spun o poveste, atunci dă muzica mai încet, am spus mai încet, altfel nu începe povestea, așa încât m-am supus voinței lui de a da muzica mai încet și l-am ascultat, nu cu foarte multă atenție, dar cu atenție totuși, altfel n-aș fi auzit despre excursia lui, a lui Spotu și a puișorului lui Spotu în munții Himalaya, despre peripețiile lor din întâlnirile cu monștrii-viteză și monștrii C9, despre peștera în care erau captivi de o vreme lungă părinții unui leuț simpatic și ai unei veverițe jucăușe, pe care, evident, cei trei i-au salvat cu niște 'explodibil', în plus, n-aș fi știut niciodată că monștrii C9 sunt tricolori, albastru, galben și un pic de alb (sau negru, am uitat) și că denumirea le vine de la faptul că prin apăsarea unui buton se deschid niște aripi robotice de sub brațele lor, astfel încât ei dobandesc nouă membre , iar că monștrii-viteză sunt complet gri întrucât pe ei nu stă bine culoarea din cauza vitezei lor mari de deplasare și deasemenea că ăștia din urmă sunt, contrar așteptării, de dimensiuni mici, din aceleași considerente pentru care sunt și tern colorați. Și încă altele despre care vag îmi amintesc, căci între timp, ca un mic Napoleon, deși fără să sufăr de sindromul Napoleon, pentru că nu sunt nici mică de statură, nici bărbat, conduceam și regăseam în minte soluții la niște probleme frumoase de algebră pe care urma în scurt timp să le împărtășesc. Așadar sunt gata să afirm că în această superbă dimineață de toamnă pâcloasă, a cărei frumusețe mi-a apărut și din bunăstarea arătată de toți copiii noștri, nu doar din promisiunea zilei senine,  poveștile fantastice ale lui Felix s-au suprapus grațios peste capacitatea mea mare de absorbție, căci am reținut fericit, zic eu, introducere, cuprins și sfârșit de poveste, îl aud încă în urechea minții rostind apăsat, bucuros, întrucât nu deseori are ocazia să își încheie poveștile, deci rostind mândru 'sfârșit', ceea ce fac și eu acum cu vorba scrisă, deci, sfârșit.

Să ne iubim copiii

Cum vin ideile? Spontan și în urma unui proces cognitiv intens sau mai puțin intens. Ideile spontane au și ele un fond cognitiv, probabil neintenționat. Copiilor le vin idei multe. Ei sunt extrem de receptivi la informații noi, așadar există un potențial ideatic considerabil. Copiii nu iubesc cenzura. Ei nu știu nici de autocenzură, deși învață câte un pic despre ea pe măsură ce cresc. De aceea ei se exprimă liber și dezinvolt. Unul dintre rolurile copiilor în viața adulților este și acela de a îi ajuta pe cei din urmă să redevină liberi din punct de vedere spiritual, în ciuda percepției de condamnare, destul de comună printre adulții, viitori și actuali părinți. Dar nu despre asta vreau să scriu. 

 Ci despre cum, dar mai ales cât de mult limităm avântul copiilor. Mie, bunul simț îmi trasează pentru educația copiilor niște limite de netrecut și anume două: în primul rând, copilul să învețe să nu își pună viața și sănătatea în pericol, apoi, prin comportamentul său, să nu lezeze integritatea fizică și morală a altei persoane. În afara acestor granițe, libertatea de exprimare a copiilor este dezirabilă. De ce? Pentru că întregul comportament al copilului este rodul curiozității sale sănătoase și duce la învățare complexă, dezvoltarea creativității sale, spirit critic și analitic, bucurie în cunoaștere. 

 Să permiți și să dezvolți un astfel de teren favorabil pentru dezvoltarea copilului tău, nu este cel mai ușor lucru de pe Pământ. De aceea meseria de părinte este o meserie superioară. Înseamnă renunțare, acceptare, învățare prin analiză, eroare, soluționare, testare, revenire. Înseamnă atenție crescută și autocenzură. Înseamnă eliberare de prejudecăți și deschidere deplină. Și, evident, înseamnă iubire și respect pentru copil. Totodată înseamnă conștientizarea faptului că darurile primite, copiii, nu ne sunt oferite spre a ni le însuși, ele ne sunt date ca o compensație a vieții, sunt daruri de suflet, pentru împlinire reciprocă trupească și spirituală. 

Copiii nu există pe lume ca să ne îngreuneze nouă, adulților viețile. Copiii nu ne murdăresc pereții, ne rod mobila, ne taie perdelele și nici nu își refuză accesul pe lista de premianți în orice ar fi, doar ca să ne facă nouă în ciudă. Copiii experimentează, cercetează, învață, dar se și străduiesc doar pentru noi necondiționat, din iubirea ce ne-o poartă, deoarece așa ne este nouă, oamenilor, dat să fim. 

