Sirena

Sunetul grav pe care îl emite deodată este prelung, foarte intens, te zăpăcește, te silește să înfigi cuțitul în pâine (tu prepari micul dejun, ești cu spatele, nici măcar nu îl recepționezi nemijlocit și totuși, apoi pâinea este oricum pentru cuțit ce este lemnul pentru cui, așa că n-ai de ce să-ți faci griji suplimentare), îl înfigi desigur, dar nu îți este îndeajuns, trebuie să echilibrezi hăul dintre larma ei și liniștea ta imediat de după somnul bun al nopții ploioase, de aceea urli alăturea și strângi ochii, să iasă înalt și sunetul tău, parcă doare mai puțin așa, știi că orice intensitate doare, ceea ce e destul de trist, până la urmă nu suntem roboți. Sirena sună și în a patra dimineață cu foc, deși nici măcar soarele nu mai arde astăzi, dar parcă i se stinge ușor ecoul în coadă, se pare că fetei îi miroase a resemnare, vacanța la mare și bunicii au plecat din preajma ei. Poți să fii încrezătoare, toate vârfurile ajung să se consume la un moment dat.

Aproximativ, dar fidel

Când cântăm împreună, Kiti este extrem de atentă la mine; cu ochii ațintiți asupra mea ca-ntr-o oglindă își remodelează sunetele emise cât mai asemănător cu ale mele. Înțelege intuitiv gesturile mele, ea își ajustează tonul și înălțimea sunetului, urcând sau coborând după cum îi indic cu arătătorul. Imitația ei, deși brută și mai puțin expresivă pentru cineva căruia nu îi este familiară intonația fetei, este totuși complexă și subtilă, întrucât nu se poate modela direct, așa cum modelăm imitarea unui gest, apoi, pentru că a imita un sunet muzical ține covârșitor de o calitate înnăscută, așadar este mai dificil de influențat. Toate astea pentru a nota cântarea noastră de azinoapte, nu una oarecare, desigur, pe care am improvizat-o în timp ce ne spălam amândouă pe mâini, așadar nesusținută de priviri, ci împlinită mai firesc decât înainte. Nu zic despre firescul nostru, această naturalețe silită să copieze negreșit o altfel de natură. 

Râsopunctură

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

Strânsori

-Nu există un diagnostic mai pervers decât diagnosticul de autism, spune Eva cu amărăciune. Nimeni nu-l poate anticipa, nimic nu-l poate îndepărta, e ca o lovitură de trăznet într-o zi frumoasă de vară. Dacă aș fi putut ști...
 
Ne așteptăm amândouă copiii cu autism, îi vedem așezați pe scăunele colorate, părți din semicercul format împreună cu ceilalți copii din grupă în jurul educatoarei. E 'circle time' de rămas bun, la sfârșitul programului. Copiii nu ne văd sau ne văd, dar nu par a o face.
 
-Și dacă ai fi știut? întreb, atingându-mi pe negândite abdomenul prea puțin proeminent încât să stârnească vreo indiscreție.
 
-Ei bine, aș fi vrut să știu, ca să mă pregătesc cum se cuvine. Eva este atât de convinsă de ceea ce spune, încât mi se face rușine de gândul că regretă soluția radicală, pe care nici ca idee nu vreau s-o numesc. Se lasă tăcerea între noi, dar este o tăcere nestanjenitoare, fiindcă împărtășim neliniști și întrebări asemănătoare, ce nu lasă spațiu între noi. În adevăr, faptul că nu lasă spațiu între noi este o iluzie, întrucât toată frământarea părintească a lumii ignoră spațiul și chiar timpul în care se întâmplă ea, e imuabilă și definitivă precum iubirea, tot cea părintească.
 
Copilul meu își leagănă un picioruș înainte-înapoi, privirea îi este scăpărătoare și neastâmpărată. Copilul Evei participă cuminte la lecția de 'la revedere', întrucât câte un fluturat subit de mâini din timp în timp nu poate tulbura pe nimeni. Mă gândesc la amărăciunea prietenei mele și nu știu dacă aceasta este și a mea, fiindcă în cazul tuturor dizabilităților cu care se nasc sau pe care le dobândesc oamenii, a le afla nu este decât  o chestiune de timp.

