O apă și un pământ

Gest duios

Este sfârșit de ciclu școlar la școala lui Felix, dintr-a treia i se schimbă învățătoarea. Mi-a spus de câteva ori în ultimele săptămâni că, într-un fel, nu așteaptă ziua de joi, adică ultima zi înainte ca miss să nu mai fie missa lui niciodată. Nu prea am cuvinte să-i răspund și sunt mulțumită pentru că n-am, întrucât cred că niciun cuvânt nu face în anumite cazuri cât o îmbrățișare. Iată avantajul celui tăcut din fire.

Apoi astăzi, după serbare, a sărit de pe scenă direct în brațele mele, fericit că totul a fost bine acolo și încă emoționat, mi-a luat o șuviță de păr între degete, acest al său gest prim de încredințare, și m-a condus către ieșire, legat încă de părul meu, când a zărit-o pe miss în mulțime și a simțit să-și retraseze simbolic marginile de creștere esențială, căci a împreunat gestul său de încredere în mine, mama sa, cu încă unul congruent, de încredere în miss, apucând cu degetele de la cealaltă mână, entuziasmat de rotunjimea pe care o întrevedea, o șuviță din părul învățătoarei sale. Felix a rămas așa câteva clipe, conectat către în sus prin mâinile sale, zâmbind duios, ca-ntr-o destăinuire. Mulțumesc!

Șerpuitor

Parcă s-a mai dus din tristețea lui Felix, în drum spre școală se învoiește să-mi povestească din examenul Cambridge de ieri, spune-mi exact cum ai spus, during the weekend I play with Lego with my brother, sometimes I watch TV, I always play tennis with my family and do homework și de-astea, e iarăși accident pe DN1, sirenele salvărilor intră într-o înfricoșătoare rezonanță, mi-e peste putință să înțeleg aberația șoferilor-lipitori, ce sug cu nesaț din viteza posibil-vitală a mașinilor salvatoare, am mult dispreț în vorbe pentru oamenii-vierme, dar prezența lui Felix îmi amintește să mă autocenzurez, iartă-mă, iartă-mă, în fața noastră altă arătare, un camion cu remorcă precum o balenă albastră, se îndoaie uluitor și impunător din articulație, oprindu-mi respectuos suflul o clipă, știi ce e un jackknifing, îl întreb pe Felix, îmi amintesc o întâmplare drăguță cu Horica pe la patru ani, Felix nu știe ce este un jackknifing, însă Horica tocmai aflase asta dintr-o superbă enciclopedie ilustrată, eram la Dublin, spun dublin, cu u, fiindcă-mi revine în minte fermecătoarea pronunție irlandeză, știi, Felix, frații tăi erau gata de culcare, iar Kiti, fiindcă mișunase prea mult prin pătuț, căzuse cu jumătate de corp din pat, inspirându-l pe Horica, ce a pornit o cântare dulce-naivă, parcă-l văd, de fapt chiar îl văd în fața ochilor, îi știu și pijamaua de pe el, și părul ascuțit ca acele unui arici din fracțiunea aia de realitate, e ireal, 'Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife, Kiti cade-n jackknife', râzând, fratele mai mic găsește, ca mine, drăguță întâmplarea, nu mă mai întreabă unde se afla el în acel moment, semn că tristețile lui recente au temeiul maturizării, of, desigur, punctăm referințe sumare despre capitala europeană și ajungem la școală, prima zi uscată după câteva cu lacrimi, apoi nu mă apuc să scriu toate astea decât după ce-l sun să-l liniștesc pe celălalt om dependent pe de-a-ntregul de bunăstarea copilului acestuia și a celorlalți bineînțeles, bună dimineața.

Fire din fire

Păstrez o vreme o prudentă neîncredere în florile aduse gata crescute în grădina mea și sădesc cu nădejde plantele tinere în pământul nedeprins încă spre a le fi izvor de creștere; mi-e confortabil atașamentul temeinic în ritm potolit. Le încurajez naiv să crească și să se amestece bine cu pământul și nu le promit decât grijă maternă și admirație. Cinci ani au trecut, iar eu rămân același grădinar credul, molcom și optimist de la început. Nimic nu mă mișcă mai tare pe lume decât durerea și spontaneitatea firească a vieții.

Tulburătoare sunt și îngrijorările copiilor, ce nu-i lasă să adoarmă simplu, cum s-ar cădea s-o facă întru cinstirea firescului ce îi organizează, și care cu viclenie se lățesc până în spațiile obscure ale subconștientului, devenind coșmaruri chinuitoare. După a doua noapte în care nu adoarme decât mângâiat pe fruntea înaltă și limpede, parcă anume întâmplată astfel ca să fie mângâiată, Felix își refuză îngrijorarea iscată din descrierile acelor monștri, auzite în clasă, concentrând gândurile către reprezentări personale ale esteticului absolut, anume cele ale diverselor animale. Ce crezi despre o oaie, mă chestionează întâia oară în zi nouă, iar de aici și până la ce va fi când va crește mare nu trece decât peste un ocean de prejudecăți și de concluzii nedeductibile. Omulețul are certitudini înduioșătoare, desigur, și are împreună cu acestea abilitatea de a trăi simultan două stări, el e în stare să se vadă, aproape cu ochii, precum socotește că va fi, apoi să își râdă matur de abstracțiunile în care se închipuie. De s-ar scurge și coșmarurile abrupt din noapte precum apa în cascade și ideile într-o imaginatie bogată!

Inconstant

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

Povești de iarnă, vesele și triste, dar mai ales vesele

Scriam iarna trecută, pe la începutul ei, cu inepuizabilul entuziasm pe care fiecare primă ninsoare mi-l aduce, despre delicatețea fulgului de nea. Astăzi ninge însă nedelicat, înțepător, aspru, înșelător, ca un duș rece, nu ca o mângâiere.

Băiețelul mă strigă din senin, 'te iubesc', eu îi răspund cu bucurie și cu o ușoară teamă de fericire, 'și eu, pe tine', copilul îmi simte tulburarea din glas și se povestește pe sine, ca povestitorul pe eroii săi în expozițiune, 'stii de ce ți-am spus asta', apoi continuă, 'fiindcă trebuia să-ți spun o poveste frumoasă, iar altceva mai frumos de-atât n-am găsit în minte', bine, n-o face chiar cu cuvintele astea, dar ce sens mai au cuvintele din urma primelor două? O declar printre cele mai frumoase și mai pasionante istorioare scurte ale lumii.

Microbuzul oprește în parcarea uriașă aflată în grija celor două femei. Împreună cu Kiti ajungem adesea primele la orele dimineții, un moment al zilei în care cu greu îți poți imagina că spațiul acesta larg, neocupat va geme în curând de împovărare. Oprim și noi mașina, prefer să rămânem încă, în așteptarea celorlalți copii, în interiorul ei cald. Cele două femei, cu trupurile învelite în straturi succesive de haine groase, mă salută respectuos de fiecare dată, eu le răspund cât poate mimica mea de vesel, numai că mi-e greu să nu le compătimesc, fiindcă gerul mușcă din pielea feței și degetelor dezgolite, iar ele sunt mereu prezente de-a lungul zilelor în parcarea gri. Dar cele două femei ne privesc, pe Kiti și pe mine, cu o ușoară tristețe în ochi și, pot să jur, aceștia nu reflectă propria-mi tristețe, pe care încerc să o ascund când mă uit la ele. Femeile par împăcate în încruntarea pentru viața lor, așa cum și eu îmi par liniștită mie însămi cu propria-mi încruntare. Sunt fascinată de generozitatea cu care ne observă cele două femei, îmi doresc să le pregătesc câte un dar frumos de sărbători.

