În așteptarea Crăciunului- 19 decembrie

Nu este încă zece dimineața, iar noi suntem acasă. Ningea în București acum o oră, chiar ningea peste capetele noastre neacoperite. Noi nu purtăm căciuli, cel puțin nu o facem în preajmă lui Kiti, se convinge iarăși de asta Felix, căruia Kiti îi atinge ochiul cu degetul, supărându-l. Supărat, Felix aruncă vorbe injurioase, se descarcă. Devine calm, dar rămâne încă în sinea lui înciudat, ceea ce îl determină să fie negativ, ne spune că urăște două cuvinte, 'șepte' și 'fes'. Se strâmbă, îngână un posibil rostitor de 'buna ziua, am șepte fesuri, șepte fesuri' - dizgrațios. Horica se întoarce către el să-l mângâie, dar râde într-un fel îndoielnic, de aceea Felix îl reașază în poziție cu un 'esti un bleg ochelarist'. Kiti râde mulțumită, nimeni nu poartă căciuli, nici fesuri, iar noi nu suntem șepte. Așadar avem motive să ne veselim. Ne veselim. Felix coboară cu greu din mașină, are prea multe de tras după el. Îl urmărim cu duioșie cum aleargă către intrarea în școală, ce scump e! Mașina are încă trei pasageri, dintre care unul testează cele trei locuri libere din spate, nu știe la care să se oprească. Îl ajut eu, strigându-i, Kiti, rămâi acolo. Kiti încremenește pe scaunul din portbagaj și-mi aruncă ocheade prin oglinda retrovizoare. Ajunge la școală cu spirit bun. Își face impecabil automatismele de sosire, nu zice nici pâs. Apoi zice pâs când cere apă, fetele o aud și apar din alte încăperi. Bună dimineața, Kiti! Pa, pa, Kiti! Plec cu Horica spre casă. Ninge ceva mai abundent în București.

Punct încrezător și comic de vedere

Aștept, spălând cele două-trei vase din chiuvetă, să coboare Horica în camera de zi, ca să i-o dau pe Kiti în grijă, toți, până și Felix, avem această responsabilitate, Horica apare în cadrul ușii bucătăriei cu chitara atârnată de gât, îi ordonă surorii sale să-l urmeze, se exprimă laconic, Kiti îl înțelege și îl respectă, așadar îl însoțește cu capul plecat. Urc într-o scurtă cursă pe trepte împreună cu Felix, în dormitorul părintesc băiatul se îmbracă pentru școală, iar eu ordonez camera, în timp ce hotărâm dacă protejăm sau nu cu un plasture bubița de pe piciorul copilului și glumim pe seama unui chihuahua caraghios îmbrăcat într-o vestuta galbenă în dungi, întâlnit pe stradă. Felix nu are nevoie de impulsuri importante pentru a își lansa instantaneu poveștile, astfel încât doar amintirea câinelui de buzunar declanșeaza un șir de aventuri cu o trupă polițistă de chihuahua. Ascultându-l, mă trezesc la rândul meu cu gândurile departe, căutând în minte o altă graniță de maturizare a copiilor, aceea ce ține de tipul de umor preferat și definind din perspectiva asta trecerea de la copilul mic la copilul mare ca ținând neîndoios și de candida iscusință de a găsi sau a nu găsi umorul într-o simplă grimasă, în imaginea unui animal obișnuit sau într-un banal gest sau intenție. Cu siguranță că simțul sănătos al umorului crește gradat și se rafinează covârșitor în funcție de educația primită, dar minunat este că înclinația pentru exprimarea bucuriei prin râs este naturală și prezentă de foarte timpuriu, ceea ce mă îndreptățește să folosesc instrumentul ăsta în a determina ce fel de copii avem. Ha. Iată-mă astfel în posesia propriului meu criteriu de împărțire a copiilor în copii mici și copii mari, împărțire pe care o găsesc cel puțin folositoare, dacă nu chiar hotărâtoare, și anume optimismului meu de părinte tot mai mic al copiilor mei tot mai mari, întrucât eu însămi sunt, ca urmare logică a veseliei și criteriului de mai sus, nu doar părintele cel puțin al unui copil mare, ci deasemenea sunt părintele cel puțin al unui copil mic, am zis.  Așadar, cât el este (încă) mic, eu sunt (încă) mare, ceea ce îmi păstrează nealterat simțul meu propriu și mare al umorului, de aceea să râdem, propun, de un chihuahua îmbrăcat în vestuta, de dragul copilului mic, și să râdem din rărunchi de glumele tot mai subtile ale copilului mare. Cât încă ne ține simțul  umorului. Ha.

Doi maci temerari într-un câmp nesfârșit de căutări

Primii doi maci au înflorit azinoapte pe câmp, sunt primii doi, pentru că sunt singurii din raza mea vizuală, ne întâmpină chiar în fața porții noastre, îi văd prima, opresc motorul mașinii ca să îi fotografiez, paranteză-nu uita să oprești întotdeauna motorul și să scoți cheia din contact înainte să ieși din mașină, asta dacă nu vrei să o vezi pe Kiti cum scoate forțat cheia din contact sau, mai rău, cum o pornește în jos, la vale, la volan- închid paranteza, îi fotografiez așadar negreșit, iată un motiv seducător de amăgire, atât pentru mine, fiindcă cochetez superficial cu gândul că am vreun merit pentru calitatea estetică a imaginii, cât și pentru ei, macii, pentru ce sunt și ce vor deveni, am prins cei doi maci înfloriți îndrăzneț prea aproape de drum, sunt încântători suplimentar prin îndrăzneala de a găsi sol fertil la o limită a mediului lor, chiar atât de fragili cum sunt ei, macii, mulțumesc macilor în gând pentru urarea lor firească de bună dimineața și plecăm în prima zi normală de școală pentru toți copiii.