-Știi, cred că ai dreptate să consideri autismul ca pervers, dar în mod special astăzi și-n zilele astea mi-e frică mai mult de diagnostice decât de perversitate. Sunt însărcinată, îi zic Evei și o fac pentru prima oară-n viață cu ochii înlăcrimați.
 
-Ah, mă îmbrățișează ea strâns, o să fie bine, ai să vezi!
 
'O să fie bine, o să fie bine', de câte ori nu mi-o repet, imediat ce scenarii apocaliptice mi se țes obraznice în minte. 'O să fie bine', mă încurajează, dar se încurajează și pe sine viitorul, deja cu vechime, tată. 'O să fie bine', zice și pediatrul, și bunicii, și partenera de tenis. 'Ai deja un copil cu probleme, ce șanse sunt să se mai întâmple o data', mă liniștește o colegă binevoitoare și foarte rațională. Cu toții știu că o să fie bine. Dar dacă n-o să fie bine, atunci, ce o să ne facem, știe cineva? Desigur, noi, părinții, vom fi singurii care o vom ști. Bineînțeles că nu poți să nu te gândești. Bineînțeles că te temi și că încerci să-ți îneci teama în zeci de calcule statistice și probabilistice, deși în adâncul tău înțelegi că dizolvarea este maximul pe care-l poți obține. O teamă ruptă în bucăți minuscule, mai ușor de îndurat, mai lesne de păcălit. Pentru că ce este fiecare ființă zămislită, dacă nu o seamă de întâlniri și regăsiri spectaculoase, inaccesibile, desigur, minții omenești, fiindcă a înțelege cât de mult din funcționalitatea organismelor și chiar a o influența într-o măsură oarecare nu poate a pretinde și a atinge perfecțiunea divină a apariției vieții? Așadar cu teamă, așadar cu credință, așadar cu umilință și neapărat cu ceva gânduri bune.

Nu-i spun Evei despre teamă, ea este mai înțeleaptă decât mine, ei îi ajunge doar să știe că ar vrea să știe. Atât. În continuare ar ști ce ar trebui să știe. Eu nu știu, el nu știe, noi, amândoi, nu prea îndrăznim să eliberăm teama. Dar o rupem, iubindu-ne, o îngropăm, promițându-ne solidaritate, apoi o înțelegem că trebuie să fie, plângând împreună. Un fel de târguială tacită pentru cât mai multă fericire. Mulțumesc!
 
 
 
 
Această întâmplare, despre care nu mai știu dacă este întocmai cum s-a întâmplat, se cere spusă singură, deși a fost provocată de Ruxandra, un om drag și aproape de noi (mai aproape decât proximitatea spațială și temporală întâmplătoare ce ne unește), pentru a fi de folos familiilor cu un copil cu dizabilitate, frământate de întrebarea 'ne încumetăm sau nu să aducem încă un copil pe lume?'. Desigur, răspunsurile nu se pot da cu ușurință, cum nici încrederea nu se capătă ușor. Și totuși, vreau să închei istorioara mea, spunând despre Eva că este un personaj fictiv, dar care există undeva pe lume, și că veți ști că ea chiar există, atunci când veți întâlni un om mărinimos, mamă a patru copii iubiți așa cum se cuvine. 

Cu doruri

M-am plictisit de tine fără ochelari, îi aruncă Felix lui Horia, recent și neclintit purtător de lentile de contact, știu că o spune în joacă, dar o spune și cu dor de sine, Horia 'il răsplătește', dar îi și înțelege melancolia, el face o dezvăluire, știi, de fapt când te tachinam, spunându-ți că ești mic, tu chiar erai mic,  Felix mormăie înțelept că știe, iar Kiti, între ei, amortizează fluxurile de energie, zâmbindu-i fratelui mare, un zâmbet aproape cât o explicație, și mângâindu-l, mai ții minte când îți luam ochelarii de pe nas? Mă gândesc la dor ca la o decompensare și, pe cât de firesc este el, pe atât de îndreptățită este întrebarea care este pornirea naturală a omului, către echilibrare sau către dezechilibrare? Nu pot. Nu știu. Nu voiesc. Mi-e foarte greu să nu mă las copleșită de dor când aflu brutal că o doare. Dorul de a o ține pe toată în brațele mele, pe canapeaua roșie, scurtă din fața șemineului, nu fiindcă durerea ființei cu dimensiuni mici este mai mică, ci fiindcă social, evolutiv suntem mai bine pregătiți să le înțelegem durerile când sunt mititei, decât atunci când nu pot, nu știu, nu voiesc a ne spune. Desigur, mă prefac că este mică și o apăs în strânsoare caldă, de dor, miroase frumos, a migdală și lămâie verde, parfumul pielii ei (mereu mă surprind adulmecându-i parfumul) îmi potolește dorul și-mi calmează gândurile înspăimântătoare ale leacurilor radicale; accept că gândesc impulsiv și că mă întâmplu stăpânit, zic, slavă Domnului, apoi număr rar până la zece în slovenă, fiindcă o amuză și îi umple un mic gol, adică o presurizează, care(oare)vasăzică cunoaște și ea dorul?

Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

Spre Crăciun cu spirit vesel-19 decembrie

Sunt puține imaginile acelea cu vorbe de duh de pe facebook care să-mi rețină atenția (așadar să le apreciez cu celebrul 'like'), nu neapărat pentru că nu ar exprima adevăruri, poetice sau nu, ci pentru că de acolo primesc cu mult mai mare plăcere gândurile prietenilor mei. Totuși, Alexandra postează astăzi textul 'the only way to do great work is to love what you do', iar dacă ați cunoaște-o pe Alexandra (pe ea și pe colegele ei) și dacă ați ști că ne transmite aceste cuvinte imediat după serbarea copiilor cu autism de la centrul nostru, ați înțelege de ce fac astăzi o excepție. Lucrurile extraordinare se nasc numai când iubești ceea ce faci. Iar aceste ființe minunate cunosc în profunzime sentimentul de a îndrăgi. Serbarea aceasta a fost ca o bijuterie prețioasă, delicată și viu-strălucitoare, pe care o porți cu smerenie pentru darul de a fi fost aleasă să o porți, cu grijă și iubire sfinte materne, cu încredere și mulțumire pentru frumusețea zămislită din trupul și mâinile tale și neapărat cu lacrimi de fericire scurgandu-ți-se pe obraji. Ah, dragelor, aleselor, vă mulțumesc!

Spre Crăciun cu spirit vesel-8 decembrie

Aud că soarele nu se mai vede pe cer de mai mult de trei săptămâni, iar știrea mă surprinde. Eu îl văd din timp în timp sau îl întrevăd, ceea ce mi-e de ajuns deocamdată. Viziunea îmi este influențată de apetitul inedit al solarului Felix pentru stele și extratereștri, n-am îndoială. Nu știu dacă Steluța (sau Stea, cum îi spune Felix) ar fi uimită de vestea de mai sus, însă băiatul o luminează (și pe ea) cu avertismentul că, odată cu venirea lui Moș Crăciun, va fi în pericol, din cauza navetei Star Wars, din scrisoare. Are totuși o șansă să scape, dacă atunci când intră în camera lui să-i pună lucrurile în ordine, nu se va atinge de bestia cu două capete.
 
Kiti este imprevizibilă și previzibilă. Previzibilitatea acțiunilor ei este uneori izvor de veselie (ca imprevizibilitatea, de altfel). Iat-o de dimineață gata să-mi răspundă la rugămintea de a-mi scoate papucii de sub pat, parcă o văd socotind în minte, ca un calculator cu programe simple, de câțiva pași, aprind lumina (să văd), mă aplec, ridic salteaua, scot papucii, îi pun la picioarele mamei, stop. Ceea ce și face, numai că lumina este deja aprinsă, așa că fata apasă de două ori pe întrerupător, stinge, apoi aprinde lumina. Declar pasul acesta ca punct critic de creativitate al întregii secvențe și trag nădejde că improvizația pe care o face, chiar dacă nu îi simplifică rezolvarea problemei, i-o face posibilă, ceea ce nu e puțin. Ca o analogie, îmi amintesc de o problemă de geometrie din clasa a șaptea, căreia i-am inventat o demonstrație lungă, dar validă și unică, pe care profesoara a apreciat-o cu un zece în catalog. Când improvizezi, ești spontan și fără prejudecăți. De obicei improvizăm când suntem într-un impas situațional sau emoțional, atunci inventăm sau creăm. Râdem, desigur.

Spre Crăciun cu spirit vesel-5 decembrie

"Despre valoarea neînsemnătătii.(…) Neînsemnătatea, prietene, e esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea să o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj ca s-o recunoști, în condiții atât de dramatice, și ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești. (...) Inspiră, D'Ardelo, inspiră neînsemnătatea asta care ne înconjoară, e cheia înțelepciunii, e cheia bunei dispoziții…" (Sărbătoarea neînsemnătății, Milan Kundera).


Kiti și Naoki sunt numele a doi adolescenți cu autism despre care puteți citi în două cărți ale Editurii Frontiera, dar nu doar asta vreau să spun acum. Nici despre abia suportabilă tristețe a respingerii pe care  acești părinți și copilul lor sunt nevoiți să o îndure, fiindcă, nu-i așa, în ciuda generalei impresii de însemnătate a propriei persoane (mă folosesc de ideea marelui scriitor citat mai sus), mai toți găsim în noi urme ale tristeții de a fi refuzați, nu insist. Ci despre această dublu dulce alăturare de nume, Kiti și Naoki. Kiti și Naoki. Deschid o paranteză morală, menită să atribuie, cum se cuvine, aparent absurda alăturare de cuvinte, 'dublu dulce' candidei intuiții, hilarului ilogic ale minții omenești, anume a cofetarului de la colțul străzii liceului în care am învățat, care își îmbia clienții, original sau poate nu, cu inscripția inestetică de pe o bucată maronie de carton, 'suc dublu dulce', închid paranteza. Așadar, Kiti și Naoki, de două ori dulce, o dată prin efectul stilistic al întâmplătoarei aliterații, apoi încă o dată prin ingenuitatea imaginii celor doi copii împreună, într-o fascinantă apropiere spirituală atemporală, deși întâmplată în același timp fizic, și aspatiala, desigur, cum sunt toate prefacerile copiilor în adolescenți și oameni adulți oriunde și oricând.

Spre Crăciun cu spirit vesel-4 decembrie

Nu este cel mai simplu lucru să o conving pe Kiti să poarte jambiere, dar eu nu fac numai lucruri banale, de exemplu ieri am îndoit ușile mașinii, 'conving' este o exagerare, fiindcă fata se bizuie esențial pe argumente tangibile, mă rog, tangibile, dar cu atingerea cea mai discretă, un fel de unic minim necesar și suficient, zic de jambiere, deschid ușa balconului-e argumentul meu, repun jambierele, nici prea grele pe picior, nici prea gâdilicioase, aduc încă un argument, pupicul unic, minim -le păstrează pe picioare, simplu. În schimb îmi este foarte ușor să îl conving pe Felix să îi pregătească tatălui său un desen în dar de ziua lui, dar eu fac și lucruri complicate, de exemplu gătesc, citesc și vorbesc la telefon în același timp, 'conving' este o exagerare, fiindcă băiatului îi ajunge iubirea ca argument esențial, acel punct maxim, de fapt o limită maximă, neîndoielnică, necesară și suficientă, zic de desen, aplecat cu drag asupra lui, o scenă domestică, precum iubirea pentru căței, chiar colorată, prisos din bucurie, cu o ușoară notă ironică la adresa fratelui mai mare înăuntru. Zic 'la mulți ani cu sănătate și iubire' lui Cătă, împreună cu Horica, ce își păstrează urarea nemijlocită până deseară, când s-or întâlni și s-or îmbrățișa, precum au făcut-o și frații lui cu tata dis de dimineață, într-o veselie dirijată de stângăciile lui Kiti, ce noroc, desigur.