Cu emfază despre o durere de cap cu ecou

În clipa în care am intrat pe ușă, capul s-a transformat într-o cușcă adiabatică. Înăuntru era fierbinte, atât de fierbinte încât, fără preaviz, întreaga vânzoleală din cutia craniană s-a concentrat către stânga ei, unde a pornit a zvâcni ritmic, fără milă, căci sistemul impenetrabil pe care capul meu pornise a-l constitui nepermitandu-și, pe moment, să devină o tobă. Așadar cineva l-a forțat să devină și, întrucât acel cineva s-a dovedit a fi, cum am spus, fără milă, am purces a-mi căuta resurse interioare de autocompătimire. Mai cu seamă că, dintr-un neajuns al vremelniciei universale, pompa supremă de apă a casei cedase în răstimpul scurtei noastre fericiri, ceea ce a augmentat impetuozitatea sentimentului autoadresat. Deși mi-era milă de mine însămi (dar și de ceilalți membri neimbăiati ai familiei), mi-am refuzat dintr-un reflex de conservare acetaminofenul până în clipa în care mi-am perceput cutia craniană ca pe tobele bătute nebunește de Buddy Rich. Asta s-a întâmplat abia peste o noapte întreagă, pentru că știută mi-s năzuitoare adeptă a stoicismului, iar la scurt timp după, zvâcnirile nesuferite de pe stânga au cotit în direcții felurite, după cum le-a tăiat pe fiecare în parte (im)pulsul chimic depresurizant, desenând în spațiul tot mai larg al craniului meu o rețea încâlcită, din ce în ce mai fină și mai lină de palpitații, ca înșelătoarea rebeliune a frunzelor unei salate crețe. Evident că încântarea de moment a fost umbrită de inabilitatea de a mă ține fermă în convingerea mea, fără reacții chimice meșteșugite, însă m-am consolat cu gândul că micul artificiu imperios a funcționat ca un declic pentru ajustarea la noua realitate necesară, aceea de trecere de la lejeritatea vacanței la strictețea vieții serioase la normă. Bun găsit!

Despre fragilitatea pe care suntem forțați sa ne-o ascundem

Încerc mai jos traducerea unor profund inspirate cuvinte ale scriitorului filozof Alain de Botton, unul dintre gânditorii mei preferați, întrucât m-au emoționat tare în dimineața asta. Acesta spune, referindu-se la obiectul din imagine:

"Încă de mici am învățat să ne ascundem slăbiciunile, pentru a ne proteja. Dar acest obiect de cristal din Rijksmuseum Amsterdam nu pare să își tăinuiască fragilitatea, din contră, își acceptă delicatețea și își cere încrezător dreptul de a fi mânuit cu grijă, pentru că ne face să înțelegem că poate fi foarte ușor distrus. Pe bună dreptate, deoarece fragilitatea cristalului nu a apărut în urma unei erori întâmplătoare a artistului creator, ci ca o consecință a dorinței acestuia de a aduce prin transparența și eleganța liniilor sale lumina în profunzimile obiectului de artă. Cristalul posedă însușiri excepționale, dar prețul unor atari virtuți este fragilitatea sa. Parcă ne-ar vorbi, 'sunt un obiect încântător, însă dacă nu mă tratezi cu finețe, mă voi sfărâma și nu va fi vina mea.'

Este o datorie civică să permitem și celor mai delicate forme ale activităților omenești să înflorească și să creăm ambianțe binevoitoare cu entitățile fragile. Și bineînțeles că știm cu toții că nu cristalul are cea mai mare nevoie de o asemenea preocupare, ci chiar noi înșine și, chiar mai dureros, cei cu care ne împărțim viețile."





"Since the school playground, we’ve known that we must not show our fragility. We’ve learnt to have ‘defences.’ So there is always a fragile bit of us, but we keep it very hidden. But this rock crystal - in the Rijksmuseum in Amsterdam - doesn’t apologise for being weak. It admits it’s delicate; it is confident enough to demand careful treatment; it makes the world understand it could easily be damaged. And with good reason. It’s not fragile because of a deficiency, or by mistake. It’s not as if its maker was trying to make it tough and hardy and then – stupidly – ended up with something a child could snap, or that would be shattered by clumsy mishandling. It is fragile and easily harmed as the consequence of its search for transparency and refinement, its desire to welcome sunlight and candlelight into its depths. Crystal can achieve wonderful effects but the necessary price is fragility. Some good things have to be delicate – the dish says: ‘I am delightful, but if you knock me about, I’ll break, and that’s not my fault’.

It is the duty of civilization to allow the more delicate forms of human activity to thrive, to create environments where it is OK to be fragile. And we know, really, that it is not crystal that needs this care most, it is ourselves and – more awkwardly – the people who share our lives."

