Un drag hărăzit

Este duminică și îi desfac codițele răsucite și închise ermetic ca niște cuiburi de rândunică în miniatură; de câteva luni bune, de când părul îi tot crește în ciuda discretelor zgâlțâieli de nervozitate ale fetei, cu care își 'piaptănă' părul, aștept momentul ăsta cu drag și cu ușoară teamă. Simt iarăși dragul cum înghite teama de a descoperi inevitabilul, dragul de a o vedea este adânc, dar scurt, atât cât ține uscarea părului cu foenul, însă îl prelungesc, fiindcă simt să-l împărtășesc cu ceilalți. 'Veniți la scara', îi strig lui Horica, iar Felix și cu mine o încadrăm pe Kiti, 'să o vedeți pe Kiti cea adevărată'. Desigur că vin amândoi, Horica și Cătă, să prindă din dragul de a o admira, ce n-are cum să nu treacă înspre ei, fiindcă fata zâmbește maiestuos, urcată în capul scărilor, ca o bijuterie pe un piedestal, de o frumusețe îngerească în simplitatea și curățenia ei, cu părul vâlvoi, strălucitor, îndulcindu-i trăsăturile chipului ireal de alb. Când esența dragului cuprinde neîndoielnic ce trebuie să cuprindă din noi, mă întorc cu Kiti în camera ei, unde mă așteaptă calmă, poate resemnată, să-i recompun părul în codițele protectoare ca cuiburile, până duminica viitoare, când dragul este hărăzit iarăși să se nască.

Râsopunctură

De cum intră în casă se pornește pe un râs în hohote ascuțite, neîntrerupt decât de exigența ultimă a trupului față de nevoia de oxigen, fără de care n-ar mai putea să-i lase râsul să-și bată hohotele în ritm și înălțime exasperante, și râde, râde supraacut de-mi zguduie pieptul de o congruentă suprastimulare, și nu e pieptul singurul care se zguduie, și nu sunt eu singura zguduită care-o imploră să tacă mai mult decât fracțiunea minimă folositoare de secundă, dar ei i se construiește independent de voință râsul în vintre, multe rele de-acolo vin, iar noi le căutăm în altă parte (mă doare să-i zic râsului că-i rău), căci vrea să tacă, îmi jură că ar tăcea, dacă n-ar gâdila-o niște răi pe dinăuntru și se ține de burtă când jură, o iau pe șoptite, o luăm, cu băieții, pe șoptite, fiindcă îi știm respectul imanent pentru armonie, aici câștigăm secunde durabile de liniște, ecoul șuierăturilor amuțește și el, dar tăcerea ține până se rupe în necruțătorul râs, râs supraacut, hi, hi, hi, cu i, fiindcă punctează neterapeutic aceeași piele ciuruită ce-ncepe să frigă, numai că ceva mă ține zdravănă la cap, e revelația că râsul nu poate fi nicicum ceva rău (astfel scap de o durere), de-aceea pornim a cânta, ea cântă cu noi, ea cântă cel mai tare, de-l face pe frate-său să plângă și pe frate-său să râdă, și invers, eu conduc cât pot de serioasă cântul, nevoia de seriozitate e mare din cauza lacrimilor din care nu mai înțelegi nimic, încep hohotele să se tocească la vârfuri, apoi să se rotunjească frumos, nespus de frumos, Dumnezeule, copila cântă dacă nu cel mai frumos, atunci cel mai tare, dar ultima frază este doar o răzbunare prostească la care voi renunța, promit că voi renunța, numai să mi se dea încă un dram de înțelepciune în plus, că-s lacomă și proastă, dar nespus de iubitoare.

Ciocănitoarea

Cioc, cioc, cioc, trei bătăi scurte, melodioase, ca trei clinchete, răsună misterios din timp în timp, îndulcind fondul sonor aspru, reverberant al motorului mașinii și al autostrăzii. Îl auzim amândoi, însă este atât de discret încât poate fi o plăsmuire a imaginației ce tânjește după armonie, așa încât rămânem fiecare intrigați și, poate, fascinați în sinea noastră. Totuși, cioc, cioc, cioc, tu auzi ceva, mă întreabă mai sigur pe senzațiile sale Cătă. Da, strig, avem o ciocănitoare în mașină. Acum, asta nu este o idee nouă, chiar de e năstrușnică, pentru că adesea îmi ies imagini din minte cu diverse animale ale câmpului, ascunzându-se în mașină și apărându-mi inoportun în fața ochilor. Da, da, aprobă Cătă, un ciocănit ce se tot repetă, liniște, copii! Cu atenția la maxim, ciulim urechile. Liniște, doar dizarmonicele echoice ale mașinii în funcționare. Apoi Kiti se mișcă, întoarce capul către geam, întredeschide gurița, ridică buza superioară cum face iepurele când adulmecă și ciocnește cei doi incisivi centrali superiori, prelungi, de geamul ușii din partea ei. Cioc, cioc, cioc, apoi revine în loc. Ha, ha, ha, cum se poate? De o oră întreagă ciocănește cu dinții în geamul rece ca gheața, apoi, cu curbura către exterior a ferestrei, mie, care vreau să testez senzația, mi-e imposibil. Bineînțeles că pun asta pe seama ocluziei mele acoperite, anormalo, îmi zic, nicidecum pe seama ciudățelei noastre dragi. Se lasă întunericul, iar sub adăpostul lui, Kiti își duce mai departe bizara desfătare, iară mie parcă mi se dezvăluie într-o lucire de-o clipă peste chipul fetei un zâmbet ștrengăresc.

Două mofturi și o dorință

Ne dăm întâlnire în piațeta regelui Mihăiță, cum îi spune Felix, suntem foarte aproape, Kiti vine cu A. din partea opusă. Sau ar trebui să vină, prin telefon aflu că fata s-a oprit în loc, stă în picioare, nemișcată, are un aer placid și nu se lasă urnită defel. Așa, hodoronc tronc, după saptezecisisase de pași, gata, a decis să nu mai meargă. Hmmm, îi știu bine copilei încăpățânarea și îi intuiesc lui A. surprinderea. Îi dăm fetei timp să își împlinească presupusul moft, căutând împreună, la telefon, motivele pentru care Kiti a înlemnit în mijlocul străzii. A. ar putea atribui o teamă subită de trecerile zgomotoase, continue ale mașinilor pe bulevard, totodată, de cele fulgerătoare ale băieților mânați de adrenalină pe biciclete în chiar mai strânsă proximitate decât cea a bulevardului, pe trotuar. Îmi vine ideea ca A. să îi propună lui Kiti altă cale, anume să taie parcul direct prin iarbă, ocolind aleile. Kiti reacționează așteptat la îndemnul neașteptat, se clintește. Își schimbă și aerul, nu doar starea de mișcare, din placidă, mimica ei devine zâmbăreață, ludică. A. răsuflă ușurată, îi pare că cineva tocmai și-a râs de ea. Ajungem să ne întâlnim în câteva clipe, le văd peste drum pe amândouă, Kiti și A., călcând apăsat trotuarul.  

  

În mașină Kiti își ține seninătatea o vreme, apoi se plictisește și găsește să-și dizolve plictiseala, smulgându-i pe nepregătite un fir de păr din cap lui Felix. Băiatul pornește o avalanșă de ocări, avalanșă nervoasă ca pulsiunile tainice ce o împing pe Kiti la gestul excesiv, pe care o îndreaptă, surpriză, nu înspre sora lui, ci înspre autismul surorii sale. 'Autism nebun și de doi bani' și alte asemenea ies împleticindu-se din gura lui Felix, mă întâi țâșnitoare ca lava, apoi tot mai palide, până ajung încă vreo două spălăcite să se prelingă pe marginile buzelor, secătuite de atâta patos. Odată ce zelul dispare, Felix își exprimă sentimentele omenoase firești, promițându-ne să îi ceară lui Moș Crăciun lampa lui Aladin, care îi va îndeplini numai dorințele de prosperitate pentru cei năpăstuiți ai lumii, dintre care, bineînțeles, va începe cu aceea de anulare a autismului celui scârbos din viața surorii sale.  

În așteptarea Crăciunului- 11 decembrie

Mâinile vorbesc! Kiti își lovește mâinile de suprafețele dure pe care le întâlnește în cale. Zilele astea deplasările sale sunt concerte distonante de pocnituri scurte, pline, intense, ah! Observ iarăși acest comportament apărut după câteva zile de terapie medicamentoasă antistres. Binenteles că nu pot decât să bănuiesc o legătură între cele două, dar, neavând acces la instrumente de măsură mai fine, nu am decât să fac legătura. Ca un efect centrifug de eliminare a tensiunilor din interior prin extremități. Mă dor mâinile, pare să strige cu fiecare izbitură brutală a mâinilor în vreun colț de mobilă. În urma axiomaticei mele presupuneri, am o percepție de straniu față de acest fel de anulare a stresului printr-o întrupare cât se poate de concretă a concentrației de stres în durere fizică, reală a extremităților. Mie însămi mi se întâmplă acest fenomen, imediat după epuizarea unui eveniment producător de stres, sufăr de dureri de picioare și membre inferioare. Atunci le-aș elibera de durere, punându-le sub greutăți apăsătoare, le-aș arunca și eu de toți pereții de-aș fi mai puțin iubitoare cu mine însămi, le-aș comprima centimetru cu centimetru cu propriile mele degete de la mâini.

Amintirea vie a durerii sâcâitoare, neavenite îmi conduce degetele către mâinile fetei. Acestea au căpătat pe alocuri o asprime tulburătoare, mici leziuni milimetrice, roșii, liniare decorează proeminențele osoase ale fețelor posterioare ale mâinilor, dacă le apropii de ochi nepermis de mult pentru acuratețea văzului, relieful accidentat al epidermei inflamate devine în închipuire optimistă textura cărnoasă, îmbietoare a unei căpșuni bine coapte, de aceea nici nu mă miră impulsul de a-mi afunda nasul în mâinile ei, ea râde, ha, ha, scurt, minim. Deși nu cred în exclamatele puteri miraculoase ale cremelor, de data asta o cremă, orice cremă ar putea să aline poate un disconfort presupus. În lipsa ei am altă putere miraculoasă la îndemână, presiunile pe care le pun concentrat pe fiecare centimetru de deget, pe fiecare deget, apoi pe palmele ei chinuite îi promit momente bune, căci îmi întinde voit mâinile iarăși și iarăși. Intuitiv descopăr o mie de chipuri noi ale alinării, acum extind cu trageri scurte, fulgerătoare fiecare articulație osoasă a mâinii, sunt multe dintr-astea, chiar mai multe decât poți să crezi, îi place tare senzația, râde iar,  acum prodig.

Când trebuie să plec de-acolo, s-o las pentru o bucată de zi, mă privește mai drept ca de obicei, nu-i o închipuire, chiar dacă mă învârt și pe acolo, mă privește rugător, mai stai, ar zice, vine mama mai târziu, îi spun, mă privește cu dor, acel dor nespus de alinare al tuturor, acum și-al ei.


***


În altă ordine de idei, pentru prietenii mei fără facebook, sper să le dăruiesc o clipă de încântare prin imaginea dragostei autentice de copil pentru mama lui din această fotografie. Mărturisesc că n-o fac cu nicio urmă de admirație pentru propria-mi persoană, cel puțin  nu aici, ha, ha, ha.

ps: imagine preluata de pe siteul kanald.ro

Inspirația dintr-o pălărie de paie

Se întâmplă să ne pierdem atenția pentru armonizarea timpilor de pregătire a ieșirii din casă cu dispoziția fetiței cu toane. Simplu, uităm să ținem cont de aceste capricii, la fel cum uităm uneori să fim durii în care pozăm. Dacă fetiței îi este bine, atunci nu-i prea pasă de ordinile noastre necesare, dar dacă ea se simte în vreun fel tulburată, ei, atunci nu ne iartă uitările.

Sâmbătă. Ne-am scos bicicletele din garaj, aerul din pompă, câinii din tufișuri, șepcile din debara, apoi am încălecat bicicletele, băieții și cu mine, nu înainte ca tati să redirectioneze aerul din pompă către roțile bicicletelor, am aliniat la un semn cei cinci câini în urma noastră și ne-am potrivit șepcile pe capete. Kiti n-are bicicletă, fiindcă nu știe să pedaleze și n-are nici șapcă, fiindcă așa vrea ea. Pe astea nu le are niciodată. Ieri n-a avut nici chef sau a avut, dar l-a pierdut în timpul inexact al pregătirilor. Dezordinea interioară s-a păstrat, fetița a explodat, iar tati a dus-o acasă, acolo unde își recapătă mai lesne liniștea.

Pe aleea din pământ bătătorit de roți puternice de mașină, paralelă cu malul lacului, îi văd de departe pe Kiti și tati venind, ținându-se de mâini. Kiti calcă apăsat, dar în ritm bun, de limpezime, iar apropiindu-se de noi, îi văd ochii într-adevăr senini. Ce bine că s-a liniștit, ce bine că au revenit! Dar ce-i cu pălăria de paie pe capul ei frumos și cum de o ține? Știu să nu întreb în gura mare, ca să nu schimb vreo ordine universală fragilă, de aceea ne semnalizăm între noi în liniște bucuria de a îi vedea fața încadrată sănătos de pălăria asortată întâmplător cu rochița. Kiti nu are șepci și nu are nici pălării, fiindcă așa vrea ea, dar iată că, în soarele torid de sfârșit de iulie, în mijloc de zi, ceva s-a rupt fericit în miezul voinței ei pătimașe, lăsând-o încă, după o jumătate de oră întreagă, cu pălăria de paie pe cap.

Duminică. La tenis, cu pălăria pe cap. Astăzi armonia ținutei ei nu mai este deplină, dar nu ne pasă. Cât timp ține pălăria de soare pe cap, alte armonii contează. Când n-o mai ține, echilibrul se cere restabilit. Pune pălăria pe cap, primește ea comandă fermă. Kiti, ascultătoare, o ia și și-o împinge peste față cu o mână, cu care o ține secunde bune acolo. Noi râdem de această nouă bizarerie, iar Kiti o repetă amuzată. Astăzi nu este timp pentru pălărie pe cap. Astăzi pălăria de paie există pentru inspirație. Pentru o inspirație fericită.

Un fluture în bibliotecă

Noutate: slăbiciune pentru bibliotecă, pentru corpul acesteia și pentru ceea ce conține. Mâinile, prin brațe, sunt instrumentele ei de eliberare de energie și stress. Dar efortul de a le dirija este adesea foarte mic, de unde cvasi-permanenta lor dinamică. Este un fluture gigantic cu aripi virtuale descrise de agitația brațelor, își bate aripile dezordonat, amețitor, eliberator. Țintește exact, precizia ei este fascinantă, fiindcă este într-un contrast puternic cu aparenta ei stângăcie.

Mângâie delicat cu vârful unui deget mereu același șanț oblic al părții sculptate a bibliotecii. Pornește dinspre punctul cel mai înalt al lucrăturii în lemn, coboară lin către lateral, cu concentrare perfectă, aproape că pot să simt pentru ea cele două linii fine reprezentate de buzele șanțului adancindu-mi discret epiderma arătătorului, apoi pare că gâdilătura o suprastimuleaza, pentru că zgârie sonor cu unghiile țesătura materialului, vrând parcă să se trezească, să anuleze vinovat o trăire prea intensă. Renunță pentru o bucată de vreme la apropierea de bibliotecă, dar știu că atracția îi este vie și greu de stăvilit.

