Doctor pui

Cu ochii la drum, cu mintea la o nouă mutare şi cu grija să nu adoarmă spre copilul mic din spate, acum, când mai avem 5 minute şi ajungem acasă, îl întreb dacă doarme, îmi răspunde că da, doim. Încerc să îi dau un argument raţional pentru care nu ar fi tocmai plăcut să adoarmă acum, cu câteva minute înainte de a ajunge, că trezitul, că moleşeala, că lipsa posibilităţii de a-l căra în spate până sus şi altele, argumentul raţional nu ţine că e implicat viitorul iar copiilor mai bine le spui de prezent, aşa că încerc cu distragerea atenţiei de la Moş Ene de la gene către interesul crescut al băiatului pentru oratorie printr-o simplă întrebare, ce mai fac dinozaurii mici? Declicul se produce, somnul dispare magic şi Felix porneşte ca un torent:

Dinozaurii mei buni stau în adăposturi în pădure, le-au construit singuri cu mâinile lor din crenguţe de copac. Au şi mitraliere. (Intru şi eu în monolog, dacă mai era nevoie...:cum, au mâini?) (Felix stă pe gânduri câteva clipe, vrea să clarifice situaţia), stai să-i sun! Alo, aveţi mâini? Da, avem mâini! ... (adică, vezi, ţi-am zis eu!). Mitralierele sunt ca să se apere de băieţii răi pentru că dinozaurii mei buni sunt buni cu băieţii buni şi răi cu băieţii răi. (Deja rolul meu s-a terminat, nu-l mai opresc decât ca să-l cobor din maşină când vom ajunge.) Eu şi cu Pepi şi cu Spot vedem un film cu noi când exploram noaptea pădurea, pentru că noaptea se filmează. Ştii, mami, când a venit noaptea erau două tancuri cu gură care ne căutau pe noi. (Aici intervin, nu ca să îl ţin trează ci intrigată de ce aveau tancurile gură). Cum de ce? Ca să vorbească cu mine în sfârşit că până acum n-au reuşit să vorbească cu mine pentru că eram prea mic pentru ele şi eram şi în burta ta. Ştii că dinozaurii mici au uşă la adăpost ca să nu intre frigul la ei. Dar eu am descuiat uşa cu cheia şi am dormit cu ei în patul mare. Dacă nu vor să doarmă în pat şi stau pe jos se murdăresc pe cap şi îi calcă ăia mici, ca Kiti. (explicaţie: Felix stă deseori întins pe jos prin camere iar de fiecare dată îl atenţionez, ridică-te că te calcă Kiti). După ce am dormit noi noaptea a venit primăvara ziua şi soarele. Şi tancurile intrau în casă şi adăpost, ştii, tancurile alea cu gură...

Sunt în maşină, la volan, aproape de casă, în zona asta nu mai e nevoie să conduc fără ajutor, maşina cunoaşte şi ea drumul spre casă şi mai sunt şi destule semafoare pe roşu. Aşa că dactilografiez cu pixul maşinii pe ziarul cumpărat şi ţinut la îndemână pentru momentele de trafic oprit şi cu îndemânarea din dotare şi dobândită la cursurile studenţiei torentul ce iese din guriţa lui Felix. Ca să nu uit până acasă de ce am zâmbit iar.

Seară in familie

În cortul montat aproape de pădurice şi de malul lacului stau cei trei copii iar părinţii îi privesc dintr-o relativă depărtare. Pare că ar fi într-o expediţie de urmărire şi cercetare a animalelor de pe Animal planet. E linişte deplină chiar şi Kiti îşi măsoară cu grijă şi cu interes respiraţia, se aud totuşi nişte şoapte din când în când. Şi e noapte cu stele şi lună pe cer.
"Hei, ce faceţi acolo?". Întrebarea mea primeşte un răspuns abrupt,"şşşt, ne ascundem de turma de dinozauri!". Aha, se joacă de-a urmărirea. Ei sunt urmăriţii, urmăritorii sunt imaginari. Oare îi vede şi Kiti?

Deodată începe agitaţia. Cortul se leagănă dintr-o parte într-alta şi inerţia mişcării lui îi aruncă afară pe copiii din el. Sunt atacaţi şi conducătorul de grup hotărăşte retragerea. Horia, cu cele necesare expediţiei pe spate, într-un rucsac, porneşte în fugă aranjând coloana de fugari în ordine descrescătoare.