Părtinitor

O ajut să-și strecoare trupul în rochița din material sintetic, înflorat, elastic, rochia îi ține drept spatele, îi îngustează talia și îi dă un aer vesel așa, înconjurată de flori mari, intens colorate. Zâmbește ca un fashion icon. Nu refuză niciodată un obiect vestimentar, ba nici măcar nu protestează împotriva capriciilor mele dirijate de simț estetic, cele din cauza cărora mi se întâmplă, nu rar, să îi cer să dezbrace, apoi să îmbrace alte și alte haine. Acesta este un lucru surprinzător, ținând cont de insistența cu care ne cere să finalizăm rapid acțiunile ce o implică pe ea. Nu și asta, copila își respectă condiția de tânără femeie în devenire. Kiti este astăzi ceva mai suplă decât acum două săptămâni, iar de bucurie o ridic în brațe, ca pe un copil mic, și o țin suspendată mai mult de trei secunde. Îi place, și mie îmi place, iar atingerea obrazului ei catifelat face ca efortul de a o ține în brațe să pălească. O las să cadă în picioare, mă privesc admirativ pentru câteva clipe, sunt chiar puternică, îmi zic, apoi mă las condusă de brațul ei către baie. Kiti vrea să simtă parfum în jurul ei, iar în timp ce o parfumez, o undă subtilă de tristețe mă atinge, oare ce fel de arome îi sunt pe plac. Dar în baie se întrepătrund valuri răzlețe de diverse parfumuri, prin fereastra larg deschisă găsesc iz dulce de căpșună și proaspăt de iarbă, totodată amestecul greu de cosmetice și soluții chimice este astăzi cel mai pregnant, deoarece curățenia este în dimineața asta maximă, de aceea pierd repede din vedere firul slab de tristețe. Îi ciufulesc părul, și-așa ciufulit prin definiție, și în fața încrederii pe care mi-o arată, pentru că se lasă cu totul în grija mea, mă găsesc deodată moale și vulnerabilă. Deși principiul dreptății este unul inventat de om, așadar calitatea de a fi dreaptă sau nedreaptă nu ne poate descrie viețile, care prin însăși natura lor sunt supuse voii miraculoase a sorții, am totuși, și poate voi avea mereu, un gând neliniștitor, necredincios de injustețe. Cum și pentru ce atâta dependență, ce ocean de iubire poate îneca atâta amar de rătăcire câtă este pe lume? Dar săgețile astea de infidelitate sunt izolate și fericit șterse ca ecou în sufletul meu plin, de aceea trec cu destulă lejeritate către frivolitate, continuând să-mi amestec cu îndemânare și desfătare degetele printre firele ei rebele de păr.

Nesfârșita pasiune

O prietenă arată o notă care spune că, întrebat fiind de ce continuă să exerseze la 90 de ani,  violoncelistul Pablo Casals ar fi răspuns: 'deoarece cred că fac progrese'. În clipa în care am scris cele de mai sus a răsărit soarele. Atâta timp cât tot răsare, soarele strălucește cu aceeași intensitate pentru fiecare, copil, tânăr, bătrân, ce ne oprește să ne bucurăm? Ce este vârsta omului și de ce îi dăm atâta importanță? De ce îmi pare minunat răspunsul artistului, când știu că omul rămâne om și în afara numărătorii convenționale care îi măsoară vârsta? Poate fiindcă trăim constrânși de teama viscerală de a ne emoționa, de a fi vulnerabili. Sau poate, simplu, pentru că, înțelegând cum se socotesc zilele unele după altele, nu mai știm, ca în copilărie, să oprim numărătoarea în loc pentru câte o bucurie. Bucuria de a ne descoperi marginile. Tot mai adânci și mai adânci, ca iubirea.

