Pentru iubitul meu tataia Chiril, care ar fi împlinit zilele astea 100 de ani.
Stau visătoare în mașina staționată, succesiunea visare-conectare este ritmică în timpul zilei, fiindcă ritmică îmi este și accelerarea pulsului, așa cum îmi dictează nevoile copiilor, după care funcționez în cea mai mare parte a zilei. Copiii din fața ochilor aleargă, strigă, își reglează neajutați balanța dorințe-trebuințe, observarea lor în liniște și dintr-o oarecare depărtare mă ajută să le înțeleg tehnicile spontane de negociere între ei, dar, mai ales, iscusința naturală cu care o fac. Îmi imaginez că gardul înalt, din sârmă, care mă desparte de spațiul de joacă al copiilor reprezintă doar simbolic o împrejmuire, așa, ca un avertisment pentru părinții 'neastâmpărati', gata în orice clipă să sară în apărarea copiilor lor. Mai departe apare și adultul care le ordonează copiilor joaca, iar cum băiatul meu mic stă conformist într-un șir milităresc de mici sportivi în poziție de drepți, realizez că pot să plec liniștită de acolo, amestecând fraudulos visarea cu conectarea, cât îmi voi conduce mașina care mă duce către școala lui Kiti, ce mă așteaptă, sunt sigură că mă așteaptă să o iau acasă. În mașină cânt, cânt un saxofon pe care nu îl pot încă amâna, și îmi țin bine atenția la drumul pe care îl cunosc în profunzime. În liniștea obișnuită a amurgului de zi, dar neobișnuită în spațiul acesta cu predilecție tânăr, căci este un spațiu universitar, îmi apare aproape magic în față un cuplu fermecător, întrucât îmi oprește instantaneu respiratia si mașina pe trotuarul din dreapta. Sunt uimită de frumusețea tabloului pe care împreună îl formează, frumusețe ce vine din contrastul dintre trupurile îmbătrânite ale eroilor mei și vitalitatea mersului lor, dar, mai cu seamă, a superbei lor înlănțuiri de mâini. Am încă parte de o stare interioară de grație, așa încât mă văd ca spectator al unei întoarceri în timp de film, iar imaginile pe care le văd îmi arată doi studenți îndrăgostiți, plimbându-se. Sunt emoționată și recunoscătoare, deoarece înțeleg că trăirile noastre pot căpăta desăvârșirea printr-o simplă atingere, un gest sau o vorbă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu