Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Scânteia

Rareori rămân singură în baie. Nu azi. Îmi descurc părul ciufulit și îmi privesc ochii roșii de nesomn din oglindă. Sunt ai mei, le recunosc uitătura. În dreapta mea, sprijinită de caloriferul cald cu mâinile încrucișate sub fund, zâmbește senină Kiti. În stânga, după ușă, Felix așteaptă răbdător să-i redau gulerului tricoului său cumințenia. În spatele meu, înalt, mă depășește Horia, el construiește, dărâmă și reconstruiește propria-i coafură cu o perie de păr, pe care o ține stângaci în mâna dreaptă. Felix mă așteaptă pe mine, eu aștept după Horica, Horica așteaptă o minune, Kiti pare singura dintre noi care nu așteaptă nimic, în afară de pace și serenitate în lume. Dacă ar fi să ne rezolvăm în sens invers așteptările, am rămâne veșnic incompleti, asta numai pentru că așteptarea fetei este dintre cele mai vajnice ale omenirii. Totuși, în lumea ei astăzi domnește calmul, iar adolescenților li se îngăduie să creadă în minuni. Horica nimerește o așezare armonioasă a șuvițelor sale de păr, el se alintă în oglindă pe deasupra umărului meu drept, iar mie îmi este pe deplin familiară strania sa percepție adolescentină de neplăcut și chiar dezgust față de propria înfățișare. Îl îmbrățișez, iar fiindcă se lasă îmbrățișat, înțeleg că are nevoie de o confirmare a priceperii sale. Din păcate Kiti nu i-o dă, fiindcă la întrebarea lui, 'Kiti, îți place cum îmi stă părul?', copila dă foarte limpede din cap că 'nu'. Degeaba insistă Horia să repete, Kiti o ține una și bună, 'nu', râzând si aproape înțelegând farsa pe care i-o joaca fratelui ei. Minutele tot înaintează răstimp, chiar dacă senzația de întrerupere se păstrează vie, iar eu constat că peria îmi alunecă liber pe căi multiple, paralele prin păr. Constatarea aproape uimitoare a realității mă îndeamnă să gonesc copiii din baie, pentru a-mi desăvârși toaleta. Ei ies pe rând întrecându-se între ei, iar mie mi se ivește în ochii roșii de nesomn o scânteie.



PS: eticheta 'tenis' are de-a face cu ochii mei roșii de nesomn.

Despre uimitoarea și deloc data putință de a privi în perspectivă

Găsesc sănătos pentru suflet entuziasmul pe care unele acțiuni ale fetei ni-l dau. Să ne adune laolaltă un gest simplu ca un clipit, deși complex, dacă încerci să-l cercetezi, tot ca un clipit, îmi apare chintesența comuniunii părintești. Copila ajunge acasă prea înghețată și se repede la cana cu ceaiul meu de anghinare. Ia o gură însemnată, apoi amăreala extremă îi provoacă dezgust. Îi iau cana din mână, însă ei nu-i ajunge îndepărtarea lichidului cu gust respingător din față, așadar insistă să-mi ia înapoi cană, aflu apoi, ca să-i scurgă tot conținutul în chiuvetă. Eliberarea aceasta completă, pe care Kiti o săvârșește, este o acțiune mai complicată decât pare, întrucât presupune o anticipare, ceea ce este o demonstrație încântătoare de inteligență practică și, chiar mai îmbucurător, înseamnă o îngrijorare pentru viitor. Cu o predominantă și neliniștitoare conectare spațială și temporală în prezent și împotriva faptului că trecutul are desigur un oarecare răsunet în viața ei de zi cu zi (mă refer în special la memoria rutinei de trai), putința copilei de proiectare în timpul ce va veni este surprinzătoare, emoționantă și revelatoare. Urmează o îmbrățișare apăsată, bineînțeles, alături de o cină frugală, dar caldă, mulțumesc!