Într-o doară

Poștărița, o femeie tunsă scurt, în vârstă de maxim cincizeci de ani, cu o figură calină și cu dispoziție blândă, poate de la vremea ploioasă, poate din lipsa clienților de la această oră a prânzului sau poate din ambele motive sau din altul, îmi cere permisiunea să accept un plic mai mare decât ar fi necesar pentru cartea pe care vreau s-o ambalez și s-o trimit. Desigur, îi dau acordul, nu văd vreo problemă în asta, însă mimica mea arată, îmi imaginez, mirare, o parte din mirare este dată de amănuntele tehnice privind ambalarea, pe care femeia mi le dă fără să i le cer, iar cealalata parte nu este decât mirarea mea înnăscută (cei ce mă cunosc, știu despre ce vorbesc), așadar arăt mirare interpretată ca nevoie de a fi ajutată. Poștăriței i se declanșează instinctul matern și mă alintă, 'dă, mamă, la mine cartea', iară mie nu-mi stă în putință să i-o retez, în definitiv, de ce-aș face-o, așadar îi dau cartea, precum o fetiță cuminte, supusă și neajutorată. Mi-o redă frumos ambalată, cu plicul lipit și capsat pe margini cu grija și satisfacția unui artist admirat de fanii săi, apoi își prelungește starea de încântare, indicându-mi cu degetul arătător locurile de pe plic în care să scriu adresele expeditorului și destinatarului. Îi intru în jocul ușor prostesc, mulțumindu-i și arătându-i aprecierea pentru grijă cu o scurtă istorioară, reală de altfel, a inversării locurilor celor două adrese pe plic, ce a dus la revenirea scrisorii în cutia mea poștală, iar femeia îmi zâmbește înțelegător. Scriu cuminte adresele, apoi, citind adresa de destinație de pe plic, poștărița își pierde din zâmbet. Se scuză că este obosită și încearcă marea cu degetul, întrebându-mă dacă Suedia este cumva în Europa. Nu apuc să îi confirm, că își regăsește veselia odată cu regăsirea Suediei în lista ei de țări europene. Plătesc ce am de plată și o întreb, cum fac de obicei, dacă cu asta am încheiat formalitățile. Mă asigură că totul este sub controlul ei strict și profesionist, iar eu o cred și plec, zâmbind tâmp, așa cum și-ar dori orice profesor mediocru, dar vigilent. Saru-mâna!

Farmecul unui gest lipsit de cochetărie

Îmbrăcată într-o pereche de blugi verzi, strânși pe picioare, cu un tricou bleu, cu dungi albastre, orizontale, ușor căzut peste umeri, încălțată în bascheți gri și tunsă scurt, baieteste, Kiti este o preadolescentă foarte șic în dimineața asta. Imaginea asta ține doar câteva secunde, imediat după ce acestea se scurg, fata trage disperată de încălțările bine strânse de șireturi în jurul gleznelor și, fiindcă nu reușește să scape din strânsoarea lor, intră în panică. Suntem nevoiți să îi eliberăm picioarele, iar Kiti rămâne o fetiță mică, neinteresată de aspectul ei. Pentru că tinde să mă întristeze oarecum lipsa ei absolută de cochetărie, îmi vine în minte cunoscutul citat enunțat acum câteva sute de ani, ce spune că în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Asta îmi este un gând mângâietor și nu doar atât, pentru că mă ajută să îmi înțeleg de fapt frustrarea, fiindcă este numai a mea, aceea de a nu o putea vedea pe Kiti precum aș vrea să o văd, îmi spune că nu este vorba despre nicio pierdere, de fapt îmi reamintește, pentru că eu știu asta, am învățat-o în multe rânduri. Din perspectiva asta, copiii nu sunt nici câștigurile noastre, dar nici pierderile noastre, copiii sunt prefacerile ce urmează unei reacții întâmplătoare ca răspuns al unei mai puțin întâmplătoare întâlniri. Consecința gândului ăstuia? Un drag nebun, suplimentar, de ingenua ei neîndemânare.

Punct, virgulă și alte semne de punctuație

Dacă anul ar avea o existență de sine stătătoare, astăzi el ar fi o simplă întindere uniformă de neant primordial, presărată de lumini și luminițe scântâietoare, catalizatoarele de organizare. Neîntâmplător, anul nou chiar așa ni se arată, un întuneric dens cu licăriri tot mai intense. Dar el, bietul (sau fericitul), are atâta independență pe lume, câtă are un punct, știți, acea formă geometrică fără dimensiune, definită numai prin bunăvoința altor forme geometrice care se întâlnesc din complezență. Un punct al unui continuum implacabil, unidirecțional, nesfârșit. Un punct dintr-o existență universală îngăduitoare, căruia îi definim prezența numai din nevoia omenească de întoarcere, o întoarcere cu două sensuri literale, nu spațiale, anume, atât de revenire, cât și de prefacere, devenire. Să revenim la începuturi, să fim generoși cu noi înșine, oferindu-ne șanse noi, noi ca începuturile, apoi să ne preschimbăm din ceea ce am fost ieri în ceea ce vom fi mâine, căci nimic pe lume nu ne lasă să întrezărim posibilitatea unor întâmplări echivalente, care ne-ar ține pe loc, ce loc?, care loc?, alt punct, altă entitate simbolică! Dar să-i zicem totuși cumva, să-i onorăm caracterul contemporan, de a fi acum, prezent, curat și liber pentru visurile noastre, dar mai ales să-i cinstim familiaritatea și suplețea cu care ne tolerează nevoia vanitoasă și, totuși, modestă de reinventare. Să crești mare, 2014! Sau vino simplu, cu îndrăzneală peste noi, cum desigur ai facut-o, dacă până și un băiețel a făcut-o la trecerea spre tine, căci altfel n-ar fi strigat in momentul acela, 'bine că nu am lătrat de spaimă!'

Îmbrățișarea primordială a vieții

Nu este nici cea a viitorilor părinți, nici cea a tinerei mame, este nici mai mult, nici mai puțin decât propria prima îmbrățișare a ființei ce se va naște, îmbrățișarea de foarte devreme, de pe când își numără doar primele sale opt celule, doar opt, așadar le poate număra pe degetele mâinilor sale, care se vor forma sau nu se vor mai forma niciodată de nu se va lua singură în brațe, superbă această cuprindere magică, posibilă mulțumită mângâierilor acestor brațe celulare minuscule numite filopodia, ce împing cele opt celule unele într-altele, compactându-le, doar pentru scurt timp, atât cât să înțeleagă ele, celulele primordiale, să-și înceapă opera divină de organizare, doar atât, apoi le eliberează din strânsoarea vieții ce se va naște, o îmbrățișare de binecuvântare, ah, ce splendoare!

Frumusețe

Pentru iubitul meu tataia Chiril, care ar fi împlinit zilele astea 100 de ani.
 
Stau visătoare în mașina staționată, succesiunea visare-conectare este ritmică în timpul zilei, fiindcă ritmică îmi este și accelerarea pulsului, așa cum îmi dictează nevoile copiilor, după care funcționez în cea mai mare parte a zilei. Copiii din fața ochilor aleargă, strigă, își reglează neajutați balanța dorințe-trebuințe, observarea lor în liniște și dintr-o oarecare depărtare mă ajută să le înțeleg tehnicile spontane de negociere între ei, dar, mai ales, iscusința naturală cu care o fac. Îmi imaginez că gardul înalt, din sârmă, care mă desparte de spațiul de joacă al copiilor reprezintă doar simbolic o împrejmuire, așa, ca un avertisment pentru părinții 'neastâmpărati', gata în orice clipă să sară în apărarea copiilor lor. Mai departe apare și adultul care le ordonează copiilor joaca, iar cum băiatul meu mic stă conformist într-un șir milităresc de mici sportivi în poziție de drepți, realizez că pot să plec liniștită de acolo, amestecând fraudulos visarea cu conectarea, cât îmi voi conduce mașina care mă duce către școala lui Kiti, ce mă așteaptă, sunt sigură că mă așteaptă să o iau acasă. În mașină cânt, cânt un saxofon pe care nu îl pot încă amâna, și îmi țin bine atenția la drumul pe care îl cunosc în profunzime. În liniștea obișnuită a amurgului de zi, dar neobișnuită în spațiul acesta cu predilecție tânăr, căci este un spațiu universitar, îmi apare aproape magic în față un cuplu fermecător, întrucât îmi oprește instantaneu respiratia si mașina pe trotuarul din dreapta. Sunt uimită de frumusețea tabloului pe care împreună îl formează, frumusețe ce vine din contrastul dintre trupurile îmbătrânite ale eroilor mei și vitalitatea mersului lor, dar, mai cu seamă, a superbei lor înlănțuiri de mâini. Am încă parte de o stare interioară de grație, așa încât mă văd ca spectator al unei întoarceri în timp de film, iar imaginile pe care le văd îmi arată doi studenți îndrăgostiți, plimbându-se. Sunt emoționată și recunoscătoare, deoarece înțeleg că trăirile noastre pot căpăta desăvârșirea printr-o simplă atingere, un gest sau o vorbă.

