Întâiul și Încântătorul

Mai întâi, întâiul. Să descopăr contextul fericit. Desigur, am dreptul și la indicii, iar acestea se întâmplă, în ciuda inabilității de a le desluși. Când ăsta-i cazul, mă bizui pe intuiție, deși nu pare cel mai deștept lucru pe care-l pot face, dar cine-i deșteptul ăla neîntrerupt? Să mă explic. "Kiti-n cingătoare" ar fi putut fi până deunăzi numele unui explozibil vulcanic, atât de violent se dezlănțuia fata odată prinsă cu cordon, curea sau centură de scaunul vehiculelor. Zic până deunăzi, când, dintr-o necunoscută și genială dispoziție sufletească, a mea-necunoscuta, a copilei-geniala, am pus mâna pe centură, de parcă atunci m-aș fi născut (presupunând că a te naște înseamnă a-ți însuși pe negândite normalitatea social acceptată), cum n-am mai făcut-o încă de pe când fata a pornit a înțelege să protesteze vehement, de altfel absolut firesc, împotriva nefirescului și iraționalului gest de a refuza protecția centurii, am trecut-o prudent, iar prudența m-a dezvăluit ca fiind de fapt născută mai demult, așadar prudent peste capul și trunchiul fetei, ambele ușor încordate, și doar pe jumătate, ținând-o proptită de scaun numai cu partea de peste șolduri. Zic, necunoscuta dispoziție sufletească, evident senină, fiindcă nu m-am sinchisit să-i judec facerea, ba mai mult, nimic pe lume nu s-a sinchisit să mă sinchisesc eu cu raționalizările mele, nu neapărat lipsite de ridicol, apoi zic și întăresc, geniala ei dispoziție sufletească, evident senină, pentru incredibila lejeritate de a crea un optim de comuniune. Surpriza rămânerii calme în centură nu doar că m-a fericit, ci m-a fericit într-atât încât m-a nătângit puțintel, căci m-am fâstâcit într-o engleză de avarie, să împrăștii vestea cea mare fraților și tatălui lui Kiti, 'she's wearing the jhfvbsuerw, she's wearing it!!!!'. Dar m-au înțeles, semn că uneori cuvintele sunt de prisos sau măcar că nu sunt totul, nu-i așa, Kiti? Trei sute de kilometri mai încolo contextul a rămas fericit.

Mai apoi, încântătorul. Copiii și reîntâlnirea-fulger cu bunicii în mediu aseptic, mă refer mai degrabă la o curățenie de dispoziție, decât la una din lipsa desăvârșită a microorganismelor, cu excesele de tot felul permise și, uneori, nepermise. Totodată, spre seară, întâlnirea cu genialitatea, de data asta în cel mai propriu sens cu putință și chiar e cu putință. Mărturisesc că este întâia oară când percep deplin perfecțiunea creației în muzica ce-mi aduce cea mai intensă desfătare, jazzul, glasul viu, suflat al instrumentului lui Ravi Coltrane, fiul excepționalului John Coltrane, un glas răvășitor și entuziasmant, original și plin de respect pentru originea din care se face, cald și profund, atât de profund încât mă face să țin ritmul înăuntrul meu și să mă țin mică ore în șir în fotoliul strâmt al Sălii Radio, un glas limpede și luminos, pe care-l ascult cu evlavie, conturat într-o armonie neverosimilă de glasurile celorlalte trei instrumente și o atitudine impunătoare.

Alb-negru

Cu vreme ce predispune la stări depresive, sfârșitul de săptămână se împlinește acasă, în nuanțe bitonale. Ploaie și nefericire, vânt și îndărătnicie. Kiti plânge neconsolată, de data asta nu pare s-o doară nimic, nici măcar urechile de propria-i gălăgie. Ăsta este tonul dominant. Al doilea spune despre consolarea în intimitate. Kiti urcă în camera ei, unde vântul nu pare atât de insistent să pătrundă în casă și unde spațiul îi permite fetei să îl modeleze după bunul și liniștitorul ei plac. Acolo se simte bine, altfel nu văd de ce refuză cu încăpățânare să coboare. Indecisă precum vremea dimineții de luni, Kiti nu este hotărâtă, să râdă, să plângă, dar îi promit soare mai târziu, așa că se învoiește să iasă din camera ei.

Precum antagonismul de stare al sfârșitului de săptămână ține necesar de capriciile vremii, citesc că opoziția dungilor alb-negru ale zebrelor depinde de un anumit tip de adaptare al acestor animale și numai de acesta, anume, după un studiu realizat pe un model statistic ce a opus cele mai importante cinci ipoteze care au încercat să răspundă la întrebarea veche de peste o sută de ani, de ce au zebrele dungi, s-a obținut un răspuns foarte clar: zebrele au dungi, nu pentru a se camufla, nu pentru a-și pune în încurcătură prădătorii, nici pentru a ușura reducerea temperaturii corpului sau a înlesni comportamentul social în turmă, ci pentru a respinge insectele. Desigur, teoriile științifice, precum dispozițiile omului, au impact covârșitor astăzi. Șansa ca mâine să fie contrazise de altele este tot la fel de mare ca aceea de a răsări din nou soarele.