Nu pleacă din încăpere, îi face bine proximitatea fizică umană, nu își ține mâinile în liniște, doar le pregătește pentru următoarea încercare, adesea îi văd mâinile ca pe organe ale inteligenței ei bizare. Posturile stranii ale degetelor, unghiurile imposibile ale mâinilor pe antebrațe, forța uimitoare a degetelor lungi și subțirele și dispunerea lor caraghioasă în mănunchiuri suprarealiste se succed cu o reținere interesantă, precursoare a unei explozii de vitalitate, bănuiesc, necesare pentru destindere. Pornește spre rafturile pline de cărți și își alege câte una cu cotor atrăgător după criteriile ei neștiute. Ar scoate-o dintre cărți, dar nu îndrăznește, nu pot să îi permit orice dezlănțuire energetică. Se joacă cu cartea, dar și cu mine, fiindcă o mângâie, doar atât, încearcă să o ademenească să iasă. Nu știu cum de reușește, întotdeauna reușește, este într-adevăr abilă, are mâini inteligente, nu am nici o îndoială în privința asta, cât de convingător i-as interzice să scoată cartea din bibliotecă, găsește ea o cale să mă învingă. Întotdeauna.

În tonuri de wah-wah

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, 'de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne 'auda' mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah'.

Când imperfecțiunile ajung armonioase

Am depășit un întreg sfârșit de săptămână acasă și simt o imperfecțiune a timpului scurs lin. Lipsește un ceva intangibil, un ceva clocotitor și extenuant, un ceva, ce o fi? Trezirile nocturne inoportune au rămas aceleași, ele se petrec după o rutină atât de familiară încât nu mai pot să mă supere semnificativ. Copilul mic își ține aproape smiorcăielile și micile momente de răbufnire în plâns pentru dureri mai mari sau mai mici, este doar el însuși și ființa lui dragă, așa că iar nu văd de ce percepția atât de potolită a zilelor încheiate îmi este incompletă, de ce caut înlăuntrul meu acel ceva tulburător și greu. Ce sunt sau am devenit eu astăzi, de insist în ingratitudine, de tihna nu mă mulțumește, ci mă întărâtă să o stric în gând? Nici chiar toanele adolescentine de băiat n-au încetat, ca să mă miște, așadar ne păstrăm întregimea familiară intactă, unde te ascunzi ceva-ule perfid? În casă ne ținem cald și bine, nu-i mai frumoasă iarna de-atât, atunci când o primești cum se cuvine, cu suflet deschis, fie și privind-o prin fereastra ferecată. Dar Kiti, zâna zânelor, crăiasa zăpezilor și a biscuiților, ea unde își împarte atingerile delicate, de ce nu mă trezesc pașii ei energici, vorba ei răspicată? Poate pentru că e zână? Poate pentru că zânele se deplasează lin, ca fluturii, bătând imperceptibil din aripile lor mătăsoase? Ah! Aici e golul meu, de aici vine chinul nestiutei mele frământări! Atât de brutală a fost întreruperea, încât mă găsesc inconștient, din timp în timp, amintindu-i fetiței "ia mâna!", "mâna jos!", deși mâna ei nu mai găsește de o întreagă săptămână nici un fir de păr suficient de ațâțător încât să-l smulgă. E timpul pentru săvârșirea unui alt fel de echilibru: keep calm and let her hair stay short!

Fără regrete

Nu știu de ce nu am mai avut nici măcar o strângere de inimă în timp ce mi-am înfipt foarfeca în claia deasă, ciufulită de păr a lui Kiti, deși nu am făcut-o cu vreo urmă de răzbunare pentru gestul pustiitor de smulgere a firelor de păr, nici ca urmare a stingerii convingerii mele estetice că delicatețea și frumusețea chipului feminin se întregește când este încadrat de un păr lung, curat, ci am făcut-o poate doar cu speranța și încrederea că va trimite în uitare gestul devastator și întristător. Surpinzator, nici la vederea capuțului dulce, ușurat, acum parcă înfășurat într-o blăniță mătăsoasă, deasă, intimă nu am retrăit regrete, chiar dacă apariția inedită a surioarei lor li s-a părut băieților nemulțumitoare, stranie, nefirească.  
 