 
În bucătărie soarele s-a cățărat cu totul pe fereastra generoasă, iar eu caut să găsesc cu draperia un echilibru între luminozitate și umbra pe care copiii o cer măcar pe fețele lor somnoroase, între timp Felix caută și el o destinație pentru vacanța de vară, se joacă cu mine, nici China, nici Australia, nici Argentina, nici măcar Japonia, fiindcă 'eu iubesc ninja', nu sunt soluții acceptabile astăzi, probabil nici mâine, mai caută dragul meu, băiatul tot caută și apoi găsește una interesantă, 'aș vrea să urc cu liftul în vârful turnului Eiffel', zice, 'tu ai urcat', mă întreabă, nu, n-am urcat, era prea multă lume, ne bucurăm deodată că am găsit amândoi ce-am căutat, eu, lumina potrivită, el, Parisul, toți căutăm câteodată câte ceva, dar Kiti este într-o căutare permanentă de...oare ce caută ea, draga de ea, căci caută, și caută, în zeci de pași călcați intens ea își duce căutarea acerbă, iar noi suntem nepricepuți în a îi da indiciile cele bune, chiar și Horica își caută concentrarea, acum că vara pare venită cu totul, concentrarea pentru învățat și ochelarii de sport după vacanță, e fiul meu, și eu îmi caut inelul de pe deget și calmul, iar despre tati nu mai zic nimic, fiindcă el este un căutător înnăscut, aș zice în concluzie că a căuta este benefic pentru om, îl ține bine conectat cu obiectul căutării sale, apoi, într-un lanț nesfârșit, acesta merge mai departe în căutare el însuși sau căutat de către altcineva, suntem așadar cu toții stații colorate într-o rețea infinită de căutări, am zis.

Felix propune o ghicitoare, ce sunt eu în această fotografie?, însă ea nu mai trebuie răspunsă, deoarece am făcut-o eu, este turnul Eiffel, nu-i așa că seamănă?

Kiti cântă "nu vreau sa mănânc nucile" pe muzică de Santana

Am recuperat somnul pierdut ieri noapte, tot Kiti m-a trezit și astăzi, la șase dimineața ea a venit în dormitor, unde a intrat direct în dulapul meu și mi-a scos fusta nouă de pe umeraș, apoi a aruncat-o în patul de bebeluș al copiilor. Eu, cu somnul recuperat, chiar la șase am fiind, m-am ridicat să îmi aranjez fusta înapoi în dulap. Dar Kiti, nu și nu, și-a arătat ciuda pe fusta mea din nou. Oare o enervează apariția bruscă a fustei în dulap, o vede ca pe un intrus, ca pe o nepotrivire cu așteptările ei vizuale sau o supără faptul că a probat-o de mai multe ori pe tot parcursul facerii ei, pentru că de fapt ei i-a fost destinată inițial, ca în final fusta să devină a mea? Eu cred mai degrabă în prima variantă, dar nu știu, deoarece Kiti nu îmi spune lucrurile astea foarte clar.

În schimb de dimineață a spus ceva pe limba ei dulce kiticească ( "limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc") ce ne-a făcut pe toți să tresărim, Horica, cel mai de departe, a întrebat ce a spus, iar Felix și cu mine am răspuns deodată:, eu, 'oye como va', Felix, 'nu vreau să mănânc nucile'. Hmmm, ca să vezi cum sunt simțurile influențate de minte.

'Horica, cel mai de departe' îmi amintește de prima noastră bonă, o fată drăguță, cuminte, care a venit să stea cu noi încă de la șase luni ale lui Horica, pe când eu aveam de învățat pentru rezidențiat, și care, la exclamația-clișeu, 'e de departe cel mai frumos', strigată de nu mai știu cine, referindu-se la bebele nostru Horica, s-a îmbufnat și și-a manifestat imbufnarea ripostând: 'nu este doar de departe frumos, este frumos și de aproape!'. Dar bonele vin și pleacă, ceea ce frumusețea autentică nu face, așa că să ne descoperim ochii ce văd frumosul peste tot, ei există și nu au nevoie de ochelari niciodată, poate doar de  niște lecții despre estetică. Părerea mea, că doar nu-i a ta din moment ce eu o arunc aici, pe hârtia asta punctată.

Văd două grade Celsius pe ecranul digital al bordului mașinii mele, dar mie mi-e cald, mi-e tare cald, deschid larg geamul, soarele îmi pătrunde în mașină împreună cu o bucată de zăpadă, zăpadă ce tot alunecă de pe acoperișul mașinii, îmi dă un sentiment plăcut soarele ăsta promițător, știu că se impune repejor tot mai tare, dorul de căldură este mai puternic decât sensibilitatea termică a pielii, altfel nu îmi explic de ce mi-e cald, pentru că trupul mi-e sănătos. De fapt căldură putem simți oricând, mai ales când recuperăm somnul pierdut ieri noapte. Am zis, să vină primăvara, adică SĂ VINĂ PRIMĂVARA!

Heterogenicus(2)

Observ că luna martie este luna în care simțul meu olfactiv își arată nestatornicia, el nu se mai lasă impresionat de aromele iernii ce se stinge lent sau mai iute, așa ca în acest an, el mă conduce sigur în raiul esențelor parfumate, ca să aleagă. Parfumul, acest amestec sofisticat și prefăcut al esențelor naturale, care însuflețește și inspiră simțurile întru obținerea stării de bine. Stare de bine ce vine și împinsă de la spate, chiar dacă ea este dată de urmărirea împreună cu soțul tău a unui film la cinematograf, film ale cărui intensitate și autenticitate dor, dar te lasă să te emoționezi în voie în fața complexității umane magistral și năucitor exprimată de artiști. Precum artistică visez să-mi fie și pornirea de a improspăta grădina, în care am poposit odată cu zilele calde de martie și unde m-am lăsat surprinsă de înmugurirea precoce a trandafirilor și a sălcioarei, iată cum plantele își știu întotdeauna rostul pe Pământ, acela de a rezona esențial doar cu mama-natură, căci cine le crește mai înțelept decât ea, doar nu eu? Eu, acest exemplar îngâmfat al speciei umane, îngâmfat prin definiție, căci cum se uită o mamă la copiii ei dacă nu și cu îngâmfare, îngâmfare pentru frumusețea sufletului de copil cu care te înconjoară, o vorbă sinceră, un surâs complice, un gest copiat după al tău și gata, ai căzut în admirație pură. Tot admirația este sentimentul care îți scoate telefonul din buzunar ca să îl fotografiezi, atunci când îl întâlnești în parcul pe care îl traversezi în graba dimineții, el îți prinde intenția în ceea ce-l privește și te fixează circumspect, chiar mustrător, sau poate pur și simplu aceasta îi este înfățișarea obișnuită, adorabilă prin contrastul apariției lui înfricoșătoare și caracterul blând, prietenos față de om.

Versatilitate

O recunosc în tot ce e viu sau e lucrat cu suflet, mai mult sau mai puțin.

O văd sub forma culorilor nestatornice din pictura în acuarelă de pe foaia udă de hârtie.

În trandafirul meu din specia Rosa cameleonica, pe care l-am lăsat aseară frumos și discret îmbrăcat în petale portocalii, catifelate cu puf de piersică, și pe care îl găsesc de dimineață într-o ținută extravagantă, petalele îi sunt rozul cel mai roz și îi sunt tivite perfect cu linie roșie către soare. Trandafirul meu este argument pentru faptul că culoarea e doar percepție, dar ce percepție!