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Când unu este infinitul

Ce înnebunitor poate fi când te uiți la oamenii din jur și când descoperi în fiecare dintre ei unul și numai unul, niciodată doi la fel. Când realizezi că în mod absolut nimic nu se poate repeta în natură și când te întrebi până când vor exista resurse pentru irepetabil. Câtă energie se risipește pentru fiecare unicat din natură și în ce se transformă ea după ce a creat încă o capodoperă? Crezi că infinitul este prea abstract ca să îți merite atenția, însă infinitului îi datorezi calitatea de singularitate, el te face excepțional. Îți dai seama că nu este nimic mai natural pe Pământ decât ce pare la prima vedere a fi irațional, un număr care nu se mai termină, o mărime ce nu poate fi măsurată, un simbol ce tot revine, dar pe care nu îl înțelegi. Te sperie nemărginirea asta contradictorie, însă să o negi îți face rău sau, din contră, te ține fericit. Infinitul este natura însăși, infinitul suntem noi înșine, iar semnul egal este doar o himeră. Unora ne plac iluziile din ecuațiile vieții și ale lor necunoscute, altora, paradoxal, infinitul le dă senzația de palpabil, de siguranță, iar cu toate astea tot într-un univers nelimitat pășim. Pășim și producem energie, energie pentru cel puțin încă un infim element al mulțimii universale infinite.

Musca ce am vrut să fiu

Aș vrea să fiu o muscă, să bâzâi logic și încurajator la o ureche fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat, aș vrea să bâzâi eliberator, să bâzâi sentențios, să bâzâi cu iubire, să bâzâi armonios ca într-o simfonie de enunțuri deductibile unele dintr-altele, să bâzâi la acea urechiușă, ce acum îmi pare doar mie prea mică, prea moale, îmi pare urechiușa unui bebeluș și chiar este aceeași urechiușă a acelui bebeluș de atunci, numai că a mai crescut, deși, credeți-mă, că știu, este fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat ca el, dar ce complicată ar fi viața, în ciuda aparențelor, dacă, într-adevăr acum și în alte zile în care mi s-ar năzări că aș vrea să fiu o muscă, chiar aș reuși să devin o muscă, o muscă ce surprinzător ar ști să bâzâie logic, încurajator, sentențios, cu iubire, armonios, pentru că fiind o muscă nu aș ști la ce ureche să bâzâi, nu aș ști să mă ghidez după vibrațiile sufletului despre care eu cred că îmi așteaptă bâzâiala, ci numai după adierile de vânt, nu aș ști nimic în afară de matematici superioare, așa că aș irosi bâzâială inteligentă în bătaie nimicitoare de vânt și aș ajunge, după ce rostul de a fi muscă s-ar fi săvârșit, înapoi un om, chinuit de o zumzăială enervantă în cutia craniană, un om trist după o zumzăială epuizantă și nenecesară și o metamorfoză dublă sufocantă, un om amărât, de aceea mai bine nu îmi doresc să fiu o muscă inteligentă și subtilă, care tot își bâzâie temerile sufletului, așadar îmi doresc să nu fiu acea muscă bâzâitoare și băgăcioasă, să stau calmă și încrezătoare, cu gând vesel și optimist, eventual să-mi iau satisfacția să caut niște numere și relații frumoase ca să le admir cu umilință și respect și, dacă tot nu reușesc pe deplin ce îmi propun, să bâzâi puțin, așa, în amintirea muștei care am vrut să fiu la un moment dat, din egoismul meu de mamă. Mamă bâzâitoare.