Dependențe funcționale și nu neapărat abstracte ale lumii

Despre valoarea unei funcții lipsite de monotonie și periodice, din fericire, vorbesc când descriu sfârșitul  nostru de săptămână, acum remarcabilă, cum altfel, când ne compunem acțiunile și stările în funcție de zilele minunate de vară incipientă, în abia mijita primăvară, când uităm intenționat de vremelnicia existenței universale, ca să alergăm cu picioarele desculțe prin iarba moale, tânără și să ne familiarizăm cu gândăceii și cu amețitoarele infuzii de oxigen ce limpezesc celulele și îmblânzesc obsesiile. Vorbesc totodată de alte funcții, aparent mai abstracte decât variabilitatea fenomenelor descriptive ale unei zile, vorbirea abundă de expresia efdeics, adică f(x), cu toții am fost impresionați la un moment dat de prețiozitatea unei asemenea exprimări sau poate nu chiar toți, deschid o paranteză pentru a îmi lăsa nemulțumirea să iasă, aceea de a găsi total ermetică prezentarea scolastică, rece, golită de viziune lingvistică a matematicii, doar limba este instrumentul cu care comunicăm și tot el ne face înțeleși, ne ajută să înțelegem, închid o paranteză, atâtea f-uri de x nu trec, desigur, neobservate pe lângă un fin observator ca Felix, bucuros acum să înțeleagă cum dependențele aduc fericire, cand se descoperaƒ eroul unei povești fantastice, cu nume de cod secret, neîntâmplătoarea cale de la elipticul efdeics la integrul Felix, dinspre f-de la Felix, către x, tot de la Felix, ce îmbucurător!

Inspirația dintr-o pălărie de paie

Se întâmplă să ne pierdem atenția pentru armonizarea timpilor de pregătire a ieșirii din casă cu dispoziția fetiței cu toane. Simplu, uităm să ținem cont de aceste capricii, la fel cum uităm uneori să fim durii în care pozăm. Dacă fetiței îi este bine, atunci nu-i prea pasă de ordinile noastre necesare, dar dacă ea se simte în vreun fel tulburată, ei, atunci nu ne iartă uitările.

Sâmbătă. Ne-am scos bicicletele din garaj, aerul din pompă, câinii din tufișuri, șepcile din debara, apoi am încălecat bicicletele, băieții și cu mine, nu înainte ca tati să redirectioneze aerul din pompă către roțile bicicletelor, am aliniat la un semn cei cinci câini în urma noastră și ne-am potrivit șepcile pe capete. Kiti n-are bicicletă, fiindcă nu știe să pedaleze și n-are nici șapcă, fiindcă așa vrea ea. Pe astea nu le are niciodată. Ieri n-a avut nici chef sau a avut, dar l-a pierdut în timpul inexact al pregătirilor. Dezordinea interioară s-a păstrat, fetița a explodat, iar tati a dus-o acasă, acolo unde își recapătă mai lesne liniștea.

Pe aleea din pământ bătătorit de roți puternice de mașină, paralelă cu malul lacului, îi văd de departe pe Kiti și tati venind, ținându-se de mâini. Kiti calcă apăsat, dar în ritm bun, de limpezime, iar apropiindu-se de noi, îi văd ochii într-adevăr senini. Ce bine că s-a liniștit, ce bine că au revenit! Dar ce-i cu pălăria de paie pe capul ei frumos și cum de o ține? Știu să nu întreb în gura mare, ca să nu schimb vreo ordine universală fragilă, de aceea ne semnalizăm între noi în liniște bucuria de a îi vedea fața încadrată sănătos de pălăria asortată întâmplător cu rochița. Kiti nu are șepci și nu are nici pălării, fiindcă așa vrea ea, dar iată că, în soarele torid de sfârșit de iulie, în mijloc de zi, ceva s-a rupt fericit în miezul voinței ei pătimașe, lăsând-o încă, după o jumătate de oră întreagă, cu pălăria de paie pe cap.

Duminică. La tenis, cu pălăria pe cap. Astăzi armonia ținutei ei nu mai este deplină, dar nu ne pasă. Cât timp ține pălăria de soare pe cap, alte armonii contează. Când n-o mai ține, echilibrul se cere restabilit. Pune pălăria pe cap, primește ea comandă fermă. Kiti, ascultătoare, o ia și și-o împinge peste față cu o mână, cu care o ține secunde bune acolo. Noi râdem de această nouă bizarerie, iar Kiti o repetă amuzată. Astăzi nu este timp pentru pălărie pe cap. Astăzi pălăria de paie există pentru inspirație. Pentru o inspirație fericită.

Lecții din larg

Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.

Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer 'în ajutor', ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.

Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, 'să știi că nu plâng fiindcă mă doare', iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, 'stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine'.

Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.

Broderii

De ce există ii, pentru fetițe care spun 'i' cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice 'ii', pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează 'ii', dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.


Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.


Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.

Afară din casă

Cum să-mi las trandafirii cu urmele alea urâte și lungi de suferință de pe bratelele lor multiple și bine protejate de spini neiertători? Cum să asist la insinuarea tot mai adâncă a degerăturilor căpătate în ultima zvâcnire a iernii de acum o săptămână și să nu reacționez? Cu teamă și interes subit pentru înfrumusețarea grădinii am ieșit mai întâi pe terasă, unde doar trandafirilor cățărători le-am mai perceput pulsul, în schimb, tufele de levănțică, cimbrișor, mentă, busuioc mi-au apărut niște grămezi inerte de substanță lemnoasă umedă, dar (încă) nu am putut să renunț la ele, amintirea culorii și aromei lor mi-e mereu vie în memorie, fiindcă le-am plantat ca pe o perdea atrăgătoare la poarta visării, pe care mi-o permit uneori din adâncimea șezlongului cu schelet din bambus, rămas aproape nud, alb, neted, frumos, cu niște urme de vopsea scorojită de timp și ploi din loc în loc. Cu foarfeca de trandafiri cu mâner turcoaz în mână, fără urmă de frică pentru tăișul și forța ei impresionante, am tăiat pe rând fiecare tulpină afectată de îngheț, minunându-mă de puterea sugestivă a naturii, ce îmi pune mie, o necunoscătoare, în față semne clare de recunoaștere a urmelor de afectare, o modificare ternă de culoare, o consistență neobișnuită, o sigilare superioară subită a vaselor ce duc seva vitală către celulele plantelor. Așadar, fără precauțiile cunoscătorului, însă cu grijă pentru sănătatea fiecărei plante, le-am operat de la prima la ultima, însoțită fiind în permanență de către Felix, care a zburdat de-a dreptul ca un miel, dând mai multe ocoluri în fugă casei, și de către Kiti, doar pentru câteva momente, care și-a reamintit senzația magnetică a pășitului cu picioarele desculțe pe iarba moale.

A fost abia prima ieșire din primăvara asta, planurile mele terapeutice, curative pentru grădină și curte sunt tot mai limpezi și mai aproape de a fi înfăptuite, ne trebuie o sâmbătă caldă pentru mica mea grădiniță de legume, o altă zi cu soare pentru tratarea lemnului terasei și a mobilierului ei, iarăși o dupăamiază fără ploaie pentru sădirea de plante noi. Pare grea dezmeticirea din iarnă la casa cu grădină, dar, din fericire, zilele calde și luminoase de primăvară aduc cu ele doza suficientă de optimism și energie pentru mobilizare.

Dar ora înghițită de noaptea de ieri a părut ușor de digerat spre sfârșitul zilei respective, gulp-gulp mi-a alunecat repejor prin gâtlejul însetat, de noaptea părea că nu mai vine, în ciuda întunericului căzut peste zi, ca apoi, de dimineață, să mă lase cu o migrenă grea la trezirea necesară, ca după o noapte albă de ghiftuire căpiată, ca după deșteptarea forțată imediat după adormire. Trupul năuc însă va găsi un echilibru în curând, apoi va huzuri iarăși preț de un anotimp și jumătate, până când se va trezi din nou buimac când o altă ordine pământeană îi va impune noi repere.

Heterogenicus(2)

Observ că luna martie este luna în care simțul meu olfactiv își arată nestatornicia, el nu se mai lasă impresionat de aromele iernii ce se stinge lent sau mai iute, așa ca în acest an, el mă conduce sigur în raiul esențelor parfumate, ca să aleagă. Parfumul, acest amestec sofisticat și prefăcut al esențelor naturale, care însuflețește și inspiră simțurile întru obținerea stării de bine. Stare de bine ce vine și împinsă de la spate, chiar dacă ea este dată de urmărirea împreună cu soțul tău a unui film la cinematograf, film ale cărui intensitate și autenticitate dor, dar te lasă să te emoționezi în voie în fața complexității umane magistral și năucitor exprimată de artiști. Precum artistică visez să-mi fie și pornirea de a improspăta grădina, în care am poposit odată cu zilele calde de martie și unde m-am lăsat surprinsă de înmugurirea precoce a trandafirilor și a sălcioarei, iată cum plantele își știu întotdeauna rostul pe Pământ, acela de a rezona esențial doar cu mama-natură, căci cine le crește mai înțelept decât ea, doar nu eu? Eu, acest exemplar îngâmfat al speciei umane, îngâmfat prin definiție, căci cum se uită o mamă la copiii ei dacă nu și cu îngâmfare, îngâmfare pentru frumusețea sufletului de copil cu care te înconjoară, o vorbă sinceră, un surâs complice, un gest copiat după al tău și gata, ai căzut în admirație pură. Tot admirația este sentimentul care îți scoate telefonul din buzunar ca să îl fotografiezi, atunci când îl întâlnești în parcul pe care îl traversezi în graba dimineții, el îți prinde intenția în ceea ce-l privește și te fixează circumspect, chiar mustrător, sau poate pur și simplu aceasta îi este înfățișarea obișnuită, adorabilă prin contrastul apariției lui înfricoșătoare și caracterul blând, prietenos față de om.

Oare de unde știe Xoco că lacul este înghețat?

Astea sunt nuanțele ultimelor zile ale anului, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, sunt nuanțele reci, magnifice ale iernii, băieții calcă cu o pornire nestăpânită fiecare băltoacă încremenită de ger, nici urmă de vietate a câmpului aproape de înserare, nici Kiti nu ocolește bucățile de zăpadă înghețate, călcătura ei despică blocul alb, compact, dar și aerul cu sunetul aproape metalic împrăștiat de spargerea lui, doar o tufă rătăcită de măceș aduce aminte că locul a cunoscut odată și căldura, fructele ei roșii-sângerii stau mărturie, păcat că tati nu le îndeplinește visul de a patina pe lacul înghețat, gândesc copiii și pun botic ca al câinelui Xoco, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, dar câinelui nu-i pasă de nimic altceva decât de moment, nici trecut, nici viitor nu pare să aibă, cel puțin nu acum, când patinează în fugă pe latul lacului, parcă în ciuda copiilor reținuți la mal de doi părinți grijulii, uite-le bujorii din obrăjori, e oare prima oară când îi văd atât de pregnanți pe fețele lor de o bună bucată de vreme, ce bine, mi-a fost dor, cerului nu i-e dor de nori, căci e calm și zâmbitor, iar astfel mai simte și el căldura soarelui, Felix urăște fularele înțepătoare, dar le poartă așa înțepătoare cum sunt ele, să nu ne pierdem căldura din interior, o salvăm alergând înfofoliți și neuitând să zâmbim, auzi Horica, să zâmbim puțin, astăzi nu patinăm pe lac, am zis, hai, doar un pic, îi ține tati pe rând suspendați de-un braț și-și fac hatârul, apoi se întunecă deodată și de niciunde, cum de niciunde apare și câinele solid și negru, ce, deși prietenos, ne împinge de la spate către casă, acum, când nuanțele ultimelor zile ale anului nu mai sunt nicicum, fiindcă e noapte, așa cum o să fie și mâine la aceeași oră, la o aruncătură de băț sau la o patinare pe lacul înghețat de noul an, oare îi ușurăm bătrânului nostru an transformarea într-unul tânăr și curat cu exploziile artificiale de culoare din întunericul nopții de mâine?

Camera de muzică

În casă avem o cameră de muzică. Nu-i așa că este minunat să ai acasă o cameră de muzică? La începuturile facerii acestei case, proiectasem imediat lângă intrarea în casă o cameră destul de mare destinată bibliotecii, însă în felul acesta intimitatea unei biblioteci ar fi lipsit, în plus, am fi pierdut destul de mult spațiu pentru... Pentru ce? Nu știm, poate pentru un oaspete sau vedem, ne-am zis atunci și am rugat constructorul să împartă printr-un zid încăperea în două. Acesta a împărțit-o exact în două, dar ce două! Una a rămas, binenteles, camera bibliotecii, o cămăruță luminoasă, datorită ferestrei înalte, aproape la fel de înalte cât toată camera, caldă, pentru că are un volum relativ mic și primește prin fereastra generoasă atât de multă căldură de la soare câtă nici nu îți poți imagina și încă o infimă cantitate în plus și maiestuoasă prin mobilierul din lemn masiv, sculptat manual, viu ca floarea verde din dreapta biroului, pe care mi-e drag să o îngrijesc. Iar cealaltă încăpere, jumătatea bibliotecii, a primit inițial o canapea și două fotolii vechi, dar încă suficient de arătoase pentru o casă abia construită, și chitarele lui Horica. Ulterior a ajuns și bătrâna pianină cumpărată de părinții mei încă din copilăria noastră în cămăruța-surioară a bibliotecii, iar astăzi, cel mai tânăr 'pianist' al familiei își exersează pe ea, doar atunci când are chef, cântecelele pe care le studiază la orele bisăptămânale de pian de la grădiniță.

Dar sâmbătă camera noastră de muzică s-a transformat într-un atelier al unor lutieri pasionați, căci Horica a primit de la Moș Nicolae o cutie mare, plină cu piesele ce compun o chitară electrică, bucățele mici, lemne, șurubele, corzi, bare, fire, sârme, pe care și-a desfăcut-o cu grijă, a întins piesă cu piesă pe masa de lucru, anume covorul de pe podea, apoi le-a studiat prin comparație cu cele ale chitarei sale celei vechi, prin mai multe căutări pe internet sau prin și mai multe apeluri telefonice la prieteni mai pricepuți decât el și la bunic de suflet. Cu tati și-a ales viitoarea culoare a chitarei din magazinul de vopsele, un portocaliu natural, pal, mai multe pensule și altele trebuincioase, iar împreună cu frații săi și cu mine ne-am adunat în atelier ca să începem să transformăm visul în realitate. Da, ce poate fi mai entuziasmant, mai recompensant pentru un băiat pasionat de chitare decât să și-o construiască singur pe a lui, să o vadă tot mai întreagă, tot mai legată și mai aievea ieșind din mâinile sale? Eu mi-am asumat mânuirea pensulelor, vopsitul așadar, în ciuda mirosurilor grele și pătrunzătoare ale amestecurilor chimice colorante și protectoare, ce îmi tulbură organic ușor echilibrul, sub îndrumarea lui Horica, 'atentie la marginea alba', 'atentie să nu se scurgă vopseaua', 'atentie să nu depășești intensitatea nuanței alese', apoi sub atenta fascinație a asistentului Felix, cel care mi-a răspuns prompt la fiecare cerere, ba să-mi dea scotchul, ba o pensulă subțire sau una mai groasă, și sub, deasemenea, atentă și timidă observație a lui Kiti, cea care și-a ocupat veselă locul obișnuit din camera de muzică, fericită pentru că ceva nou se va petrece aici.

Astăzi, atelierul lutierilor amatori este încă un atelier și va rămâne astfel câteva zile, căci vopseaua aplicată pe una dintre fețele chitarei încă nu s-a uscat, șuruburile nu au unit nici o piesă a chitarei cu alta, iar bucuria de a simți cum mâinile tale dau suflet unui obiect nou se vrea menținută și impregnată în spiritul cămăruței de muzică, acolo unde, numai din pasiune, niște suflețele își cresc aripi pentru a simți, a trăi și, poate, a crea frumusețea muzicii.

Velociraptori albaștri pe tavane

Intuiția. Acea abilitate analitică înnăscută și facultate cognitivă neprogramată conștient, ce îți conturează soluția la o problemă dată. Intuiția este abilitatea-cheie pentru revelațiile noastre, iar pentru a deveni părintele știutor și înțelept, pe care ni-l dorim pentru copiii noștri, este necesar să avem revelații, să aflăm adevărurile ascunse ale vieții. Astfel, copiii ne provoacă să devenim inteligenți, ei sunt binecuvântarea pentru un trai împlinit.

Din aceasta perspectivă, a fi părintele unui copil cu o dizabilitate intelectuală severă îți dă o șansă mai mare la deșteptare, la împlinire prin cunoaștere și iubire, însă nu ți le garantează, asta pentru că provocarea ta este mai mare, mai intensă, mai precoce, iar tu ești mai vulnerabil, mai singur și mai secat de energie. Dar pentru ce această întâmplare a vieții, pentru ce acest dezechilibru dintre ceea ce ești și ceea ce ai putea să fii? Cine poate ști, dar cert este că aflarea stării de armonie, așadar compensarea dependenței fizice și emoționale prea mari ale copilului cu plusul de înțelegere și empatie cerut, ne înlesnește apropierea de esența vieții noastre, omenia.

Revelația de duminică: copilului îi ești dator cu blândețe orice-ar fi.

Copiii au glasuri de îngeri

Dimineața de sâmbătă merită o trezire blândă precum atingerea vorbelor de copil, la fel cum merită fiecare floare efemeră și inimitabilă o șansă pentru a fi admirată. Să o admirăm, așadar!

Mi-a șoptit grav Felix la ureche o întrebare, chiar înainte de obișnuita vizită la toaletă, mami, tu ce zodie ești? Mi-am imaginat, imediat după ce i-am răspuns 'sunt fecioara', o pauză la grădiniță, un grup de 2-3 copii împărțind niște jucărele, zâmbete și cuvințele, o fetiță sfătoasă, așadar dezghețată, mândrindu-se cu apartenența la vreo zodie și lansând în aer nedumerit de băieței nevinovați o întrebare-cheie, o întrebare tainică, ce așteaptă un răspuns cât o confesiune, 'tu ce zodie ești?'. Mi-am imaginat apoi fascinația băiețelului pentru un alt fel de raportare a ființării, fascinație sporită de misterioasele categorii din care, se pare, facem toți parte, din niște rațiuni greu de pătruns, un leu, un pește, un berbec, apoi dorința imperioasă de identificare cu unul dintre simbolurile enigmatice.

Așadar zâmbesc în întunericul dimineții de octombrie, îmi desfăt simțul tactil cu mângâierea unui obraz fin și sunt gata să îi dezleg măcar superficial misterul, căci vrea să știe, tu și Horica sunteți lei, Kiti este născută în gemeni, iar tati e săgetător.

Apoi, când dimineața se înfățișează ca deschizătoarea zilei, adică în plină lumină, Felix revine în dormitor și recapitulează, eu și Horica suntem lei, mami, tu ești fecioară, tati este tăietor, iar Kiti este îngeri. Râdem cu toții, căci suntem cinci în patul dublu al dormitorului, chiar dacă Felix și Kiti nici măcar nu au nevoie să înțeleagă ce este atât de distractiv.

Este blândă atingerea vorbelor amestecate minunat de către Felix în această sâmbătă dimineață, pentru că ne lasă uluiți de potrivire și aspirație, un tati tăietor, deschizător de cale lină pentru familia sa, o mami ocrotitoare și bună ca o fecioară, doi lei jucăuși și plini de caracter și o fetiță frumoasă și pură ca un înger.

Într-un moment de neatenție, te-am cucerit!

Degeaba am tot insistat de câteva luni bune să urce pe bicicleta cu pedale, i-a fost frică și de aceea m-a refuzat drăgăstos cu o amânare, ce îi părea atunci suficient de îndepărtată încât să îi alunge anxietățile de moment. O să urc pe bicicleta de la Horica atunci când nu o să mai am cinci ani! Ei bine, astăzi, când nu mai are cinci ani de o lună întreagă, nu i-am amintit de acea amânare, dar i-am pus și bicicleta cu pedale în mașină, alături de bicicleta fără pedale, cea pe care a ajuns maestru al deplasării după mai mult de trei ani de antrenamente. Trebuie să spun că terenul de tenis acoperit de zgură este, în ciuda pietricelelor minuscule ce constituie zgura, un teren foarte prietenos pentru toate încercările timide de deplasare ale copiilor, pentru că este drept și tare, deci este un suport sigur de echilibrare, și este totodată amortizant și blând, în cazul căderilor. Așa că, asta fiind convingerea mea, nu e de mirare că Felix a făcut primii lui pași de bebeluș pe un teren de tenis, la fel cum a pedalat neajutat și pe o bicicletă pentru prima oară. E foarte distractiv pe bicicletă! A strigat spre mine și a continuat să dea ture de teren până am plecat de-acolo.

Ajunși acasă, a dictat mândru și convins tatălui său: pune, te rog, bicicleta mică în garaj, iar în timp ce ușa garajului se închidea ușor peste bicicleta mică, am înțeles că, atunci când depozitezi o bicicletă mică într-un garaj, poți să zâmbești liniștit. Memoria din garajul tău a mai crescut un pic.

                                                                                                       
                                                        Ieri                                          
     

Azi

Să creștem flori, cu drag

 

Astăzi este sărbătoarea florilor, iar în grădinița noastră (cea cu plante, nu cea cu copilași) putem să începem să numărăm florile, adică floricelele. Florile roz ale prunusului decorativ își confirmă calitatea estetică, au înflorit la noi pentru prima oară, sunt încă mici, delicate și discret colorate. La fel și sălcioara (nu sunt excesivă în diminutivare, însă întregul aspect al curții noastre tinere este de mic, de drăgălaș), așadar sălcioara își demonstrează vitalitatea, ea a fost greu încercată de zăpadă și vijelie, care au frânt-o, a pornit să-și crească mâțișorii ei pufoși. Apoi, din bulbii pe care i-am plantat în toamna târzie trecută văd cum se ivesc firicele drepte, săgetate, verzi, pe tot conturul rondului cu trandafiri, știu sigur că una este o narcisă albă, căci o văd. Chiar și pătura de pământ îngrășat natural, așternută discret pe un colț de grădină, își pregătește timid roadele, deja frunzulițe în mănunchiuri, dispuse pe o linie ușor deformată, se arată ca niște tinere balerine de grădiniță, în tutuuri de trifoi cu patru-cinci foi, oare ce-or fi, salate sau ridichi, deocamdată și vederea mea este la fel de neexperimentată precum pământul foarte recent preparat să dea roade. La multi ani de Florii! La multi ani, tata!

 Cât despre cealaltă grădiniță, ea are tot felul de sedii, în diminețile sfârșiturilor de săptămână se mută în patul generos al lui Horica, fostul bebeluș cu față cumsecade, actualul adolescent miop cumsecade, ce îi răsfață pe frățiorii lui mai mici, acceptându-le necugetatele asalturi prietenești, ce încep pe canalele auditive, cu niște serii de "cucurigu" strigate de Felix-jucăușul și pe receptorii tactili și dureroși, cu niște plonjări nesimțitoare și grele, la propriu, ale lui Kiti-săritoarea. Mi-e drag să-i văd în formație completă, e un fel de plăcere vinovată ascunsă sau mai libertină, în definitiv îmi etalez, vezi bine, bucuria. 

Copii, câini și-o freză uitată

O plimbare pe lângă lac, cu copii și câini-prieteni, în aer călduț de dupăamiază târzie, cu zâmbet pe buze, tunsoare de salon cosmetic, proaspătă și uitată, și cu bombăneli la guriță și desen într-o mână, e numai bună și sănătoasă pentru picioare neliniștite, dar, mai ales, pentru minți nestimulate, de un anotimp întreg, de soare, vânt și oxigen.