Povești de iarnă, vesele și triste, dar mai ales vesele

Scriam iarna trecută, pe la începutul ei, cu inepuizabilul entuziasm pe care fiecare primă ninsoare mi-l aduce, despre delicatețea fulgului de nea. Astăzi ninge însă nedelicat, înțepător, aspru, înșelător, ca un duș rece, nu ca o mângâiere.

Băiețelul mă strigă din senin, 'te iubesc', eu îi răspund cu bucurie și cu o ușoară teamă de fericire, 'și eu, pe tine', copilul îmi simte tulburarea din glas și se povestește pe sine, ca povestitorul pe eroii săi în expozițiune, 'stii de ce ți-am spus asta', apoi continuă, 'fiindcă trebuia să-ți spun o poveste frumoasă, iar altceva mai frumos de-atât n-am găsit în minte', bine, n-o face chiar cu cuvintele astea, dar ce sens mai au cuvintele din urma primelor două? O declar printre cele mai frumoase și mai pasionante istorioare scurte ale lumii.

Microbuzul oprește în parcarea uriașă aflată în grija celor două femei. Împreună cu Kiti ajungem adesea primele la orele dimineții, un moment al zilei în care cu greu îți poți imagina că spațiul acesta larg, neocupat va geme în curând de împovărare. Oprim și noi mașina, prefer să rămânem încă, în așteptarea celorlalți copii, în interiorul ei cald. Cele două femei, cu trupurile învelite în straturi succesive de haine groase, mă salută respectuos de fiecare dată, eu le răspund cât poate mimica mea de vesel, numai că mi-e greu să nu le compătimesc, fiindcă gerul mușcă din pielea feței și degetelor dezgolite, iar ele sunt mereu prezente de-a lungul zilelor în parcarea gri. Dar cele două femei ne privesc, pe Kiti și pe mine, cu o ușoară tristețe în ochi și, pot să jur, aceștia nu reflectă propria-mi tristețe, pe care încerc să o ascund când mă uit la ele. Femeile par împăcate în încruntarea pentru viața lor, așa cum și eu îmi par liniștită mie însămi cu propria-mi încruntare. Sunt fascinată de generozitatea cu care ne observă cele două femei, îmi doresc să le pregătesc câte un dar frumos de sărbători.

Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Două mofturi și o dorință

Ne dăm întâlnire în piațeta regelui Mihăiță, cum îi spune Felix, suntem foarte aproape, Kiti vine cu A. din partea opusă. Sau ar trebui să vină, prin telefon aflu că fata s-a oprit în loc, stă în picioare, nemișcată, are un aer placid și nu se lasă urnită defel. Așa, hodoronc tronc, după saptezecisisase de pași, gata, a decis să nu mai meargă. Hmmm, îi știu bine copilei încăpățânarea și îi intuiesc lui A. surprinderea. Îi dăm fetei timp să își împlinească presupusul moft, căutând împreună, la telefon, motivele pentru care Kiti a înlemnit în mijlocul străzii. A. ar putea atribui o teamă subită de trecerile zgomotoase, continue ale mașinilor pe bulevard, totodată, de cele fulgerătoare ale băieților mânați de adrenalină pe biciclete în chiar mai strânsă proximitate decât cea a bulevardului, pe trotuar. Îmi vine ideea ca A. să îi propună lui Kiti altă cale, anume să taie parcul direct prin iarbă, ocolind aleile. Kiti reacționează așteptat la îndemnul neașteptat, se clintește. Își schimbă și aerul, nu doar starea de mișcare, din placidă, mimica ei devine zâmbăreață, ludică. A. răsuflă ușurată, îi pare că cineva tocmai și-a râs de ea. Ajungem să ne întâlnim în câteva clipe, le văd peste drum pe amândouă, Kiti și A., călcând apăsat trotuarul.  