Știind lucrurile astea, îmi e mai ușoară transformarea în părinte, îmi e mai la îndemână empatia, mi-e mai dragă exprimarea neconvențională a copilului și mai netulburatoare franchețea lui. Iubirea ce mă cuprinde odată ce am devenit părinte mă învață umilința și îmi devine autentică. Ajung astfel să scap de egoismul de a crede că numai eu și ce este al meu contează, ca atare voi privi cu respectul cuvenit pe cel de lângă mine, indiferent dacă acesta este adult sau copil. Și pun în felul ăsta umărul, scot lingurița din buzunar ca să ajut la stingerea incendiului, așa cum metaforic spune Amos Oz, incendiu reprezentat de marele dispreț pentru copii, manifestat astăzi în societatea noastră românească.

Un erou prea puţin cunoscut. Pentru copii. Pentru copiii noştri.

Ne-a tot învârtit şi adâncit prin lumea lui Spotu-dinozaur de ceva vreme încoace. Nu e o lume simplă, ba chiar e un loc foarte complex, complexitatea îi creşte pe măsură ce anii ţi se adaugă la vârstă. Normal. Adică cu cât eşti mai bătrân, cu atât o înţelegi mai greu. Sau poate ajungi la un peak la un moment dat, la o anumită vârstă, după care începi să aterizezi iarăşi mai uşor pe planeta lui Spot, pardon, Spotu-dinozaur.

Totul a inceput cu Spot, mister perfect, căţelul de pluş, cu o prezenţă cât se poate de reală şi tridimensională. Apoi, pentru că în lumea noastră concretă în care Spot este la fel de palpabil ca Felix, însă mult mai pasiv şi mai lipsit de iniţiativă tot decât Felix, băiatul nostru mic l-a creat pe acest Spotu-dinozaur, bănuiesc că un fel de fiu abstract al mai sus amintitului Spot, deci atât de viu şi plin de activitate cât încape în mintea de copil şi chiar mai mult decât atât, Spotu-dinozaur care, am aflat, este un dinozaur zburător, cu cioc lung, foarte lung şi două gheare letale pe aripile cu anvergura de cincizeci de metri. Fiul legitim, deşi neconform cu ştiinţele medicale actuale, al domnului perfect, vă puteţi imagina (sau nu), Spotu-dinozaur cunoaşte, învaţă, întreprinde, salvează, reconstruieşte, umblă, tinzând către perfecţiune, dar mai ales către exhaustivitate în cele mai variate domenii, în special în cele caracteristice supereroilor. Măcinat de o curiozitate de înţeles după atâtea poveşti fabuloase cu Spotu-dinozaur, Horica şi-a propus ca, ajutat de Felix, să îi deseneze portretul robot mai sus (re)numitului şi a făcut-o. Efectul? Surprinzător! Cine ar fi bănuit că un supererou, un personaj viteaz, curajos, neînfricat, are o înfăţişare atât de...hilară? Cine a mai întâlnit figură cel puţin atât de impresionantă cât un Superman, Hulk, Actionman sau alţi monştri sacri , cu o faţă atât de...nătângă? Priviţi-l, admiraţi-l şi nu vă lăsaţi păcăliţi de trăsăturile sale galeşe, Spotu-dinozaur a fost, este şi va fi un dur. Întotdeauna!

Calendar pentru Craciun- 1 decembrie si 2 decembrie

Ideea pe care am găsit-o pe pagina asta mi-a plăcut foarte mult şi, chiar dacă suntem uşor în întârziere, vreau să îmi creez şi eu un calendar al lunii care să numere zilele până la Crăciun. Şi pentru că acestea sunt în total douăzecişipatru, adică unsprezece plus nouă plus patru sau, altfel spus, chiar vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor fi reprezentate de câte o fotografie a fiecărui copil, pe rând la fiecare vârstă, în ordinea în care le-au împlinit. Adică încep cu Horica la 1 an, Horica la 2 ani, Kiti la 1 an, Horica la 3 ani, Kiti la 2 ani, Horica la 4 ani, Kiti la 3 ani şi aşa mai departe. Şi fiindcă suntem un pic în întârziere încep astăzi cu fotografiile de ieri, 1 decembrie şi de azi, 2 decembrie. Iată-le:

1 decembrie, Horica la 1 an:



2 decembrie, Horica la 2 ani:



Ce calendar frumos! Este cadoul meu pentru Mos Craciun!