Și cum zâmbetul se cerea, nu pentru că nu prea e de văzut, ci pentru că trebuie să compenseze prea intensele neliniști ale lui Kiti, la fel se cerea de ceva zile, săptămâni încoace și scurtarea pletei baietului celui mare, ce ajunsese motiv de rugăminți fierbinți bunicesti, care au găsit ca ultim argument-amenințare, venirea la capitală cu foarfecele după ureche a exagerat de celebrului frizer Pârța, celebritate locală sătesc-transilvăneană cu nume absurd- și pre-destinat. Numai că Horica nu s-a lăsat intimidat de stupidul Pârța, mai ales că mai micul său frate i-a pregătit frizerului niște pumni și niște înjurături, menite să îl înlăture din preajma fratelui mai mare.

În schimb, Horica și-a amintit de vizita împreună cu tatăl său la sediul poliției cu nu știu ce ocazie, atunci când, până și-a rezolvat tatăl problemele, a intrat în vorbă cu un polițist de pe acolo, căruia i-a adresat o grămadă de întrebări despre armele lor, dovedind o foarte bună cunoaștere a caracteristicilor lor. Însă, ca urmare a dialogului acestuia, polițistul a ținut să își exprime uimirea pentru cantitatea mare de date tehnice cunoscute de Horica și l-a complimentat pe tatăl lui, ajutând fără să știe la luarea unei decizii grele, ca aceea de a te tunde sau a nu te tunde, fiindcă a zis: "dar ce multe lucruri despre arme cunoaște fetița dumneavoastră!". 

Hi, hi și hi.

La cinema în cinci

Ora 15:40, sâmbătă dupăamiază. Se naște spontan, fără dureri, o idee. Haideți la film, trupă! Și-așa trebuie să îl luăm pe Horica de la petrecerea din mall, uite, la cinci și un sfert începe filmul, îl luăm și intrăm la cinema. Cum vi se pare micuța? Hmmmm, tati strâmbă ușor din nas, categoric ideea nu îi seamănă lui, dar are cap și are membre, chiar și cinci degețele numără dintr-o suflare, în plus, încape binișor în spațiul nostru temporal, vă reamintesc, e sâmbătă dupăamiază doar. Apoi, Horica ne-a anunțat printr-un mesaj că la cinci jumătate cheful petrecăreților se pierde. Numai bine!

Ora 15:48, tati e aproape convins. Felix e pe modul 'repeta' și o ține una și bună, hai la Johnny English, hai la Johnny English. Kiti râde cu gura până la urechi, nu că Johnny English neapărat, dar că se conturează o ieșire, iar ieșirile? Ooo, ieșirile sunt prilej de desfătare.

Ora 15:57, copiii sunt îmbrăcați, la ieșire. Felix e deosebit de încântat că plecăm la cinematograf, e și mai fericit că Johnny English e spion și folosește bombe și este cel puțin la fel de bucuros pentru că poartă maieu de la Horia, chiloți de la Horia, tricou de la Horia, pantaloni și pantofi de la Horia. Kiti, cu codițe și rochite, zâmbește regește și își așteaptă sclavul să o încalțe. Tati este gata încă de ceva vreme, ne așteaptă în mașină, iar eu, în fustă, bluză și mărgele, trag în picioare o pereche de cizme îngropate în straturi străvechi de praf de nepurtare, cizme cu niște tocuri de mall, hihihi, ce mă ridică în propriii mei ochi destul de mult încât aceștia să mă perceapă cam ciudat. Cizmele nu-mi sunt mici, însă pielea lor se mulează perfect pe picioare și glezne, încorsetându-le în incomoda poziție 'pe varfuri' și dându-mi senzația stranie de încătușare.

Ora 17:20, suntem așezați strategic, pe rândul șapte, primele cinci locuri din margine. Kiti, eu, Felix, Horica, tati. Începe filmul. Începem să râdem. Kiti râde câteodată în contratimp, nu e însă complet deplasată, în definitiv, aproape orice prim-plan cu Rowan Atkinson te poate distra. Felix râde și el, cărui copil nu-i plac maimuțărelile?

Ora 20:00, acasă. Veseli, râdem încă, reamintindu-ne cu copiii faze din film. A fost o seară frumoasă și, mai ales, veselă!

Băi de soare şi oxigen într-o dimineaţă de august

 Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău),  şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară... Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!
 
 
 Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.
 
 
 Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.
 
 
 'O ştii pe fata în alb?'
 
 'Nu, de ce?'
 
 'Atunci lasă, nu e nimic!'
 
 'Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!'
 
 'Daaa?'
 
 'Da, de ce?'
 
 'Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!'
 
 '???'
 
 
 Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.

Mama şi bucătăria. Da' ce bucătărie!