  

În mașină Kiti își ține seninătatea o vreme, apoi se plictisește și găsește să-și dizolve plictiseala, smulgându-i pe nepregătite un fir de păr din cap lui Felix. Băiatul pornește o avalanșă de ocări, avalanșă nervoasă ca pulsiunile tainice ce o împing pe Kiti la gestul excesiv, pe care o îndreaptă, surpriză, nu înspre sora lui, ci înspre autismul surorii sale. 'Autism nebun și de doi bani' și alte asemenea ies împleticindu-se din gura lui Felix, mă întâi țâșnitoare ca lava, apoi tot mai palide, până ajung încă vreo două spălăcite să se prelingă pe marginile buzelor, secătuite de atâta patos. Odată ce zelul dispare, Felix își exprimă sentimentele omenoase firești, promițându-ne să îi ceară lui Moș Crăciun lampa lui Aladin, care îi va îndeplini numai dorințele de prosperitate pentru cei năpăstuiți ai lumii, dintre care, bineînțeles, va începe cu aceea de anulare a autismului celui scârbos din viața surorii sale.  

Semne și sentințe

Kiti ajunge, draga de ea, prima la locul de întâlnire. Este cu Cătă și așteaptă cuminte în mașină. Cuminte, aflu, pesemne că nu este în dispoziție de a sări peste scaunul din față. Nici eu n-aș fi, încă noaptea nu este complet ridicată de peste oraș. Prima zi de transport cu microbuzul, iar Kiti așteaptă cuminte de treizeci de minute sosirea acestuia. Cuminte. Nu pot spune că dispoziția fetei este incertă precum jocul hazardului, însă acceptarea schimbărilor mari din viața ei ține covârșitor de starea ei la momentul zero al schimbării, așadar am încredere că va primi excursia către școală în noul dat cum se cuvine.

Cătălin Ștefănescu scrie în ultimul număr din Dilema veche articolul Psihologie.Psihiatrie.Tinichigerie, un articol despre imaginea bolnavului psihic în conștiința socială. Spune că 'resursele de atașament, compasiune, respect funcționează în parametri normali, când e vorba despre cineva care suferă de o problemă gravă de sănătate', însă că respectul, compasiunea, ajutorul nu sunt stârnite de cei ce suferă de boli psihice. Mă gândesc la această observație corectă și găsesc în ea atâta tristețe câtă adună înăuntrul lui fiecare suflet de părinte al unui copil atins de o boală psihică, fiindcă nu poate fi decât nespus de tristă cunoașterea unei realități crude. Pe de altă parte, în afară de determinanții socioculturali ce duc la perceperea cumva ca inferior a bolnavului psihic, teama imperceptibilă față de necunoscut, îmbrăcată în înspăimântătoarea lipsă de iubire, care prostește simțurile și amorțește rațiunea, augmentează 'urâțenia' omului cu psihicul afectat în conștiința generală. Rătăcitoare în voia iubirii sau a neiubirii, ar putea fi astea condițiile de sănătate sau de boală ale minții omenești?

Datorii scumpe, adică dragi

-Felix, nu prea mă mai asculți în ultima vreme, observ! 

-Da, aprobă el, dar te iubesc! 

-Știu că mă iubești, dar...

-Mami, spune, ce e mai important: să te ascult sau să te iubesc? 

-Să mă iubești este cel mai important, desigur, răspund univoc.  

Acesta este un dialog cu fiul meu, pentru care mă simt datoare să mulțumesc. Mulțumesc!  

Citesc aceasta scrisoare, O scrisoare despre 'cum este' să ai un frate cu autism, și-mi dau lacrimile. Nu pot să nu mă duc cu gândul la copila noastră și la frații ei, care o iubesc foarte mult. Sunt recunoscătoare.  

În bucătărie. Kiti mă urmărește îndeaproape, până și mâinile îi sunt întinse în paralel cu ale mele, așa încât spăl cele câteva vase și am senzația că o fac cu patru mâini, două mai aspre, două mai delicate. Așteaptă cuminte să mă îndepărtez de chiuvetă, apoi mă atenționează, vrea biscuiți. O trimit la Horica, cere-i lui. Horica vrea ceva în schimbul bunăvoinței sale. Accentuez, bunăvoință, și o fac în ciuda faptului că cere ceva la schimb. Anume: el îi cântă, ea să danseze. Horia începe să cânte, Kiti, stană de piatră, mustăcește. Mă apropii de ea, pornesc să dansez. Kiti zâmbește, rămâne imobilă. Chem ajutoare, acestea vin ca la comandă. Cătă și Felix. Suntem așadar toți în bucătărie, Horia cântă, toți în afară de Kiti dansăm. Imaginea încremenirii fetei în miezul unei atmosfere excesiv de agitate este fascinantă de-a dreptul. Copilei i se mișcă doar mimica. Datorăm un noian de mișcări dezorganizate împlinirii dorinței de a o mișca, la propriu, pe Kiti. Plătim cu încântare. Kiti pornește o țopăială-dans, pe care o imităm. Bineînțeles, primește biscuitele. 