În orarul școlar al lui Horica, a treia (sau poate a patra?) oară modificat deja, și care îmi duce schimbarea către conexele programului său, treziri, așteptări, grăbiri, învățări.

În culoarea impresiilor de peste zi, uneori chiar de peste noapte, mai ales când visele sunt tumultuoase. Căci ea, culoarea, este când azurie ca diminețile septembriului nostru, când violetă ca îndârjirea nesănătoasă a vreunui șofer neîmpăcat, când roșie ca emoția din timbrul unui saxofon, când verde ca liniștea regăsirii zilnice sau roz ca bucuria copilului căruia îi accepți o scurtă vizită acasă la o prietenă.

Versatilitățile noastre dau șansă compatibilității. Ele ne sunt vitale și ne armonizează în permanență cu lumea. Avem un cameleon în noi.

Telegrama

Am construit doua turnuri de sandwichuri, unuia nu-i place sunca, altuia, cascavalul, unul sa nu auda de unt, altul fara combinatii, m-am conformat, desi degeaba, voi avea iarasi greutati in a le alege pe cele potrivite gusturilor fiecaruia. Bagajele sunt in masina, maine dimineata plecam spre casa, vacanta e de cele mai multe ori prea scurta, baietii joaca sah, joaca, adica se joaca cu piesele de sah pe tabla de sah, caii lui Felix necheaza, nebunii sunt peste tot, regele e tratat regeste, regina e frumoasa, turele cum adica sunt ture? Horica chiar joaca sah, ia piesele lui Felix pe banda rulanta, Felix il implora, si eu vreu sa-ti iau ceva, Horica se indura, e generos, ia-mi un pion, si sahul e un joc frumos! Kiti imi canta la urechea dreapta, eu ii pup obrazul stang, ii e parul inele-inele in jurul urechilor, e efectul estetic al apei de mare, ei nu ii pasa de inelusele ei, mie imi sunt dragi, are momente cand exceleaza prin dragalasenie, cum ar zice , poate, prietena mea, Moni, baietii refac aranjamentul pe tabla de sah, de data asta dupa regulile lui Felix, exista totusi o neconcordanta intre asteptarile celor doi parteneri de joaca, cel putin cand vine vorba de sah.

Nişe

 Există oameni pe Pământ, nu mă corectaţi, există oameni şi pe planeta dinozaurilor, care au picioare de nişă. Prea mici, prea mari, prea subţiri, prea late, cu al doilea deget prea lung, cu noduri osoase neaşteptate şi altele. Oamenii cu picioare de nişă urăsc încălţămintea cu calapod globalizat. Ei urăsc convenţia socială a purtării obligatorii a încălţămintei. Şi frigul, desigur. Deasemenea pe marii producători de pantofi. Atunci când aceştia, în pofida faptului că sunt extrem de bogaţi, nu sunt destul de empatici încât să plătească modele, alese dintre persoanele cu picioare de nişă. Există chiar o nişă în nişă, populată de copii şi adolescenţi, viitori, poate, candidaţi la ieşirea din rândul persoanelor cu picioare de nişă, a căror dimensiuni şi forme ale picioarelor nu sunt standardizabile. Găseşti în rândul acestei ultime nişe, picioare lungi şi subţiri, caraghioase, ce-i drept, dar cât de anevoios de încălţat. Bunăoară, Kiti, iată un exemplu de copilă cu picioare de nişă, pentru care găsirea unei încălţăminte potrivite este o adevărată provocare pentru atenţia la detaliile tehnice, evident, nu prea cunoscute de căutătoare. Dacă nu ar fi aşa, mama copilei, posesoarea fericită, atât cât poate fi de fericit cineva care se poate confunda cu încă câteva milioane de semeni, a unei perechi de picioare de dimensiuni cât se poate de banale, deci mama copilei nu ar fi cumpărat a treia pereche de sandale deja pe sezonul ăsta pentru prunca ei, adevărat fiind însă faptul că a treia e şi cea mai bună, semn cert că subsemnata ştie să înveţe din erori, care a treia pereche de sandale, deşi se mulează foarte frumos în stil roman pe picioarele între două vârste ale pisicuţei cu picioare de nişă, îi transformă vădit mersul, creând un spectacol hilar sau provocator de milă, în funcţie de abilitatea empatică a privitorului. Aşadar, priviţi-vă picioarele, căutaţi în memorie episoade chinuitoare de purtător regulamentar de încălţăminte şi, dacă găsiţi, bucuraţi-vă, nu sunteţi singuri, bine aţi venit în rândul nişei oamenilor cu picioare de nişă!

"Când mă observ, mă ingrijorez. Când mă compar, mă liniştesc"*

 Stare uşor astenică. Notă accentuată de diferenţele mari de temperatură dintre dimineţi şi dupăamieze. Plus cantitate insuficientă de somn. De curând reprezint o ţintă pentru cele mai mici două treimi ale copiilor abia începând cu ora şase antemeridian. Mulţumesc. Carevasazică mă smiorcăi inutil de lipsă de somn când de fapt e mai bine. În plus, chiar dacă ne înghesuim capetele pe o lungime de 50cm de pernă Felix, Kiti şi cu mine, reuşim totuşi să mai dormim măcar o jumătate de oră înainte ca alarma să ne dea deşteptarea. Mai sunt şi dimineţi când chiar eu sunt cea care se trezeşte prima. Ca astăzi. Şi crezi cumva că pot să-mi infrang impulsurile egoiste de a îi lua la pupat cu riscul să-i trezesc şi pe ei?
 
 
 Sunt rea şi bună aproape în acelaşi timp. Când sunt rea, sunt rea. Indiferent de faptul că cerşesc anularea atributului primit spontan. Felix e bun, îl anulează repede, nu stă mult pe gânduri. Mai mult, îl schimbă radical: acum eşti bună. Dar eu ştiu că o face de dragul meu şi nu împotriva motivului ce l-a făcut acum un minut să mă numească rea. Pentru că ştiu că voi mai fi rea şi altădată. Dar sunt şi bună. Chiar sunt. Întrebaţi copilul, el nu minte, cel mult păcăleşte. Păcălelile lui sunt ceva de genul 'mami, vreau să-ţi spun ceva acolo, pe mână!' Da? Ce vrei să-mi spui? păcălesc şi eu că nu ştiu. Şi ţoc, mă pupă pe mână, în locul indicat. Tot el, haha, ce te-am păcălit! Aşa că, vezi, el atât poate să mintă cel mai tare.
 
 
 Ai un buboi roşu pe nas! Ce păcăleală de întâi aprilie idioată am găsit să-i fac lui Horica! Alta mai bună nu mi-a venit în clipa în care mi- a venit să-l păcălesc. Ai putea trage concluzia că aş fi impulsivă. Uneori sunt. Horica sare ca ars spre oglindă, nici nu ajunge să se vadă că, miloasă cum sunt (când n-am motive de milă, mi le creez singură), dezvălui, hei, e întâi aprilie! Horica verifică totuşi în retrovizor, nasul e la fel de mic cum l-a lăsat de dimineaţă în oglinda din baie. Înainte de asta, poate de-aia m-a cuprins grija cu păcăleala, era oţâră mohorât. Ce ai, eşti îndrăgostit? NU, ce întrebare stupidă! Şi, în plus, cine să se îndrăgostească de mine cu faţa asta? Cum adică, ce faţă ai? Păi, mi-au zis mai mulţi colegi într-a cincea, ce faţă ciudată are ăsta! Cum, vrei să zici că eşti urât, aşa ţi se pare când te uiţi în oglindă? Nu neapărat! Îhî, îhî, mă prefac că plâng, suntem nişte urâţi toţi că doar semănăm, ştiam eu că e ceva... Nu-i adevărat, intervine şi Felix, poate cel mai pământean pe moment, tu nu eşti urât Horica! Eşti foarte indragostibil, întăresc şi eu iar Horica mustăceşte cred că împăcat cu sine.
 
 
 Da bobârî babârî bobârî babârî bo, scuze tata dar risc să te fac celebru, sunt versurile unui cântecel 'compus' de tata. Copiii îl cântă de câteva zile la baie, bucătărie, în timp ce se îmbracă, stau pe wc, ba au încercat să-l pună şi pe note la chitară. GATA, m-am săturat! Nu şi însă de Kiti încercând şi ea să-l cânte! Da- da, bobâra-bo bâ ba, zice şi ea acolo cum poate. Pare chiar mai simplă decât vorbirea. Cântă Kiti, cântă!
 
 
 
 
 *Henry de Montherlant via M Tournier (again, că-mi place)

Esti suparat? Caca-maca si ti-a trecut supararea!

Cum te cheamă, Felix, câţi ani ai, patru, mergi la grădiniţă, caca-maca.

Mă joc, dansez, desenez, construiesc. Şi ce mai faci tu, Felix? Caca-maca!

Salut sărut-mână, salut bună ziua sau salut...caca-maca.

Caca-maca- un fel de totul şi nimic, un fel de glumă serioasă, un fel de pol bipolar, adună în el derizoriul şi ironia vieţii. Nu ştiu de unde l-a importat Felix dar mie îmi vine mai nou pe buze în tot felul de circumstanţe. Caca-maca. Sau totul e o glumă. Caca-maca. Sau haz de necaz. Caca-maca. Sau esenta. Plus un zâmbet.

Perceptii

De ieri lui Felix i-au crescut urechile. L-am tuns.
Dimineaţă Kiti s-a trezit cu picioare mai lungi. Sarafanul de şcoală este prea scurt.
Horica s-a rotunjit, e ca un balon. I-am scos haina de iarnă cu puf din dulap.
În casă a venit primăvara. Am împărţit florile printre mai multe camere. Baia e norocoasă, şi ea a primit un ghiveci.
Felix ne arată limba şi înjură. Când o face aşteaptă reacţii. Grădiniţa este una dintre şcolile vieţii.
Kiti poartă la şcoală ecuson în piept. Este în clasa a treia la şcoala ei. Ecusonul e modest.
Horica şi-a vărsat năduful ieri pe limba germană. E prea greu. Azi a luat un zece la germană.
Am agăţat tabloul nostru de suflet pe perete în sufragerie. E un desen al Bisericii Romano-Catolice din centrul Ljubljanei. L-a primit Cătă de ziua lui de la un prieten.
Kiti joacă un joc nou. Scoate bambusul din vază şi fuge cu vaza cu apă. Dacă îi e şi sete, o bea. Ei i se pare un joc distractiv.

Vineri sau mai bine o zi

Nu mă simt deloc ca într-o zi de vineri, sunt puţin rămasă în urmă. Am de recuperat câteva zile pentru că miercuri, săptămâna asta, am fost sigură că e marţi. Azi însă nu e nici gând joi, poate, cel mai fericit, e miercuri. În capul meu. Kiti a fost liberă azi, toată ziua şi fiindcă e trecut de miezul zilei încep să realizez tot mai uşor că e vineri pentru că vinerea după amiază Kiti se tolaneste obosită zâmbind pe canapeaua din camera de zi.

Am cumpărat mere verzi, mi-am spălat două şi le-am pus lângă calculator. Pe unul o să-l împart cu Kiti, sigur trece pe la mine în curând. Am cumpărat şi roşii de la o bătrânică, mi-a spus că e baba cu roaba, e prima oară în vara asta când nu mai am impresia că roşiile pe care le cumpăr de la ţărani sunt luate de la supermarket.

Pe Horica îl doare în gât, l-am dus de dimineaţă la laborator să îi recolteze o probă de exudat faringian. I-am luat pe toţi cu mine şi asistenta cu care am stat de vorbă m-a întrebat dacă sunt toţi ai mei. I-am răspuns că da şi ea s-a mirat 'aşa de mulţi?'. M-am uitat rând pe rând la fiecare dintre copii şi i-am numărat 'unu, doi, trei', apoi m-am uitat la asistentă şi mimand uşor mirarea i-am răspuns 'sunt trei, da!'. Ne-am zâmbit şi am plecat. Horica trece într-a şasea şi e mare. E şi frumuşel şi poartă părul puţin mai lung. De aceea uneori i se mai spune că este fetiţă fapt ce nu îl măguleşte, la vârsta lui mulţi băieţi urăsc fetele. Astăzi asistenta de la laborator a crezut că îi recoltează proba pentru grădiniţă. Bietul Felix, cât de mic s-o fi simţit în clipa aceea? Horica a comentat faza în maşină 'câtă imaginaţie!', eu, tăioasă, am completat 'sau câtă lipsă de imaginaţie' şi iar am râs. Că suntem destul de rânjiţi în general. Ce-i drept însă este că asistenta, dacă nu s-ar fi uitat spre Horia când i-a pus mai multe întrebări, ar fi putut lesne să creadă că Horica este gradinitar întrucât el chiar a răspuns ca unul. Păi când te întreabă cineva, doctor, asistentă, profesor, cum te cheamă, nu răspunzi cu 'Horia'. Sau o faci pe riscul tău, în cazul de faţă, acela de a fi luat drept 'pinc', adică mic.

De dimineaţă Felix mi-a povestit că Spot se plimba pe câmp când deodată a auzit un 'uuuu, uuuu, uuuu'. Când s-a uitat de unde vine zgomotul a văzut un lup rău şi s-a speriat. Din fericire lupul cel rău şi-a dat jos masca de lup şi a rămas un poliţist. Spot a răsuflat uşurat însă nu mică i-a fost uimirea când poliţistul şi-a dat jos pielea de poliţist şi a rămas Pepi (alt căţel de pluş, tatăl lui Spot). Hi, hi, hi, am râs Spot, Pepi, Felix şi cu mine. Acum la prânz, Felix a venit din nou în bucătărie şi m-a întrebat dacă vreau să ascult povestea cu Spot. Am zis da şi am aflat că Spot, pe când se plimba pe câmp a auzit un 'uuuu,uuuu,uuuu' înspăimântător. (E ca un banc). Am zis, aha, era un lup rău, nu-i aşa? Nu, a mărit ochii Felix, era un lup şi mai rău care şi-a tras brusc pielea de lup de pe faţă şi a descoperit un alt lup, un pic mai bun pentru că mâncase mâncare de lupi de devenit buni. Spot însă tot speriat era şi atunci lupul şi-a tras masca de pe faţă şi, cine crezi că era, era chiar Brownie (alt căţel de pluş, o rudă de-a lui Spot). Hi, hi, hi. Apoi, după ce a terminat povestea cu Spot, Felix l-a rugat pe Horica să îi pună Jurassic Park şi Horica a acceptat. Ca semn de mulţumire, Felix s-a dus şi l-a pupat pe obraz. A revenit însă supărat la bucătărie plângând că Horica şi-a şters pusiul lui de pe faţă. Horica s-a gândit să îl împace şi l-a invitat să îi mai ofere un pupic promiţându-i că pe acesta nu îl va mai şterge. Felix s-a bucurat şi a repetat gestul fericit. Felix a mai rămas câteva minute lângă Horica ca să supravegheze dacă acesta se ţine de cuvânt. S-a ţinut, cel puţin cât Felix l-a urmărit.

Kiti a trecut între timp pe la mine şi a muşcat de două ori dintr-un măr. Celălalt e deja istorie. Văd că s-a făcut 5 jumate şi acum simt că e vineri. O să-mi fac şi o cafea, deseară am chef să mă uit la Columbo. Poate cu ocazia asta pierd iar noţiunea timpului.

home, dulce, gradinita, caca-doar cateva dintre cuvintele din text

Intorsu-ne-am din locuri de vacanţă cu nisip în sandale şi păr şi iată-ne din nou acasă desculţi în iarba pârjolită de atâta arşiţă, e bine şi acasă, un bine mai monoton dar chiar şi aşa tot bine se numeşte mai ales că e uşor amplificat de rămăşiţele vacanţei de vară deci ni se potriveşte şi expresia home sweet home ceea ce vă doresc şi vouă, cu plăcere. Zâmbeşte, salută, răspunde la întrebări l-am sfătuit pe tantarelul, că e de sezon, meu înainte de a intra în grădiniţa lui adică viitoarea lui grădiniţă astăzi când fără un scop bine precizat mi-am condus maşina într-acolo, maşină pe care recent de cinci zile am constatat cu un uşor tresărit că o conduc la fel dar totuşi diferit, de fapt diferenţa este una extrem de subtilă deoarece nu se poate percepe decât prin examinarea carnetului meu de şofer expirat de şase luni, iar Felix căci el e ţânţarul a zâmbit, salutat şi răspuns la întrebări, ba chiar a şi pus întrebări aşa cum face şi Horia la examenele Trinity de limbă engleză-asta a fost o paranteză greu de înţeles pentru cine nu ştie că la şcoala de limbi străine Lexis pe care o frecventează Horia se dau la sfârşitul anului nişte teste cu examinatori de la Trinity College London la care copiii sunt încurajaţi să pună întrebări profesorilor ce îi testează, închei aici paranteza justificatoare- însă zâmbetele, saluturile şi răspunsurile piticului meu, deşi apreciate pozitiv, au fost umbrite, sper doar superficial, de un final 'triumfal' provocat de întrebarea mea mieroasă ce s-a vrut a fi un fel de minge ridicată la fileu şi anume 'Felix, ţi-a plăcut la grădiniţă?', întrebare ce a primit un răspuns prompt, la fel de mieros şi ghiduş dintr-o guriţă cam slobodă:'da, ca un caca!'. Roşeaţa din obraji mi-a urcat drept în urechi, acum că îmi pipăi faţa realizez că de fapt nu a urcat, cum cine, roşeaţa, ci s-a deplasat lateral către urechi dar asta e un amănunt pus aici fără nici un sens, puţin totuşi de dragul înşiruirii chiar şi fără noimă a cuvintelor cum mi se mai întâmplă câteodată, ca de exemplu de fiecare dată când o duc şi aduc acasă pe Iuliana numai că , biata de ea, nu are privilegiul de a refuza, aşa cum îl aveţi voi, să citească ce scriu eu pentru simplul, deci evidentul motiv că nu scriu ci vorbesc, dar rămăsesem la roşeaţa ce mi-a inundat tot chipul ruşinată dar şi teribil de amuzată de porcărioară scoasă din puţul proaspetei sale gândiri de către mezinul nostru cel plin de spontaneitate uneori vulgară dar scuzabilă prin lipsa conştientizării acestei calităţi. Nu cred să fim puşi la zid pentru acest mic incident dar mărturisesc că anticipez întâlniri private cu conducătorii grădiniţei în viitorul apropiat deşi posibil să fie doar o senzaţie aberantă căzută în cap şi din cap de mai multă raţionalizare decât ar putea fi cazul mai ales că, deşi Felix ne pare un super trooper al năzbâtiilor, am primit feed backuri contrarii impresiei noastre şi anume pozitive, dar pozitive din punct de vedere al comportamentului său general, dar despre toate astea mai încolo spre toamnă. Atat pentru acum, m-a obosit operatiunea de aplicare a diacriticelor, dupa cum se observa acestea lipsesc in ultima fraza care nu mai poate, din acest motiv, sa se lungeasca la fel de mult ca si anterioarele ca risca sa devina niste terenuri alunecoase si nesigure, asa ca stop, noapte buna cu vise memorabile!