Când simularea nu e fățărnicie

Sunt trează de vreun sfert de oră, silueta nedeslușită a fetiței noastre care acum sforăie nepăsător, lipită de mine, istovită după ritualul de noapte, îmi spune că e dis-de-dimineață, joc un joc inventat pe moment, ghicirea orei dimineții. Pentru asta mă ridic din pat, cu grijă ca să nu o deranjez pe Kiti, citesc ora pe ecranul telefonului meu din dulapul de haine. Nu câștig jocul, deși mă aflu în marja de eroare acceptabilă, așa cum m-a învățat tati (:)). Este timpul să îl trezesc pe Horica, lui, dintre copii, îi trebuie cel mai mult timp după trezire pentru a se ridica din pat. Lumina difuză a dimineții de acum câteva minute a căpătat consistență, este uimitoare trecerea imediată din noapte în zi, iar faptul că o pot percepe atât de fizic este magnific. Descopăr ferestrele din întunericul suplimentar al draperiilor și dimineața se revarsă deplin în camera de băiat mare, cu biroul generos încărcat cu cărți și caiete ce stau dezordonat alături de căsuța din sticlă a broscuței Broschi, cu cele două biblioteci cu uși de sticlă în care ordinea are o definiție particulară și, totuși, logică, cu peretele din fața biroului tapetat până în unghiuri de harta fizică a României, cu un etui pentru ochelari pe un colț al biroului și un ghiozdan căscat la piciorul fotoliului. Horica, e timpul să te trezești, îi spun și îl ciufulesc, apoi îl descopăr și îi masez și ciupesc mușchii leneși de după noapte. Îmi trebuie o copie după certificatul de naștere, îmi răspunde la 'buna dimineața' mea obișnuită, ceea ce mă face să accelerez, bine că nu îmi spui înainte de a ieși pe ușă, să coborâți la masă în cinci minute. Cobor treptele cu gândul la simularea examenului la română de astăzi și recunosc în mine o vibrație nouă, de alertă. Este doar simularea examenului din vară și, totodată, simularea emoțiilor noastre de părinți din vară. Mă frământă ideea că toți copiii au dreptul și obligația la trăirile lor, și noi, părinții de astăzi, le-am avut, și pentru că sunt ale lor, nu văd de ce trebuie să se amestece cu emoțiile noastre. Decid așadar că nu trebuie să se întâmple asta, de aceea îmi exprim vibrația simțită printr-o mângâiere și o încurajare și îl las pe băiat să-și simtă mai departe singur doar emoția lui, căci știu că emoția trebuie să fie bună câtă vreme o ține blândă acolo, undeva, sau o ține ca pe un trigger de energie pozitivă, tot acolo, la loc sigur. Îi copiez certificatul de naștere și i-l pregătesc într-o folie transparentă pe servanta din holul de ieșire din casă, alături de pachețelul cu gustarea obișnuită, un sandwich și un măr, apoi ne vedem firesc de rutina dimineții, un mic dejun frugal, îmbrăcarea și plecarea către școli și grădiniță. Ajungem prea repede la școală, dar Horia, ca orice copil, abia așteaptă să își petreacă încă o jumătate de oră înainte de examen cu prietenii. El nu știe decât teoretic că prea multe discuții cu colegii despre examenul ce trebuie să înceapă în curând pot să îl sperie, să îl descurajeze, să îl intimideze, dar chiar și asta se simulează astăzi, așadar să lăsăm simularea să simuleze deplin ceea ce are de simulat. Cât despre simularea de trăire părintească spun doar atât: să facă bine și să stea cuminte, la locul ei, căci emoția trebuie să fie bună câtă vreme rămâne blândă, decentă acolo, în suflețel, sau o păstrez ca trigger de energie pozitivă și optimism, doar ne face bine să avem încredere, nu-i așa?

Despre a exagera

Când abuzăm, ne luăm libertăți, nepermise de regulile morale, etice, de igienă, sociale, de disciplina de viață, în general, accesând surse intrinseci de energie suplimentară. Altfel spus, libertatea absolută predispune la abuzuri, inclusiv la abuzuri asupra trupului și minții proprii, iar abuzurile sunt adesea nesănătoase, așadar indezirabile. Cu toate astea, prin natura sa, omul face abuzuri, acționează arbitrar, după bunul său plac, tânjind inconștient sau cu bună știință după libertate deplină. Din fericire, dezechilibrele stârnite de acțiunile noastre samavolnice se resimt întotdeauna, depinde numai de abilitățile perceptive native și învățate pentru a le primi răspunsurile. Iată cum învățăm reguli, iată cum, vrând-nevrând, 'ne disciplinam'. Există totuși un tip de 'abuz' ce nu dăunează, ce, din contră, poate fi mântuire pentru suflet și minte, dar și pentru trup, abuzul de visare, cunoaștere, înțelegere, creare. A crea și a te emoționa în fața actului artistic, a analiza și a imagina căi ale vieții, a căuta și a te strădui să înțelegi, așadar a îți hrăni în permanență omenia este felul în care putem armoniza dorința intrinsecă de a fi liberi cu încuviințarea pentru a fi excedentari. Iata supapa pentru poftele noastre nebune!