Zic, 'datorăm' și zic cinstit, fără sentimentul împovărării. Kiti ne adună adesea laolaltă în încântare. Și Horia, și Felix o fac. Dar ideea este să o facă fata. Mai spun asta o dată cu emfază, ca pe o revelație: secretul iubirii fraterne în familia copilului cu autism este ca acesta să adune întreaga familie laolaltă în încântare. Am zis. 

  

Revin la dialogul meu cu Felix. Copiii (nu doar copilul meu) sunt nespus de inteligenți. Au inteligența limpezimii, a lipsei de prejudecată, a sincerității. În vorbele copilului nu stă nici urmă de intenție, atâta vreme cât intenție nu se poate numi dorința de a compensa un neajuns. Știu că ascultarea mea nu-ți mai împlinește așteptările, însă asta nu ține în niciun fel de iubirea pe care ți-o port, ci de altele, cu care nu vreau să te încarc acum, parcă mi-ar spune el și are dreptate. Repet, sunt nespus de recunoscătoare pentru încrederea cu care suntem binecuvântați. Mulțumesc! 

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

Lupul de Mare

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios chelnerul, un grec tânăr, la vreo douzecisicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducându-ne o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupaamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, căci bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile s-au detașat de temele impuse obișnuite. Grupul ce își găsește o masă către mare îmi atrage atenția auditivă. În el se găsește un adolescent sau poate tânăr adult, ce vorbește pe un ton răstit, cu vorbele emise sacadat și o vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.  

  

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emotionarea pe care o trăiesc inevitabil, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.  

  

  

  

Kiti ocupă un loc privilegiat la masă, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă mă are pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție din partea oricui.  

  

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste o masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului. Ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult. 

Dezamăgirea

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu - cu toată forța de brațul ei drept, el - cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

A spune că nu-ți plac puzzle-urile este același lucru cu a spune că nu-ți place viața. Nouă ne plac atât de mult, încât avem de rezolvat unul în plus. Hihihi, desigur.

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Farmecul unui gest lipsit de cochetărie

Îmbrăcată într-o pereche de blugi verzi, strânși pe picioare, cu un tricou bleu, cu dungi albastre, orizontale, ușor căzut peste umeri, încălțată în bascheți gri și tunsă scurt, baieteste, Kiti este o preadolescentă foarte șic în dimineața asta. Imaginea asta ține doar câteva secunde, imediat după ce acestea se scurg, fata trage disperată de încălțările bine strânse de șireturi în jurul gleznelor și, fiindcă nu reușește să scape din strânsoarea lor, intră în panică. Suntem nevoiți să îi eliberăm picioarele, iar Kiti rămâne o fetiță mică, neinteresată de aspectul ei. Pentru că tinde să mă întristeze oarecum lipsa ei absolută de cochetărie, îmi vine în minte cunoscutul citat enunțat acum câteva sute de ani, ce spune că în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Asta îmi este un gând mângâietor și nu doar atât, pentru că mă ajută să îmi înțeleg de fapt frustrarea, fiindcă este numai a mea, aceea de a nu o putea vedea pe Kiti precum aș vrea să o văd, îmi spune că nu este vorba despre nicio pierdere, de fapt îmi reamintește, pentru că eu știu asta, am învățat-o în multe rânduri. Din perspectiva asta, copiii nu sunt nici câștigurile noastre, dar nici pierderile noastre, copiii sunt prefacerile ce urmează unei reacții întâmplătoare ca răspuns al unei mai puțin întâmplătoare întâlniri. Consecința gândului ăstuia? Un drag nebun, suplimentar, de ingenua ei neîndemânare.