Neplăceri

Nu îmi place că (mai) ninge şi că am ezitat atât să cumpăr două căni frumoase de ceai. Le-am ţinut în mână, le-am rotit admirativ şi le-am lăsat pe raft în magazin. Nu îmi place că nu pot să beau un ceai vesel dintr-o cană optimistă acum, când ninge la mine pe geam. Lui Felix nu îi place să cânt cu vocea. Mie nu îmi place că lui nu-i place şi totuşi cânt. Atunci când asta se întâmpla, încă nu ningea. Acum Felix e ferit de neplăcerea asta, mie nu îmi mai vine să cânt. Lui Kiti nu-i plac semafoarele pe roşu. Le detestă chiar şi ar putea fi mult mai fericită fără ele. Nu-i place nici pâinea cu secară dar nu ştie că e cu secară până nu o gustă. După ce o gustă, o scuipă din gură şi o pune cu grijă în farfuria lui Horica. Acest lucru îi provoacă şi lui Horica o neplăcere temporară care-l face să se plângă cu voce tare dar fiind într-un moment cu gura plină (tot cu pâine cu secară) scoate şi sunete colaterale. Emisiile astea neaşteptate îl fac pe Felix să se supere,"mami, Horica mă face să spun 'yak' fiindcă pleoscăie. Yaaak!"

Sâmbătă, pe când răsfoiam cu lenea de weekend de după masă şi cu cana cu cafea în mână revista Dilema veche am dat cu ochii de un subtitlu îngroşat , 'Kiti'. Era vorba despre Kiti a noastra, iata linkul

nu orice prostie tre' sa aiba titlu

Am găsit un apartament mare şi frumos în Austria pe internet, mare să încăpem în el cu copil, căţel, purcel (sau copii, părinţi, bunici). Am plătit un avans de 25 % cu mai mult de o lună înainte. Apartamentul se află în centrul staţiunii, recepţia pentru el se face în alt loc, într-un hotel situat chiar pe pârtie la care se ajunge pe un drum îngust şi şerpuitor prin munte. Hotelul este optimist indicat pe website ca fiind localizat la doar 10 minute de plimbare de centru. Aş zice că o astfel de plimbare îţi ia 10 minute doar la coborâre în cel mai fericit caz. În fine, am ajuns la el, odată sosiţi în staţiune, nu fără emoţii şi nici fără lanţuri aplicate pe roţi (asta doar la coborâre). Ideea este că pe serpentinele drumului limitat într-o parte de o vale abruptă nu ne-am mai propus să trecem mai mult de încă o singură dată, la plecare, pentru a achita. Şi, curios şi neaşteptat, nici proprietarii nu au manifestat vreo intenţie de a ne legitima sau vreo ezitare dându-ne pe încredere şi avans cheile apartamentului.

Ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm oare faima de români, turişti în Austria este una pozitivă ţinând cont de preferinţa conaţionalilor pentru staţiunile de schi austriece? Sau este mai eficient pentru proprietarii acestor apartamente să închirieze pe încredere, asumându-şi astfel eventualele riscuri ce ar putea decurge din acest comportament? Cert este că experienţa noastră cu proprietarii austrieci de apartamente este una bună.

Uniforme, batistuţe, bentiţe şi mascuţe

În drum spre casă aud la radioul din maşină că suntem asediaţi puternic de celebra deja viroză gripală, motiv pentru care deschid televizorul pe ştiri odată ajunsă acasă. Aflu că sunt deja şcoli închise chiar la noi, în Bucureşti, şi că elevii primesc de astăzi măşti de protecţie în şcoli. Mi-l imaginez pe Horica cu mască pe faţă, la fel şi pe colegii lui, chinuindu-se să respire prin ele, ai nevoie de un pic de antrenament ca să le suporţi, şi descoperind, cu siguranţă, latura amuzantă din toată povestea asta. Pentru că ăştia sunt copiii. Poţi să le repeţi de nenumărate ori să respecte regulile de igienă personală, da, asta poţi să o faci şi nu e efort irosit întrucât din toată lista cu "aşa să faci" tot rămâne ceva în mintea, atitudinea şi comportamentul copilului. Dar nu-i poţi interzice să fie copil şi să se joace, chiar şi sub asediu. Fie şi cu masca pe faţă. Mă gândesc deci la Horica cu mască pe obrajii lui bucălaţi şi moi pe care i-am ţinut aseară în palmele mele întrebându-l pe tati şi provocându-le zâmbete amândurora când îi creşte barbă lui Horica, mă gândesc aşadar la Horica şi sunt oarecum îngrijorată, cum să-l feresc de boală? Nu-mi las gândurile să o ia razna şi bine fac pentru că sună telefonul pe care îl ridic de pe masă ca să văd pe ecranul său faţa zâmbitoare şi gura ştirbă a băiatului meu aflat singur şi neajutorat în gura milioanelor de viruşi, la şcoală. Răspund repede, ah, ce s-a întâmplat, niciodată nu mă sună în mijlocul orelor. Aflu urgent că situaţia din şcoală e cuminte şi deasemenea că Alex i-a tras jerseul băiatului meu de pe el şi l-a aruncat în gunoi. Ah, doar atât?-pentru sinea mea; spune-i lui Alex că mă supăr pe el dacă face astfel de lucruri-pentru Horica. Oare cine o fi Alex? Dacă tot m-a sunat şi dacă ziarele scriu bombe balonate despre monstrul-gripă, mă asigur scurt că nu tuşeşte nimeni în clasă şi că nu sunt râuri de muci sub nasuri şi închid.

Of! Simt că trebuie să scap de infuzia de panică şi chiar evadez de-acolo cu o poveste citită lui Felix. Îmi pare rău că iar a adormit înainte să se termine povestea cu cei doi şoricei. Este a doua oară când încerc să aflu ce se întâmplă cu ei, cu şoriceii, şi nu reuşesc. Nu vreau să o termin singură, când se trezeşte trebuie să o iau de unde a rămas şi ar fi la fel de neplăcut ca şi cum ţi-ar povesti cineva dinainte deznodământul unui film poliţist. Aşa că nu pot decât să le ţin pumnii strânşi şoriceilor ca să nu fie prinşi de stăpânii humanoizi ai casei unde locuiau. Ceea ce însă nu aş putea face cu eventualii şoricei din casa mea. Iată-mă cu latura mea duplicitară!

Kiti e în vacanţă trebuie să îmi fac un plan şi pentru ea. Cu siguranţă Kiti nu ar purta nimic pe faţă, nici măcar un fular la gât nu prea acceptă, însă ea e mereu însoţită, îngerul ei păzitor are ajutoare. Dimineaţă s-a cam supărat, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea pentru tratamentul la care o supunem. Dar nu vă închipuiţi cine ştie ce, ca întotdeauna şi la toate nivelurile e de vină şi acum deficitul de comunicare si frustrarea la care acesta te duce. Cel puţin acum e veselă şi dornică de stat la taclale. Kiti e o domnişoară, a zis Felix.