Spre Crăciun cu spirit vesel-10 decembrie

Încerc senzația aceea de infailibil când citesc în mesaj că serbarea Catincai are loc în același moment cu recitalul de pian al lui Felix, știam eu, îmi zic și oftez mâhnită pentru imposibilitatea de a mă împărți în două, singurul motiv de întristare, fiindcă, precum am spus, n-am îndoială că aranjarea în timp a celor două evenimente are de-a face cu un anumit tip de ordine superioară intangibilă. Îmi apare curioasă propria mea alegere a motivului de supărare, în alte condiții aș fi fost tentată să exclud ferm din calcul iraționalitatea unei diviziuni funcționale trupești, pe de altă parte iată-mă ființa complicată de trăirile desăvârșite, adesea cu har profetic, ale maternității. Mă folosesc totuși de logica operațiunii de împărțire, până la urmă o înmulțire și ea, însă privită din altă perspectivă, și hotărăsc să-mi anulez parțial mâhnirea prin apelarea la divizarea întru alinarea celor doi copii a trupului familial adult, în mama și tata; iată cum fericit cei doi părinți împlinesc nevoia de tot.
 
Spiritul voios de sărbătoare n-are a face cu răpăiala prelungă și elocventă a serii, dar are a face cu muzica în spațiul demn al Ateneului, eu așa simt. Felix mă însoțește pentru a doua oară în viața lui la un astfel de concert și, în ciuda greutății cu care își ține neastâmpărul de copil încă mic, îi amintesc prin încurajarea gestului de a-mi mângâia între degete o șuviță de păr de liniștea și tandrețea pe care prezența mamei i le oferă. Rezistă astfel patruzeci de minute, pianul cu coadă de pe scenă îi ține atenția trează, chiar se întreabă către finalul concertului dacă clapele instrumentului au aceleași dimensiuni cu cele ale pianinei sale de acasă, întrucât chiar el însuși se va găsi peste câteva zile în fața unui astfel de instrument impresionant. Își petrece însă finalul concertului de vioară și pian jucându-se pe telefon, pe care am grijă să îl țin bine acoperit de hăinuța lui, ca să nu deranjeze spectatorii.

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Niște accente adolescentine

Horica urmărește "Călăuza" lui Andrei Tarkovsky și are brusc o revelație: 'înainte să văd filmul, am jucat jocul'. Râdem împreună și fac observația că progresul uman are un fel de direcție centripetă, exact ca traseul călăuzei până la urmă, în definitiv pe vremea mea, înainte să citim cartea, aveam opțiunea să vedem filmul, ca astăzi, iată, să călcăm încă un pas către centrul necunoscut al lumii, tărâmul făgăduinței, putând să jucăm jocul, să vedem filmul, ca abia apoi să citim, eventual, și cartea. Ha! Una peste cealaltă, în ce succesiune se întâmplă asta, cât suntem îndrumați spre a ne pune întrebări este bine.

Tot Horica. Cu un trup firav încă, dar bine proporționat, pe care nu a fost obișnuit să îl includă pe deplin în ceea ce face, ci l-a cruțat sistematic, mai degrabă dintr-o dulce leneveală decât din narcisism, Horica învață, cum fac toți adolescenții, să se armonizeze cu sine însuși, așadar trage de mușchi și articulații sub îndrumarea tatălui său și aclamat chiar de pe salteaua imaginară ce delimitează spațiul virtual al sălii de sport încropită acasă de frații și mama lui, chiar eu, desigur. Băiatul se alintă ușor, însă respectă, chiar dacă împins de la spate, indicațiile instructorului, care îl ironizează pe erou, amuzându-ne pe toți, 'hai cu trupul tău de scientist la treabă!'. Felix execută și el, ca un gândăcel plin de mobilitate, exercițiile destinate fratelui mai mare, încurajându-l. Pe Kiti o provoc eu la sport, promițându-i mincinos un biscuite întreg, trupul ei, în ciuda lipsei de exercițiu, are profil atletic, bine legat, însă mișcările îi sunt niște imitații abia schițate ale modelului, care ne amplifică buna dispoziție. Echilibrul emoțional al dimineții sportive se păstrează, chiar dacă tati este prea serios, iar noi râdem prea mult, fiindcă din când în când Felix scade din entuziasmul general, smiorcaindu-se specific, ba pentru o ușoară lovitură, ba pentru ca Kiti mesteca fericita, ba pentru cine știe ce alt motiv original. Așadar ne încheiem seria sportivă în formație completă, pe care ne-o propunem cel puțin săptămânală, într-o moderată, așadar sănătoasă stare de spirit, gata să renunțăm fără regrete la profilul de scientist al fiului nostru, evident, în acordul său neîndoios.

