Pasional

Înfloresc hibiscusii în ritm zglobiu după zile întregi de suferința adaptării la mediul cald, constant al interiorului, îi sunt recunoscătoare copilei pentru îngăduința cu care lasă iarăși florile să crească și să ne crească încântarea, îmi iubesc florile cum își iubește Felix cățeii și Horia principiile, dar nu-mi fac scop din echidistanța iubirilor mele față de mine, mă dau în parte zdravănă întâi celei mai zbuciumate dintre ele, până ieri, hibiscusii, cu răbdare și încredere, însă azi ei înfloresc în ritm zglobiu, iar grădina se înfășoară hrănitor și cald în frunze multicolore, matură, demnă, pe alocuri resemnată, vin și la tine, îți promit că vin, văd gândul protector ieșind cinstit la suprafață.
 
Este vremea scrisorii către Moș Crăciun, cea scrisă de Felix cere niște coduri lămuritoare, băiatul le ia în serios, le adaugă rând pe rând pe rând pe rând, sunt prea multe, Lego toate, constat și-i spun, dar copilul pornește într-un plâns sfâșietor, el fuge și se rotunjește în fotoliul vertebrat din lemn, of, ispititoare și pasionante mai sunt, le vede la tot pasul, le aude la toată suflarea, le dorește cu tot gândul, îl las să-și ducă la bun sfârșit scrisoarea, nu am putere să îi strecor încă neîncredere, găsește Moș Crăciun o cale blândă să îl mângâie la timpul potrivit, deocamdată este vremea scrisorii, iar în vremea scrisorii pasiunile se dezlănțuie, nu lasă loc de alte trăiri dramatice.

Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

Dependențe funcționale și nu neapărat abstracte ale lumii

Despre valoarea unei funcții lipsite de monotonie și periodice, din fericire, vorbesc când descriu sfârșitul  nostru de săptămână, acum remarcabilă, cum altfel, când ne compunem acțiunile și stările în funcție de zilele minunate de vară incipientă, în abia mijita primăvară, când uităm intenționat de vremelnicia existenței universale, ca să alergăm cu picioarele desculțe prin iarba moale, tânără și să ne familiarizăm cu gândăceii și cu amețitoarele infuzii de oxigen ce limpezesc celulele și îmblânzesc obsesiile. Vorbesc totodată de alte funcții, aparent mai abstracte decât variabilitatea fenomenelor descriptive ale unei zile, vorbirea abundă de expresia efdeics, adică f(x), cu toții am fost impresionați la un moment dat de prețiozitatea unei asemenea exprimări sau poate nu chiar toți, deschid o paranteză pentru a îmi lăsa nemulțumirea să iasă, aceea de a găsi total ermetică prezentarea scolastică, rece, golită de viziune lingvistică a matematicii, doar limba este instrumentul cu care comunicăm și tot el ne face înțeleși, ne ajută să înțelegem, închid o paranteză, atâtea f-uri de x nu trec, desigur, neobservate pe lângă un fin observator ca Felix, bucuros acum să înțeleagă cum dependențele aduc fericire, cand se descoperaƒ eroul unei povești fantastice, cu nume de cod secret, neîntâmplătoarea cale de la elipticul efdeics la integrul Felix, dinspre f-de la Felix, către x, tot de la Felix, ce îmbucurător!