Oare de ce încă nu am învăţat că dacă cineva(nu vorbesc despre prieteni) îmi spune că mă sună în jumătate de oră s-ar putea să nu o facă?


Later edit: Horica a fost extrem de dezamagit la vederea mastilor "banale de chirurg la mana a doua". Pai cum sa nu fie cand se astepta la o masca de gaze???

Credeţi că un băiat la cumpărături e mai uşor de multumit decat o fetita?

"Mami, trebuie să mergem la magazin să-i cumpărăm un cadou colegei mele!"

"Când e petrecerea?"

"Sâmbătă, de la 11!"

"Cine e sărbătorita?"

"Corina."

"Păi Corina nu are o soră geamănă?"

"Aaaa, ba da!"

"Înseamnă că e şi ziua surorii ei", zic râzând, "aveai de gând să-mi spui asta?"

"Cred că...da!", râde şi Horica cu mine.

Aşa că de dimineaţă am căutat cadou, adică binenteles, cadouri. Cât de nepretenţioasă este Kiti, atât de atent la detalii este Horica. Chiar şi atunci când nu alege pentru el. L-am întrebat dacă are idee despre preferinţele fetelor, am aflat că nu prea le plac cărţile iar jucăriile nu mai constituie o atracţie deosebită. Bănuiesc că un accesoriu vestimentar nu poate fi primit fără plăcere. Văd un fular croşetat în nişte culori foarte plăcute, un lila închis pe nuanţe de maro şi bej, este cald şi frumos. Dar lui Horia nu îi place, cum să-i luăm un fular, mai bine o eşarfă. Dar şi fularul este tot un fel de eşarfă dar de iarnă, încerc eu să primesc acordul. Nu reuşesc şi plecăm mai departe. Dar atunci ce să fie? Poate un tricou, ceva casual? Vânzătoarea ne prezintă mai multe variante din cele existente. Unul este prea gros, altul este prea roz, celălalt este prea verde. Încă unul, nu vezi ce material neplăcut la atingere are şi cu fraza asta o determină pe vânzătoarea să se îndoiască de abilităţile ei de vânzător, acum chiar că m-ai dat gata, nici eu nu mă uit la atâtea detalii. Lucky me, crede Horica. Aş răspunde yes, indeed and poor me. Dar n-o fac. Ce ziceţi de rochiţa asta? Este una grena, dintr-un material foarte delicat, uşor elastic, cu o platcuta cusută într-un model geometric din acelaşi material de pe care cade uşor evazată toată rochia, cu mâneci lungi, simplă şi frumoasă. Da, îmi place, te superi Horica dacă i-o iau lui Kiti? Hai, ia-i-o lui Kiti, plin de generozitate, Horica. Şi-aşa nu aveau două la fel şi nici măcar încă o altă rochiţă! E clar, vom avea o dimineaţă lungă. Poate nu una prea lungă totuşi, întrucât trebuie să ajungem şi la şcoală.

Schimbăm magazinul hotărâtă să fie cel ales pentru cadourile gemene. Între magazine reuşesc cumva să-l fac pe Horia să înţeleagă că, deşi apreciez faptul că se gândeşte serios la cum să aleagă cadoul potrivit, un accesoriu de genul fular, curea ar fi destul de potrivit pentru fetiţele mai mari cu aproape un an decât Horica. Zis şi făcut. Fără să ignor norocul prin care ultimul magazin rămas ca opţiune este şi cel în care să găsim ceea ce căutăm, zic mulţumesc în gând şi aleg două cadouri asemănătoare pentru cele două fetiţe mai mult decât asemănătoare: un fular şi nişte mănuşi kaki cu nişte dungi discrete colorate şi un fular şi o căciulă grej.Ura, we did it!

Cer senin. Deci ce conteaza ca e frig?

Cu soarele pe cer de dimineaţă neamenintat de niciun nor serios, puişori de nori timizi nu pot fi decât nişte perdeluţe transparente în faţa soarelui, sigur trebuie să ieşim sub cerul liber. Ce cod de nu ştiu ce culoare? Cele câteva grade peste zero se ameliorează simplu cu câte o haină groasă. Ca-n imaginea din dreapta. Şi-apoi Felix, ca şi Horica dealtfel, nu e genul care să se plângă de frig sau foame vreodată.



Sau fără haină groasă, prea îmbrăcat nu poţi să joci tenis. Tot ca-n imagine dar cea din stânga. Parcă, totuşi, nişte mănuşi speciale de tenis care să îmbrace doar faţa dorsală a mâinilor nu ar fi complet inutile. Oare ele există? Mai ales acum i-ar trebui, când Horica se pregăteşte pentru primul lui turneu adevărat. Deocamdată exersează serviciul, pentru alte procedee ai nevoie de partener şi nu prea mulţi dintre cunoscuţii lui se încumetă la joc pe vreme friguroasă.






Alţii au multe lecţii de făcut şi-n dimineaţa asta chiar nu au timp de joacă. Miercurea nu este şcoală pentru Kiti deci e un prilej de a repeta. A, b, c, d... Unu, doi, trei...Pe, sub, deasupra...
Plus toate programele expresive care sunt acum în număr mare şi a căror frecvenţă aduce şi roade. Acum, este adevărat că vorbele din guriţa lui Kiti sunt tot mai multe şi mai clare dar tati crede că a auzit-o pe Kiti spunând în timp ce-l trăgea de mânecă cuvântul "toaletă". Nu ştiu ce să zic, acesta e un cuvânt destul de greu de pronunţat de către Kiti dar pe de altă parte comportamentul ei verbal a devenit mai variat în ultima vreme.



Între timp mă gândesc la ce concursuri radiofonice să mai particip doar-doar oi câştiga (din nou) două bilete la Masters of Jazz de săptămâna viitoare. Că 1000 de lei n-avem acum de dat pe ele.

Acum chiar că a venit. Toamna.

Arată ca într-o duminică mohorâtă de toamnă, când ploaia, temperatura scăzută te ţin in casa, la căldură, în faţa unui film vechi şi îndrăgit. Dar ei nu sunt mohorâţi, cum nici duminica asta n-a fost, sunt doar obosiţi după câteva ore de alergat sub soare-unii şi de la febra unei răceli obişnuite-alţii. Aşa că ideea de a vedea împreună un film a fost primită cu bucurie.

Au început să urmărească filmul concentraţi, în poziţii destul de incomode aş zice dar spre sfârşitul filmului s-au mai relaxat:















Dar azi e luni şi a venit toamna cea friguroasă şi ploioasă. Nu e încă prea frig dar Felix aşa simte, e şi normal dacă ai temperatura corpului mai ridicată decât normal. Şi dacă mai trebuie să şi ieşi de unu, două, trei ori din casă astăzi.