O revelație ca o mângâiere

Obosit după semifinala pierdută la prânz, apoi înfrigurat de ploaia tot mai rece a dupaamiezii, Horica n-a mai vrut să ne însoțească la concertul de aseară, e drept, fără să fi ajuns să îl asculte pe Dhafer Youssef vreodată. A cam bombănit indispus în mașină, dar recunosc că am insistat să uite de senzațiile neplăcute de moment și i-am promis o revenire spectaculoasă, oferindu-i jumătate de paracetamol. M-am ferit să îi promit înviorare datorată muzicii, fiindcă n-aș fi vrut să leg indispoziția sa de opera genialului artist în niciun fel. Am știut fără să știu de fapt că muzica lui Dhafer îi va fi o revelație, pentru că așa mi-a fost și mie, iar noi, amândoi, suntem croiți asemănător la buzunarul acesta al sufletului. Și chiar i-a mers, i-a mers acolo unde este menită creația artistică să meargă, direct, fără inhibiție, ridicându-i deodată colțurile gurii, dar, mai ales, privirea aceea curioasă și strălucitoare de iubitor al muzicii.

O mică notă: părintele nu știe mai bine decât copilul său ce îl fericește pe acesta, nu, nu știe, însă se întâmplă uneori să știe pur și simplu că este vremea să se încreadă orbește în instinctul lui părintesc și să ceară supunere. Când o face înspre bucuria copilului, ar fi bine să mulțumească oricui crede el că trebuie să mulțumească, în niciun caz să nu aștepte mulțumiri!

A spune că nu-ți plac puzzle-urile este același lucru cu a spune că nu-ți place viața. Nouă ne plac atât de mult, încât avem de rezolvat unul în plus. Hihihi, desigur.

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Despre spiritele libere și-o mică mare șmecherie

Olimpiada de Științele Pământului este una dintre olimpiadele școlare organizate de Ministerul Educației și are, cel puțin pentru ciclul liceal, caracteristica de a oferi bibliografie și subiecte comune tuturor elevilor, de la clasa IX la clasa XII. Cu subiecte de complexitate mare, presupunerea că elevii din anii terminali vor obține punctajele cele mai mari este de bun simț. Ei bine, paradoxal, clasamentul nu respectă această presupusă 'normalitate', ba mai mult, există printre premianți chiar elevi de clasele a noua și a zecea, nu puțini. Această situație îmi permite să observ (iarăși) duplicitatea în care instituția ministerială răspunzătoare de educația în România se complace. Pe de o parte susține obligativitatea înscrierii tuturor copiilor în sistemul de învățământ de masă și, implicit, interzicerea școlarizării pe cont propriu (homeschooling HS), pe de altă parte îi provoacă pe aceiași elevi, înscriși în învățământul de masă, la testări complexe, pentru a căror pregătire se bazează exclusiv pe efortul privat, individual al fiecărui elev în parte, altfel nu se explică organizarea nediferențiată pe clase a acestei olimpiade multidisciplinare.
 
Dintr-o altă perspectivă, această olimpiadă de științe promovează un tip de concurență neloială între elevi, punând la start copii cu pregătire specială, împreună cu copii cu pregătire foarte bune, însă limitată la cerința de clasă impusă de minister. Desigur, această idee poate fi contestată de unii prin însăși definiția de a exista a olimpiadelor, în general, și a olimpiadei de științe ale pământului, în special, anume că prezentarea cere obligatoriu un anumit tip de efort de pregătire. Dar, iarăși, prezența manualelor a patru științe din cei patru ani de studiu în capul listei bibliografice a olimpiadei ministerului este contradictorie cu însăși rațiunea de a fi, așa cum este astăzi, a învățământului liceal românesc, adică împărțit în ani de studiu promovabili succesiv. Ca o consecință a tipului de concurență descris mai sus, remarc posibilitatea descurajării unora dintre elevii interesați realmente de științe.
 
Pe măsură ce cresc și învață, anumiți copii dezvoltă pasiune pentru disciplinele științifice, dobândind astfel un nivel special de cultură generală științifică, ce adesea îi conduce către studiu aprofundat. Într-un covârșitor de mare număr de cazuri (din păcate), părinții sunt cei care descoperă aceste pasiuni și tot ei le încurajează și le stimulează. Necinstit, ministerul se bazează pe implicarea susținută a familiilor în educația copiilor, ba se bate cu pumnul în piept pentru performanțele elevilor săi și interzice recunoașterea formei de școlarizare individuală, care, de altfel, îi conferă consistență.
 
Din toate acestea, găsesc întristătoare perseverența, rigiditatea, aproape dogmatismul ce străbate din întregul proces de pregătire pentru această olimpiadă a elevilor, mânați de pasiune sau, adesea, de cinismul părintesc, întrucât răsplata pentru un atare efort ce uneori lasă urme adânci este o răsplată a vanității, iar de multe ori, numai a vanității, omenești și instituționale. La ce bun, rămâne să mă întreb, la ce bun, când este imposibil ca acele spirite vii, fascinante și fascinate perpetuu, curioase, pasionate de știință să nu răzbată și să se împlinească la timpul lor potrivit?

'Părinte bun' este un pleonasm care face istorie

Se vorbește despre generația noastră, a părinților de copii mici spre adolescenți, ca despre o generație ce a crescut cu cheia la gât, privată de afecțiune părintească manifestă, crescută astfel din cauze ce țin de regimul politic în care am copilărit. Cred că, în ciuda condițiilor grele de trai din tinerețea părinților noștri, esența iubirii necondiționate părintești s-a impregnat în fiecare dintre noi, copiii lor, evident, în măsura în care fiecare dintre ei a înțeles și a reușit să o facă, independent de factorii externi. Cu alte cuvinte, cred că a-ți îngriji copilul și a-i veghea creșterea ține covârșitor de instinct, de emoție și mai puțin de rațiune, cu atât mai puțin de condițiile politice și sociale ale vremurilor. Din această perspectivă, teoretizarea instrumentelor pe care părinții le folosesc în educarea propriilor copii îmi apare superfluă, cel puțin din considerentul că accesul larg la aceste teoretizări este interzis din variate motive, printre care cel mai important este faptul că pus în fața propriului copil, părintele judecă în primul rând cu inima. Rolul disciplinei pedagogie este major însă în formarea și educația copiilor desfășurate în spațiile formale de învățământ. Acolo, aplicarea diverselor, și totuși nu atât de diverse, teorii educative este justificată și dezirabilă, în niciun caz, superfluă. Părinților, precum educatorilor, le stau, binenteles, la îndemână resursele teoretice bogate, iar în funcție de apetența acestora pentru învățare și dezvoltare personală le caută și le adaptează propriei situații familiale. Nu spun decât că este ilogic să credem că, pe măsură ce se schimbă generațiile, părinții devin esențial tot mai buni, în definitiv, condiția de părinte va ține încă mult timp pe pământ de elocvența irezistibilă a îndrăgostirii la prima vedere.

Ai început să vorbești cam urât, mi-a spus copilul după altă răbufnire verbală de frustrare la volan, iar eu l-am privit indignată, 'dar vorbesc așa dintotdeauna', apoi am izbucnit amândoi în râs

Îl aștept la scara blocului, stau cât mai aproape de rândul de mașini parcate pe dreapta, cu avariile puse, au trecut deja douăsprezece minute peste ora la care ar fi trebuit să îl văd ieșind. Mâncarea este încă fierbinte, astăzi mi-a comandat niște aripioare crocante cu sos nu știu de care, dar știu cei de la care comand în fiecare vineri prânzul lui Horica. El este la lecția săptămânală de chitară, meditație ideală, fiind cea pe care copilul a cerut-o și de la care iese de fiecare dată exclamând, 'ce tare a fost'. De ce a fost tare, binenteles că îl întreb curioasă, îmi spune, că-i vorbăreț, câte ceva despre game diatonice, Eric Clapton și niște alte tehnici, apoi, fiindcă nu mă pot abține, îl întreb dacă i se pare că l-ar plăcea, profesorul pe Horica, iar copilul nostru îmi răspunde mucalit că i se pare că îl place, fiindcă tocmai la plecare i-a spus ceva de genul că are la sfârșitul săptămânii o serbare cu elevii lui, dar se gândește că pe Horica să nu îl cheme de data asta. Râdem împreună, normal că nu te cheamă, tu abia l-ai cunoscut, apoi îl chestionez în continuare despre gesturi, vorbe și comportamente nelegate de muzică, pentru că astfel ne vorbim noi, de toate amănuntele ne legăm când vrem să purtăm un dialog sănătos, vreau să știu dacă se descălță la intrare, dacă este condus la plecare, dacă profesorul îl întreabă ceva sau tace în momentele alea, iar Horica îmi descrie amănunțit fiecare gest sau dialog, de a cărui inițiere doar băiatul este răspunzător, căci el este copilul sociabil prin definiție, cu el ai parte rareori de clipe goale, stânjenitoare într-o întâlnire. Și ce i-ai spus, de exemplu, acum, pe când te incaltai să pleci, caut să aflu, iar Horia îmi răspunde că l-a întrebat dacă ar dori să îi vadă Gibsonul în fotografie. Și ce a răspuns, mai zic, că nu dorește, îmi răspunde, apoi izbucnim amândoi în râs. Un râs prietenesc, la unison, dublat de un zâmbet discret de mulțumire și încredere, în colțul sufletului meu de mamă.

În așteptarea Crăciunului- 6 decembrie

'The frog and the dog' este prima poezie compusă în limba engleză de către Horica, pe când avea 6 ani, clasa întâi. Este darul nostru, al părinților lui, pus în ghetuțe (:)) în noapte de bunul Moș Nicolae, un dar de suflet, așa darurile capătă însemnătate, când ating strunele sufletului, părinții sunt primii care află aceste taine omenești, copiii doar le intuiesc deocamdată.
 
Tot de Sfântul Nicolae, îmi permit să îmi citez o prietenă de pe facebook, doamna doctor S.G., al cărei status de părinte de copii care nu mai sunt copii m-a emoționat prea mult încât să nu se arate și în acest loc al meu, al nostru, și care spune simplu precum o clipire despre permanența unor stări: "Unde și-au ascuns copiii mei ghetele? Tot caut....Am să rămân cu darurile în suflet."

Să sărbătorim frumos!

Cum să îneci o îngrijorare într-o piruetă vivace

***

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Cu zâmbetul pe buze

Felix stă în portbagaj alături de vărul sau cu un an mai mic (clasa pregătitoare). V-am văzut împreună la sport, cum a fost, îi întreb. Felix se bosumflă și, nervos, îmi strigă că din cauza bebeilor, accentuează, bebeilor, echipa lui a pierdut nu știu ce concurs. Vărul mai mic, care este renumit în familie că este ecoul lui Felix, zice și el, tot pe ton răstit, precum al lui Felix, 'da, am pierdut din cauza bebeilor'. În clipa asta, Felix se oprește din ceea ce vrea să spună, se uită la vărul său și zice: 'dar și tu ești unul dintre ei!', căci 'bebeii' sunt cei de clasa pregătitoare, normal. Încep să râdă.
 
Felix are de ieri carnet de note. Îmi vine să râd, carnet de note. Ha, ha, ha. Ca urmare a nepotrivirii care mă face să râd, mă gândesc că există copii care, până la o anumită vârstă (nu știu care), ar putea să urmeze un tip de școală (inexistent) care să le permită un orar flexibil, liber ales, fără să periclităm buna lor dezvoltare cognitivă, emoțională și socială. Copii există, școală, nu. Felix nu vrea astăzi la școală, doar astăzi. Totuși pleacă la școală, are pe băncuța lui un carnet de note de luat, pe care l-a uitat ieri acolo. Ion este prietenul lui cel mai bun, vorbește mult, ca el, este mai solid, îl apără în fața copiilor mai mari, dacă este cazul, spunându-le că Felix are un frate mai mare, pe care nu ar vrea să îl cunoască. Felix se bucură când vorbește despre Ion. Doinița este năzdrăvană, ieri Felix a atins-o din greșeală, iar ea l-a apostrofat cam dur, 'de azi înainte, nu mai ești prietenul meu', însă Felix nu o crede pe cuvânt. Este frumos la școală, orele de sport și de matematică îi plac cel mai mult. Și profesorul de limba engleză este foarte simpatic, acesta este un ninja în fața viespilor care au pătruns în clasă. Câteodată, în timpul zilei, lui Felix i se face dor de mine. Ca să îi alin dorul, de ieri i-am dat să țină în buzunar un ghemuleț rotund de ață roz, pe care Felix îl simte când vrea el cu degetele vârâte în deschizătura pantalonilor. Sper să nu plângă la școală, sper să se bucure cu prietenii lui și să râdă mult. Uite ce lipsește adesea școlii, zâmbetul pe buze.

Autoportret

Nu se întâmplă (încă) foarte des ca lui Felix să i se mai spună și Urechilă sau așa, însă băiatul este afectat de fiecare dată. Așadar mă contrazic și spun că întâmplarea este prezentă destul de des în viața lui Felix încât să îl supere. L-am mai găsit din când în când întristat pentru scurt timp din cauza asta, dar în urmă cu câteva zile, la tema de casă a trebuit să se deseneze pe el însuși, ceea ce a făcut, însă a omis din desen, ghici ce, urechile. Mi-a 'mărturisit' că acesta îi este stilul de portretist, lui nu îi plac urechile oamenilor în desene, iar 'mărturisirea' lui mi-a atras atenția. I-am spus că urechile oamenilor sunt diferite și personale fiecăruia dintre noi, la fel ca celelalte părți ale corpului, și ne-am învoit să își deseneze totuși niște urechiușe mititele, abia perceptibile. Mai mult, de dimineață i-am găsit caietul elevului, pe coperta căruia stă acel autoportret, deschis astfel încât să nu i se vadă coperta superioară. Din nefericire, în astfel de probleme, rolul părinților este limitat, ei pot oferi multe mângâieri și poate un pic de protecție, pe lângă respectul și încrederea în propriul copil, însă, cumva, cândva, tot copilul este singurul care își va găsi echilibrul și liniștea. Eu tot cred că acei copii care știu de mici să eticheteze o fac prin imitație, deunăzi am auzit niște prichindei strigând după un bărbat de culoare, 'africanu', africanu', ceea ce mă îndreptățește să trag concluzia, în acest caz izolat, că pe undeva, prin trecutul lor de copilași igenui, s-a strecurat un model adult discriminator.

O duzină spiralată

Mi-a pus sub bărbie un cocoloș bej-maroniu, umed, călduț și mi-a cerut, sărut-o, eu nu m-am împotrivit, în acele vremuri mă împotriveam cu dificultate, dar nici nu simțeam vreun impuls s-o fac, adică să spun nu, ba din contră, mi-am lipit nasul, poate singurul rămas ager din intregu-mi trup în acele clipe, de bulgărașul proaspăt din josul ochilor mei îngrijorați, l-am adulmecat flămând, apoi i-am pecetluit pe un triunghiuleț din umăr cu vârful buzelor iubirea mea eternă. Era la început de iunie, o zi ca asta, nu prea caldă, nici rece, rotundă, când s-a născut Kiti, copila. Eu nu sufeream din naivitate.

Nici pomeneală de vreo intenție serioasă n-a existat atunci când am deschis pentru prima oară copertele jurnalului meu virtual. Mă uit înapoi cu ochii minții și aproape că nu mă recunosc pe mine însămi acolo, la început. N-am știut ce mă mână să scriu, dar, odată ce m-am pornit, am simțit un bine mare, cald, împlinitor și, mai ales, eliberator, pentru că numeam trăiri, stări, nevoi, întrebări, poate nenumite până atunci, poate neanalizate sau chiar neștiute. I-am urat pe prima filă mulți ani cu bucurie fetiței noastre, golindu-mă de durerea de a nu îmi fi văzut în șapte ani iubirea primită explicit de copilul cu voință enigmatică. Ingenuitatea în care mă scăldam începuse să doară.

Iată așadar cum se leagă cele două aniversări de la începutul verii și de ce este sănătos scrisul. Iată cum devin sentimentală zilele astea și de ce învăț să tai un film de pe youtube. Ca să spun simplu, cu drag un "la mulți ani, copilă scumpă"!