Afară din casă

Cum să-mi las trandafirii cu urmele alea urâte și lungi de suferință de pe bratelele lor multiple și bine protejate de spini neiertători? Cum să asist la insinuarea tot mai adâncă a degerăturilor căpătate în ultima zvâcnire a iernii de acum o săptămână și să nu reacționez? Cu teamă și interes subit pentru înfrumusețarea grădinii am ieșit mai întâi pe terasă, unde doar trandafirilor cățărători le-am mai perceput pulsul, în schimb, tufele de levănțică, cimbrișor, mentă, busuioc mi-au apărut niște grămezi inerte de substanță lemnoasă umedă, dar (încă) nu am putut să renunț la ele, amintirea culorii și aromei lor mi-e mereu vie în memorie, fiindcă le-am plantat ca pe o perdea atrăgătoare la poarta visării, pe care mi-o permit uneori din adâncimea șezlongului cu schelet din bambus, rămas aproape nud, alb, neted, frumos, cu niște urme de vopsea scorojită de timp și ploi din loc în loc. Cu foarfeca de trandafiri cu mâner turcoaz în mână, fără urmă de frică pentru tăișul și forța ei impresionante, am tăiat pe rând fiecare tulpină afectată de îngheț, minunându-mă de puterea sugestivă a naturii, ce îmi pune mie, o necunoscătoare, în față semne clare de recunoaștere a urmelor de afectare, o modificare ternă de culoare, o consistență neobișnuită, o sigilare superioară subită a vaselor ce duc seva vitală către celulele plantelor. Așadar, fără precauțiile cunoscătorului, însă cu grijă pentru sănătatea fiecărei plante, le-am operat de la prima la ultima, însoțită fiind în permanență de către Felix, care a zburdat de-a dreptul ca un miel, dând mai multe ocoluri în fugă casei, și de către Kiti, doar pentru câteva momente, care și-a reamintit senzația magnetică a pășitului cu picioarele desculțe pe iarba moale.

A fost abia prima ieșire din primăvara asta, planurile mele terapeutice, curative pentru grădină și curte sunt tot mai limpezi și mai aproape de a fi înfăptuite, ne trebuie o sâmbătă caldă pentru mica mea grădiniță de legume, o altă zi cu soare pentru tratarea lemnului terasei și a mobilierului ei, iarăși o dupăamiază fără ploaie pentru sădirea de plante noi. Pare grea dezmeticirea din iarnă la casa cu grădină, dar, din fericire, zilele calde și luminoase de primăvară aduc cu ele doza suficientă de optimism și energie pentru mobilizare.

Dar ora înghițită de noaptea de ieri a părut ușor de digerat spre sfârșitul zilei respective, gulp-gulp mi-a alunecat repejor prin gâtlejul însetat, de noaptea părea că nu mai vine, în ciuda întunericului căzut peste zi, ca apoi, de dimineață, să mă lase cu o migrenă grea la trezirea necesară, ca după o noapte albă de ghiftuire căpiată, ca după deșteptarea forțată imediat după adormire. Trupul năuc însă va găsi un echilibru în curând, apoi va huzuri iarăși preț de un anotimp și jumătate, până când se va trezi din nou buimac când o altă ordine pământeană îi va impune noi repere.

Secetă nu doar pe Pământ, ci și pe Marte

Sfârșit canicular de august. Din peste patruzeci de tuia, ce închid convenabil latura de nord a curții, aproape o pătrime dă semne vădite de ofilire. Cu hortensiile, ce ne înveselesc aleea de piatră de la intrarea în curte, depunem serile eforturi secatuitoare de reanimare. Buchetele lor rotunde de floricele sunt în suferință, dar frunzulițele tinere, verzi de smarald, ce se întrupează aproape de pământ din trunchiurile sănătoase, sunt răspunsul așteptat al strădaniei și încrederii noastre. În schimb, trandafirii dovedesc inteligență în supraviețuire, deși sunt îmblânziți de vreme îndelungată, ei își duc încă în gene priceperea ancestrală de trai în sălbăticie, așa încât lor nu le ducem grijă mare, dar le mai ducem câte-o mângâiere.