 Mama găteşte în weekenduri preferabil franţuzeşte sau italieneşte, oricum, neapărat mâncare mediteraneană. Invariabil, aromele ce se strecoară afară din bucătărie ademenesc simţurile copiilor. Mama e mulţumită. Copiii o recompensează pe bucătăreasa lor exclusivă mai bogat prin aprecierile iscate de simţurile lor olfactive, decât prin cele ale simţurilor gustative. Mama nu mai e foarte mulţumită, dar îi înţelege pe copiii ei, nici ea, copil fiind, nu a gustat în ruptul capului anumite mâncăruri. Copiii testează alimente noi, gusturi noi. Măcar atât şi mamei îi creşte încrederea iar. Tati pare în extaz şi nu a desfăcut încă sticla de vin. Mama crede că a meritat să suporte fiecare firicel de abur din sauna spontană şi neintenţionată din bucătărie. Mai ales că primeşte aprecieri din toate cele patru zări. Ca ieri, când copiii au mâncat seminţe de coriandru. Felix: ce porcărie! Kiti: mmm, dacă e mic, e bun. Horica: mami, ne-ai gătit mâncare cu parfum? Tati: nici o vorbă, doar freamăte de înfiorare.

Frumuseţe. Sau ce au în comun egretele şi Alain Delon

  Zice ăla micu': mami, te rog, plantăm o junglă la noi în curte?, desigur, iubitule, dar de unde luăm maimuţele, îl  întreabă mamiţa, gata oricând (sau aproape oricând) să mulţumească şi să exagereze pentru prunc. Oooo, dezamăgit el, pruncul. Lasă, că avem destule şopârle şi şerpi de casă, el, celălalt băiet, salvator. Până confecţionăm jungla de la noi din curte, ne aventurăm în jungla din afara curţii, la o aruncătură de săgeată (de arc de la Decathlon) de gardul nostru:

 Egreta (da, egretă) nu se lasă (încă) pozată cumsecuvine, adică din prim plan. Până la acea dată fericită din viitorul (apropiat sperăm), iat-o în zbor. Egreta, albă şi frumoasă, face parte dintre animalele sălbatice "bune". Ea e bună după criteriul: atâta frumuseţe nu se împarte decât unei fiinţe bune. De aceea, pe ea nu o serveşte la prânz Spotu-dinozaur, care, evident, vânează doar animale "rele" ca şerpi sau lupi. "Ce bine e să fii Alain Delon/ cu ochii verzi ca ceaiul de Ceylon":

Felix, sfătos: eu merg atentă pe lângă lac.
 
 Mami, grijulie: atent, mergi atent!
 
 Felix, explicativ: merg atentă, ai uitat că sunt pisică?
 
 Mami, uşurată: miau!

  Ce ne facem dacă ne atacă animalele de pradă, întreb ca să încercăm senzaţii cât mai armonizate cu expeditia din închipuirea băieţilor. Eu am briceagul la mine, ăl mare! Eu am o bâtă, ăl mic, cu stuful în mână. Ok, suntem înarmaţi, să vină animalele sălbatice! 

Tu cum te-ai pregătit pentru expediţia noastră, Kiti?
Expediţie, ce expediţie, eu credeam că am ieşit doar un pic la plimbare! 

Sfarsit de expeditie. Inapoi in realitate.

Muguri

 Nici n-am clipit bine şi din iarna geroasă ne-am trezit aruncaţi de soarele generos de mijloc de martie direct în curtea noastră cu lopeţi şi săpăligi în mâini, cu pomi şi trandafiri în braţe, gata să recunoaştem ferm plecarea anotimpului rece prin argumentul de neclintit al conectării trainice, ancestrale a plantelor cu pământul. Un sentiment de neînţeles de compasiune m-a cuprins pe moment pentru petecul stingher de zăpadă rămas într-un colţ însă am scăpat urgent de el ignorându-l, aşa cum Felix nu a făcut-o, el preferând şi reuşind mai degrabă să pătrundă cu lopata lui din plastic în zăpada inoportună decât în pământul compact şi încă amorţit după frig. Horica s-a îndeletnicit încântat cu cotrobăitul prin cutiile pline de surprize ale garajului, lăsat şi el cu mărinimie să respire în voie ore în şir, apoi cu scoaterea şi pregătirea bicicletelor pentru sezonul lor şi, nu în ultimul rând, cu scormonirea după râme şi şopârle împreună cu Felix, atras ca un magnet de ideile şi acţiunile fratelui său. Kiti a căutat veselă soarele şi, pe un scaun în proximitatea noastră, a regăsit plăcerea de a lenevi în căldura lui şi de a simţi firicelele încă palide de iarbă. Orele petrecute în curte, viitoare grădină de flori dar şi de pomi, ne-au încărcat cu energie în ciuda faptului că ne-au şi ostenit braţele neantrenate pentru o astfel de activitate, energie pe care nu puteam să o lăsăm neconsumată cu folos, ea oricum se iroseşte în caz contrar, şi anume am pus-o cu drag pe toată în întâlnirea de duminica dupaamiaza cu prietenii noştri vechi şi ai copiilor noi.