Descoperiri

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

Punct încrezător și comic de vedere

Aștept, spălând cele două-trei vase din chiuvetă, să coboare Horica în camera de zi, ca să i-o dau pe Kiti în grijă, toți, până și Felix, avem această responsabilitate, Horica apare în cadrul ușii bucătăriei cu chitara atârnată de gât, îi ordonă surorii sale să-l urmeze, se exprimă laconic, Kiti îl înțelege și îl respectă, așadar îl însoțește cu capul plecat. Urc într-o scurtă cursă pe trepte împreună cu Felix, în dormitorul părintesc băiatul se îmbracă pentru școală, iar eu ordonez camera, în timp ce hotărâm dacă protejăm sau nu cu un plasture bubița de pe piciorul copilului și glumim pe seama unui chihuahua caraghios îmbrăcat într-o vestuta galbenă în dungi, întâlnit pe stradă. Felix nu are nevoie de impulsuri importante pentru a își lansa instantaneu poveștile, astfel încât doar amintirea câinelui de buzunar declanșeaza un șir de aventuri cu o trupă polițistă de chihuahua. Ascultându-l, mă trezesc la rândul meu cu gândurile departe, căutând în minte o altă graniță de maturizare a copiilor, aceea ce ține de tipul de umor preferat și definind din perspectiva asta trecerea de la copilul mic la copilul mare ca ținând neîndoios și de candida iscusință de a găsi sau a nu găsi umorul într-o simplă grimasă, în imaginea unui animal obișnuit sau într-un banal gest sau intenție. Cu siguranță că simțul sănătos al umorului crește gradat și se rafinează covârșitor în funcție de educația primită, dar minunat este că înclinația pentru exprimarea bucuriei prin râs este naturală și prezentă de foarte timpuriu, ceea ce mă îndreptățește să folosesc instrumentul ăsta în a determina ce fel de copii avem. Ha. Iată-mă astfel în posesia propriului meu criteriu de împărțire a copiilor în copii mici și copii mari, împărțire pe care o găsesc cel puțin folositoare, dacă nu chiar hotărâtoare, și anume optimismului meu de părinte tot mai mic al copiilor mei tot mai mari, întrucât eu însămi sunt, ca urmare logică a veseliei și criteriului de mai sus, nu doar părintele cel puțin al unui copil mare, ci deasemenea sunt părintele cel puțin al unui copil mic, am zis.  Așadar, cât el este (încă) mic, eu sunt (încă) mare, ceea ce îmi păstrează nealterat simțul meu propriu și mare al umorului, de aceea să râdem, propun, de un chihuahua îmbrăcat în vestuta, de dragul copilului mic, și să râdem din rărunchi de glumele tot mai subtile ale copilului mare. Cât încă ne ține simțul  umorului. Ha.

Aparenta fragilitate a macului

Învățăm, din spaime și bucurii noi învățăm. Îmi scot aparatul semicompact de fotografiat din dulap, urc simplu în masina cu linii elegante și spațiu confortabil, în care trag dupa mine doi copii năzdrăvani, conduc cincisute de metri sud, trag pe dreapta și cobor. Privesc și admir câmpul plin de maci și alte floricele colorate, apoi apăs cu naturalețe facută un buton, rupând sacadat muzica pământului. N-am pretenția de modestie ingenuă, ar fi ridicol să o fac cu toată încărcătura mea micro- sau macro-motorizată, însă caut să văd câmpul ca pe o aulă deschisă pentru întrebări și răspunsuri tainice.

Controlul. Acea dispoziție extenuantă, vanitoasă, dar mai ales iluzorie, organică și mentală, de a căuta cu încăpățânare să domini, să te impui și să supui voința și comportamentul altei persoane. A controla este sinonim cu a stăpâni, iar nouă nu ne place sa fim stăpâniți. Confortul stăpânitorului este temporar, deoarece efortul de a controla devine relativ pe nerăsuflate debilitant, într-o congruență inversă cu împotrivirea naturală a celui privat de libertățile sale drepte, câștigate prin procesul universal al nașterii sale.

Urc o scară, năucă, scoasă din minți de propria-mi trufie. Mă năpustesc dominator asupra copilului meu, ce fuge neîncetat. Urlu și dau cu putere din brațe, mă apăr și iau cu asalt balaurul din mintea mea. El poartă înșelător chip familiar, drag. Urc tot mai repede, fiindcă escaladez un conflict inegal. Eu sunt mare, el este mic. Calc apăsat în fugă zgomotoasă și ignor limita de stabilitate a scării. Copilul fuge și râde, nici în povestea cea mai urâtă de pe lume el nu mă poate percepe altfel decât o sfântă, ce jalnic! Neîndoielnic disconfortul se accentuează, abia îmi mai țin echilibrul, oprește-te, îmi strig într-un moment de respiro organic necesar, iar clipa își arată grația, fiindcă deodată mă găsesc plutind într-o seninătate bucolică peste un câmp cu maci și margarete. Copilul își încetinește vânzoleala și râde. Apoi plânge puțin și iarăși râde. Mă ia de mână, în liniștea de la baza scării.

Broderii

De ce există ii, pentru fetițe care spun 'i' cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice 'ii', pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează 'ii', dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.


Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.


Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.