M-am așezat pe bancă, aproape de un băiețel subțire, știrb, îmbrăcat într-un tricou roșu aprins, care ținea în dreapta lui un penar negru de piele și o sticlă mică de apă plată. Copiii își găsiseră câte ceva de făcut pe lângă mine. Kiti a apărut de după un copac, vorbind o limbă necunoscută. Trebuie să fac o paranteză și să spun că limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc. Închid paranteza. S-a întins spre sticla de apă a băiețelului, am oprit-o, iar băiețelul și-a ridicat penarul și sticluța în mâini, ca să le mute în stânga lui. Kiti a insistat, băiatul s-a impacientat. Ha, ha, i-am râs încurajator, așa sunt marțienele astea, mereu în căutare de apă, e prima oară când întâlnești un marțian? Îhî, a aprobat băiatul, strângându-și sticla în palmele micuțe. Dar nu te sperie, nu-i așa? Nu, nu, zâmbind timid. Atunci a apărut și Felix, l-am prezentat băiețelului și marțienei Kiti. Dar Kiti nu e marțiană, fiindcă marțienii sunt verzi, a fost Felix de părere. Dar vrea apă, a venit decisiv și băiatul, iar mama ta a spus că marțienii caută apă pe Pământ. Felix m-a privit bănuitor, apoi a concluzionat: bine, Kiti e marțiană, mi-am amintit, de fapt marțienii nu sunt verzi, ci sunt mov cu floricele.

Experiență

Am cules din grădiniță noastră tânără de legume prima roșie adevărată. Pe lângă ea, tufele îngrămădite de roșii cherry sunt încărcate cu roșioare mititele, de dimensiunea unei unghii, pe care le tot presar în salatele mele mediteraneene și în farfuriile cu cinele copiilor. Entuziasmul de la apariția primei roșioare de pe lumea noastră a fost uitat deja, lejeritatea rodirii lor ne-a înlesnit uitarea. Dar roșiei mele adevărate i-am urmărit smerită devenirea, zi după zi, cu grijă și încântare, aproape necrezandu-mi ochilor și palmelor, cu care am privit-o și mângâiat-o într-o așteptare tensionată, oare își transformă ea culoarea, oare rezistă tulpinița sub greutatea ei ușor de intuit, datorită numeroaselor vinișoare suculente arcuite perfect, vizibile prin transparența sănătoasă a învelișului ei? Până când, într-o frumoasă zi de vară, aceasta mi s-a arătat crescută mare, zdravănă, perfectă, pregătită.

Am cules-o așadar cu emoție, să nu crezi că așa ceva nu este posibil; cu teamă, oare se va desprinde ușor de tulpina ce-a crescut-o mare?; cu bucurie și recunoștință. Am chemat copiii la mine, veniți repede, să vedeți roșia!, copiii au alergat către mine încântați, s-a înroșit roșia, s-a înroșit roșia! Apoi am spălat-o cu grijă, în mâinile mele mi-a părut chiar mai mare decât în grădiniță, cu degetele i-am înțeles moliciunea și curburile perfecte, iar parfumul ei dulce-acrișor m-a dus departe în timp, în grădina enormă din amintire a bunicilor.

Am cules prima roșie adevărată din grădinița noastră și am împărțit-o cu cuțitul între noi, o bucată tu, alta eu, încă una și tu, și tu, iar eu, iar tu, doar tati nu s-a bucurat de gustul ei desăvârșit, dar știu că nu s-a supărat pe noi, așa simplu am mâncat-o, goală, neamestecată, ca un zâmbet, ca un ciripit, ca o adiere de vânt.

Să creștem flori, cu drag

 