Alina îi enumeră lui Felix trei motive pentru care zice ea că nu e "babă" aşa cum i-a spus piticul că ar fi. Zice ea că 1-babele sunt mici de statură, 2-babele sunt cocosate şi 3-babele au păr puţin. Felix nu pare convins de argumentaţia Alinei, eu râd cu Horica de ea şi îi recomand să se uite în oglindă.

Kiti s-a întors de la şcoală în blugii lui Horică, ai ei s-au udat, o pereche, sambata si s-au umplut de zgura, cealalta, duminica, arată cool aşa largi cum îi vin. Azi nu i-a plăcut la ora de sport, au aparate de fitness şi Alina zice că a insistat prea mult să o ţină pe nu ştiu ce steper. Mi se pare foarte fain că au aşa ceva în şcoală. Chiar de asta are Kiti nevoie acum, că vine frigul. Poate învăţa şi să pedaleze până la urmă. Din păcate n-am mai făcut excursii cu bicicletele de 3 ani timp în care Kiti a crescut şi nu mai încape pe scaunelul de pe bicicleta lui tati. Acesta este al lui Felix acum.

Felix nu mai e câine, acum e pisică. Dar a rămas cu freză de câine. Deci e o pisică cu freză de câine. Şi se deplasează, cum altfel, în patru labe. Miau-miau, pisica vrea apă, miau-miau, pisica a văzut o "viermitate" sub scaun, varianta ei, a pisicii, pentru vietate. Am reuşit doar să zăresc viermitatea, avea multe picioare (nu le-am numărat dar ştiu că sunt opt fiindcă era un păianjen) cu care a fugit agil printre cărţile din bibliotecă.

Azi-noapte am dormit o oră pe jos, pe elanul de pluş de la Ikea, la picioarele patului lui Felix, cu o mână printre gratiile lui să-i susţină scutecul umezit pe fruntea băiatului fierbinte. N-a fost rău dar nici bine. Şi mă mai doare şi-n cotul drept de la o mişcare greşită de ieri de la tenis.

Şi Horică a început "Robin Hood" deşi nu terminase încă "Marile speranţe". Pe care n-o mai găseşte.

Dinamică, porumbei şi papagali credincioşi şi cafe latte

Se mişcă lucrurile odată cu noi. N-am mai spart de multişor niciun pahar dar astăzi un ciob răzleţ s-a ivit de sub maşina de spălat. L-am luat cu degetele uşor, oare de unde vii şi cât de mult ai rătăcit? Totul e în mişcare, până şi părul celor doi Gogo, omuleţii cu părul de iarbă, creşte neîncetat. I-am tuns împreună cu aparţinătorii, Horica şi Felix, în baie, deasupra vasului wcului. A fost distractiv şi în ciuda locului în care i-am tuns am tras adânc aer în piept ca izul ierbii proaspăt tunse să-mi aducă amintirile casei în care am locuit şi în care s-a născut stăpânul mai mic al unuia dintre Gogo.

Se mişcă şi cărţile, se mişcă şi jucăriile dar asta o ştie orice copil. La noi mai mult ca la oricare. În pătuţul lui Felix număr una, două, trei...cinsprezece colocatari semipermanenţi. Nu e niciunul în acelaşi loc unde era cu o seară înainte. Nici Felix nu stă pe loc, de fapt el se mişcă cel mai mult dintre toţi aşa că noaptea, când pe întuneric mă aplec deasupra patului să-l învelesc, îi caut cu degetele făţuca pentru ca sa aflu unde a ajuns si ca sa nu i-o acopăr.

Ah, dar să vedeţi cât de mişcătoare sunt caietele şi penarele lui Horica! Ele sunt chiar impertinente, nu se codesc să ajungă absolut nicăieri. Un mic rezervor cu cerneală pentru stiloul lui Horica a ajuns chiar în maşina lui tati!!! Acolo unde l-a găsit Kiti. Şi fiindcă n-am avut timp de Kiti la fel cum n-am putut să-i întreţinem pe băieţi, copiii au găsit o cale pentru a alunga plictiseala aşteptării pe părinţi. În timp ce Horica şi Felix au adunat cu resturile de la un McDonald's salvator vreo patru câini la fereastra maşinii, Kiti şi-a promis în barbă că va desface cumva rezervorul plimbăreţ de cerneală. Şi pentruca a reuşit să se ţină de promisiune, când mi-am aruncat ochii pe faţa şi mâinile ei devenite albastre mi-am dat seama că tricoul roşu cu dungi albe şi picăţele albastre de pe ea a fost doar roşu cu dungi albe de dimineaţă şi la origine. I-am promis tricoului că-l salvez cu Vanish iar Felix a fost de părere că tot Vanishul îi va rezolva şi faţa lui Kiti. Până la urmă n-am scăpat de picăţelele albastre de pe tricou cu Vanishul mincinos astfel că am renunţat să-l aplicăm pe faţa albastră a fetiţei pe care o lăsăm în seama săpunului zilnic sperând că până la urmă să revină la culoarea albă naturală.

Se cutremură întreg apartamentul de câteva ori pe zi aruncând obiectele din loc în loc ca pe o minge. Iar mingi, când răspunsul lui Kiti la întrebarea care este jucăria ta preferată este minge, mingi, avem nenumărate exemplare. Nu există încăpere fără minge. De-o fi baie, de-o fi cămară, de-o fi bucătărie sau cameră de zi.

Porumbeii mesageri ce vor fi ai lui Horica în curând au ieşit din ouăle lor. Sunt albi şi nu au creste. şi nu sunt la Bucureşti. Aşa că Horica îi visează doar. Noapte de noapte.

Ştiaţi că unul din cei doi papagai peruş ai domnului profesor, scăpaţi din curiozitatea unei fetiţe mici-mici care a testat deschiderea uşiţei coliviei în libertate, a revenit dramatic în colivia sa după aproape o săptămână de pribegie? Pe noi ne-a impresionat tare micuţa pasăre despre a cărei inteligenţă supravieţuitoare nu se auziseră veşti prea bune. Din păcate prietena lui nu a mai găsit calea de întoarcere. Sau şi-a găsit fericirea pe altundeva. I-am sugerat domnului profesor să-i aducă o altă parteneră lui Papi. Din nefericire, băbuţele-papagaliţe nu au căutare, deci nu sunt de vânzare.

Tati crede că la Starbucks pun droguri în cafea. Altfel cum se explică faptul că ne abatem pe acolo mereu şi mereu?