Imaginea copiilor fugind vreo 200 de m în şir perfect, fără ruperi de ritm este acaparatoare pentru noi, părinţii copiilor. În special datorită lui Kiti care trăieşte jocul în acord cu fraţii săi. Şi datorită stilului în care ea aleargă după Horică aruncând ritmic câte o privire în urmă pentru a se asigura că Felix e în coloană. Kiti aleargă cu viteză destul de mare însă mişcările membrelor ei sunt uşor excentrice. În fugă, picioarele sunt aruncate spre exterior pas cu pas şi gambele nu sunt flectate suficient pe coapse astfel că arată ca o raţă în grabă mare. Braţele fac mişcări de înot în aer iar mâinile le ţine cu palmele deschise şi degetele răsfirate în contrast puternic cu membrele unui atlet în alergare. Dar aleargă şi o face cu viteză.

Ajung neprinşi înapoi la bază, în cort. Reintră unul după altul, aşa cum au şi ieşit, cu mişcări scurte şi sigure ca într-un desen animat (doar fundul lui Kiti mai are nevoie de o a doua mişcare ca să dispară din vedere) în cort unde răsuflă uşuraţi.

Jocul s-a terminat, copiii împart cu noi două pizza, Margherita şi vegetariană. A doua se termină mai repede dar Felix mai vrea o bucată. Îi ofer din bucăţile pline de sos de roşii rămase pentru Horia (băiatul care mănâncă greu) dar sunt refuzată cu o mimică dezgustată şi cu observaţia că lui nu-i place pizza plină de sânge. Aşteptăm ca Horică să-şi mestece şi să-şi înghită ultimele bucăţele şi plecăm acasă.

Văcuţa Holstein de la Ikea

"Bună ziua, băieţelule!" zise vaca Holstein de la Ikea.
"Bună ziua!" răspunse Felix privind ruşinat în jur.

"Uită-te la mine, aşa este frumos când vorbeşti cu cineva. Las-o pe mama ta!" spuse vaca, a cărei voce venea puţin dinspre lateral dreapta faţă de gura ei, făcându-l astfel pe Felix să devieze uşor capuţul înspre mama lui, aflată şi ea, cum bănuiţi, în dreapta văcuţei.
Felix îi răspunse printr-un uşor gest al capului asociat şi cu un zâmbet discret, timid.

"Eu sunt văcuţa Muuu, tu cine eşti?"
"Eu sunt Dede!" zise Dede.

"Îţi place laptele?"
"Da, eu beau lapte cu Nepquick dimineaţa!"

"Foarte bine, ţi-am adus o cutie de lapte, Dede!"
"Mulţumesc!".

"Cine e fetiţa asta?" întrebă vaca.
"Este ţoaia mea, Kiti."

"Buna ziua, fetiţă! Eu sunt văcuţa Muuu, pe tine cum te cheamă?"
Kiti aruncă o privire suspicioasă, pe furiş văcuţei. Ăsta îi fu răspunsul. Vaca insistă, repetă întrebarea. Kiti îi dădu acelaşi răspuns. Văcuţă nu se dădu bătută, ştia ea ce ştia şi mai încercă o dată.
Acum Kiti, văzu că n-are încotro şi îngăimă un "Kiti" care, pentru un străin, aşa cum era şi văcuţa Muuu dealtfel semăna mai degrabă cu un "mână" (!?!).

"Mână, ce nume neobişnuit, dar frumos totodată!" spuse naiv văcuţa.
Atât le-a trebuit fraţilor lui Kiti ca să izbucnească în hohote de râs, auzi, mână! Ce faci ,mână, ha, ha, ha?
În acel moment, incitată de gălăgia râsetelor băieţilor şi uşor iritată de faptul că ea este motivul şi obiectul distracţiei stârnite, Kiti se îndreptă cu pas apăsat şi zguduitor înspre canapeaua unde se perpelea Horia de râs şi sări cu spectaculozitatea unui luptător de wrestling direct pe Horia. Cu arătătorul făcut cârlig, îi apucă sigur şi neaşteptat brăţara elastică, alb-albastră, cumpărată încă de pe vremea ultimului campionat mondial de fotbal, şi trase hotărât, cu putere şi cu un ţipăt incitator de luptă până o rupse. Ha, ha, ha, ce nebunie! "Ha, ha, mână, zici?", spunea mimica si glasul lui Kiti. "Şi tu, acolo, crezi că e hazliu?" îi spuse şi lui Felix cu aceeaşi mimică şi cu arătătorul mâinii drepte împingându-i finuţ, dar agasant obrazul. Deşi scena ne arăta o adevărată bătălie, fundalul sonor era încărcat de veselie, hohote şi chiote, veselie amplificată şi de strigătele lui Felix care, se pare, atâta aştepta.
"Ajutooor, ajutooor, hi, hi, hi, ia-o de pe mine, mami!" strigă Horia, "aaaaa, aaaaa, ha, ha, ha" urlă Felix, "ha, ha, ha" răcnea si Kiti...

Şi toată nebunia asta doar din vina văcuţei Holstein de la Ikea. O fi dând ea mult lapte bun şi bogat, dar nu prea aude bine!