Astăzi este sărbătoarea florilor, iar în grădinița noastră (cea cu plante, nu cea cu copilași) putem să începem să numărăm florile, adică floricelele. Florile roz ale prunusului decorativ își confirmă calitatea estetică, au înflorit la noi pentru prima oară, sunt încă mici, delicate și discret colorate. La fel și sălcioara (nu sunt excesivă în diminutivare, însă întregul aspect al curții noastre tinere este de mic, de drăgălaș), așadar sălcioara își demonstrează vitalitatea, ea a fost greu încercată de zăpadă și vijelie, care au frânt-o, a pornit să-și crească mâțișorii ei pufoși. Apoi, din bulbii pe care i-am plantat în toamna târzie trecută văd cum se ivesc firicele drepte, săgetate, verzi, pe tot conturul rondului cu trandafiri, știu sigur că una este o narcisă albă, căci o văd. Chiar și pătura de pământ îngrășat natural, așternută discret pe un colț de grădină, își pregătește timid roadele, deja frunzulițe în mănunchiuri, dispuse pe o linie ușor deformată, se arată ca niște tinere balerine de grădiniță, în tutuuri de trifoi cu patru-cinci foi, oare ce-or fi, salate sau ridichi, deocamdată și vederea mea este la fel de neexperimentată precum pământul foarte recent preparat să dea roade. La multi ani de Florii! La multi ani, tata!

 Cât despre cealaltă grădiniță, ea are tot felul de sedii, în diminețile sfârșiturilor de săptămână se mută în patul generos al lui Horica, fostul bebeluș cu față cumsecade, actualul adolescent miop cumsecade, ce îi răsfață pe frățiorii lui mai mici, acceptându-le necugetatele asalturi prietenești, ce încep pe canalele auditive, cu niște serii de "cucurigu" strigate de Felix-jucăușul și pe receptorii tactili și dureroși, cu niște plonjări nesimțitoare și grele, la propriu, ale lui Kiti-săritoarea. Mi-e drag să-i văd în formație completă, e un fel de plăcere vinovată ascunsă sau mai libertină, în definitiv îmi etalez, vezi bine, bucuria. 

Am semințe-n buzunar

 Nu sunt acasă. Acasă ar trebui să fie cineva. Cineva curăță gazonul de uscăciuni și sapă în pământul bine hidratat de atâta omăt pe suprafața unui dreptunghi de trei pe cinci, viitoarea noastră grădiniță de legume biologice, he, he. Nu sunt acasă, sunt în magazinul de semințe și răsaduri. Magazinul de semințe și răsaduri este mult mai extins decât îl văd eu astăzi, nu am ochi decât pentru semințe și răsaduri. Mi-am umplut brațul rămas liber, după geantă, cu pliculețe, bulbi și recipiente ieftine din plastic. Sunt plină de avânt muncitoresc, adică țărănesc, abia aștept să împrăștii sămânța pământului roditor. Efectul pământului asupra omului. Efectul asupra omului, îngrădit în spirit de betoane și praf, de apropierea de natură. 

 Am mai fost odată stăpânii împrumutați ai unor grădinițe de legume. Dar nu poți împrumuta o înfățișare temporar și să speri că, în același timp, împrumuți și spiritul ei, nu, este prea mult deodată și prea complicat. Așadar nu am cunoscut atunci decât ciuntită bucuria de a aparține unei bucăți de pământ. Însă acum, când călcăm împreună pământul umed, măsurându-l din pași și socotindu-l cu ruleta, și când înfigem țărușii printre firele tinere de iarbă cu mâinile noastre, ca să delimităm viitoare suprafață fecundă, suntem cu mult mai atenți la freamătul pământului, la izul lui reavăn, la consistența lui grasă, fertilă. Iar semințele din buzunarul meu cântăresc cu mult mai mult decât un număr, niște grame, atât cât percepția noastră fizică le poate cântări, ele sunt hrană vie, o mixtură inedită și intim legată de pământ de legume policrome, hrană dorită, născută, crescută și iubită cum se cuvine. Nu pot, nu am cum să garantez că salata imaginației mele se va metamorfoza aievea în realitate, însă acum, când facem curioși, entuziaști și plini de încredere primii pași pe pământul născător, nici nu are importanță cum se vor întrupa pruncii solului în vară în bolurile noastre jinduitoare.

Adoptă-le și iubește-le!

S-a chinuit ceva din toamnă încoace, prea i-a bucurat fiecare por soarele arzător de vară câmpenească, căci acolo, în plin soare, pe terasă, și-a trăit dimineți însorite și vesele, dupăamieze toride și seri și nopți revigorante Yucca noastră, pe care o vedeam tot mai suferindă și mai palidă zi după zi. În plus, într-o seară nebună, spre sfârșitul verii, pe când ne-am repezit să adăpostim scaune, masă, flori și pietre, de spaima furtunii iminente, tati a apucat biata plantă de trunchiul lemnos și solid, neintuind că o astfel de tulpină viguroasă e alimentată prin multe rădăcini firave, lungi și împletite, care, în ciuda faptului că duc coerent seva vieții în sus, spre vârful celei mai înalte frunze, nu pot trage după ele kilograme întregi de pământ de flori și de ghiveci larg. Astfel că, odată cu gestul de ridicare, a răsunat sfâșietor în aerul tulburat de rafalele de vânt, acel sunet de frângere brutală, condamnare la moarte prin sufocare a plantei mândre.

Numai că Yucca nu a venit la noi ca să se lipsească de viață, așa că și-a adunat și ultimele sufluri de energie, picătură cu picătură din câteva firicele de rădăcini nefrânte și, înfășurate în pământ curat și pieptănat cu drag de mine, s-au reatasat de piciorul generos de tulpină, pe care au repornit să o vitalizeze iară. Și în căldura în care o ținem lângă noi, familie adoptivă pentru exotica noastră plantă, Yucca și-a crescut săgeată după săgeată de frunze spre cer, așa cum îi este speciei ei sănătos să fie.

Flori, fete si băieti

  Nu e cea mai frumoasă zi pentru grădinărit dar ca să nu folosesc o negaţie zic este una dintre cele mai câinoase zi pentru grădinărit, iată că de la o negaţie am trecut la un enunţ cu înţeles negativ deci am rămas cam pe loc, ceea ce mă îndreptăţeşte să fiu deschisă pentru negaţie şi să reiau rugându-vă să mă iertaţi: nu e cea mai minunată zi pentru grădinărit dar bunica mea mi-a trimis zeci, da, zeci, de trandafiri de la treisute de km depărtare şi ei trebuie trataţi cum se cuvine, adică luaţi şi plantaţi în grădiniţa noastră de flori. Abia aştept să îi văd crescând, să le simt parfumul, să le admir frumuseţea, cu mintea, ochii şi cu nasul pot deja să îi văd crescuţi, să le simt parfumul şi să îi admir în toată splendoarea lor. Sunt cu un ochi înspre fereastră ca să văd când termină taticash de scos gazonul de pe o suprafaţă rotundă ce va constitui un rond de flori care va fi încercuit de unii dintre trandafirii bunicii. Mai am un trandafir îmbobocit pe care îl aştept să crească şi să înflorească, e Kiti care a imbobocit de ieri dimineaţă, de atunci de când i-am tăiat, ah, cât de dureros e să tai şuviţe ondulate de treizeci de cm lungime, părul scurt, atât de scurt cât îl avea pe la doi ani, cred că o dată la şapte ani e bine să fie tuns dar tuns un păr lung şi greu şi ars de atâtea ori de soare, foen sau bătut de vânt şi chinuit de atâtea elastice şi agrafe de păr. E foarte drăgălaşă şi aşa, lui Felix îi place noua coafură a surorii lui, Horica, şi el, o place însă o preferă cu părul lung. Am încercat să îl ajut pe taticash la scos gazonul dar, credeţi-mă, e o muncă fizică foarte grea astfel că am preferat să iau chitara lui Horica în braţe, asta e o muncă fizică uşoară, să mă aşez pe mânerul fotoliului din camera de muzică, să trag perdeaua, să-mi concentrez privirea spre taticash ca să văd când termină de săpat şi să mă apuc de cântat. Eu voi planta florile, aşa că e inutil să vă duceţi cu gândul la o anumită fabulă cu un greiere şi o furnică .