Număr și socotesc astăzi douăzecișidouă de luni scurse pentru a găsi altă împăcare, timp în care am tot mimat și am căutat cu îndârjire echilibrul. Timpul, purgatoriul generos, imperturbabil și necesar al împăcării noastre.

Nu-i vreme pentru grabă

Astăzi am ascultat Jingle Bells pentru prima oară în această ia...toamnă, mă aflu cu Felix într-un decor de Moș Crăciun, adus forțat în fața noastră acum, când descarc frumuseți de fotografii de toamnă în toi, albastră-senină, verde-neștiutoare, roșie-zemoasă și, în general, multicoloră-(încă)tradițională. Dar nu-i nimic, ne putem obișnui cu decorul de iarnă, vom aduce anul ăsta chiar fulgii de nea în casă, căci ne-au gâdilat, în căderea lor surprinzătoare, urechile, dinăuntrul aparatelor de radio încorporate standard în mașinile noastre arătoase, de parcă ar mai fi nevoie în toi de sezon, acum când Kiti adoră, în acord cu Ikea, să rupă hârtiile găsite în mii și mii de bucățele, dar, ce bine, fulgii suedezi de nea artificială vor găsi o casă caldă și prietenoasă astfel, iar noi vom avea o casă minunată, albă, pixelata, cum numai în vis feeric mai găsești în ziua de azi, când totul capătă cel mai autentic însemn artificial de veridicitate, precum fulgii lor de zăpadă, nu ai noștri, ăia din hârtiuțe rupte în cel mai autentic mod de către fetiță slobodă la gest și vorbă. 

Și tot nu-i bai că spiritul iernii ne cutreieră la început de noiembrie, nu zic că o atare anticipare nu vine cam inopinat, însă chiar de zic, zic oarecum în dauna stării de iluminare și serenitate, spune și tu, cât de neutră ne poate rămâne dispoziția când întoarcem spatele tsunamiului de consumerism din mileniu în fașă, eu zic mai sănătos, totuși, să descoperim, în acord cu vremurile, avantaj, ca acela de a consola băiat sau fetiță, îngrijorați de marea depărtare a vacanței, prin legarea incipientului spirit de Crăciun din jur, de apropierea palpabilă a vacanței de iarnă.  

  

Toamnă blândă, pastelata și strălucitoare în continuare! Cât despre spiritul Crăciunului, zic să îl lăsăm să crească mare liniștit! 

Tinerețe prin ochii copiilor nostri

Trecem lin dinspre grădiniță către școală. Felix a urcat astăzi, ultima lui zi de gradinitar, treptele grădiniței, cu brațele supraîncărcate, o mână ridicată de la nivelul ei de repaus până în dreptul umărului, așa încât să lase libere în aer cele două buchete de flori pentru educatoarele lui, ambalate excesiv de către florarul de la colțul străzii, în ciuda insistențelor mele pentru simplitate, 'lasa, frumoaso, că așa trebuie', cealaltă mână încleștată pe mașinuța din Lego mic, creată de el de dimineață, și, totodată, pe mânerul 'blue-blegului'(așa îi amintesc eu înainte de plecare, ia-ți blue-blegul, de la blue bag, așadar geanta albastră), iar cu brațul stâng aplicat strâns pe torace susținând o cutie mare de bomboane de ciocolată, de dăruit cu drag doamnei 'bodyguard', prietena sa din fiecare ultime câteva minute ale fiecărei zile de grădiniță, ce se termină astăzi de numărat. Nici nu știu cum de a reușit să apese butonul soneriei, privirile mele se împart necesar în mod egal și către surioara lui,agitată în dimineața de astăzi, ce așteaptă de obicei cuminte și silențioasă în mașină, deseori lipindu-și fața de geam și făcându-i pe eventualii trecători să își lipească, la rândul lor, privirile curioase de fereastra decorată de Kiti cu al ei obraz, atât de caraghios și nepăsător la insistența publicului.

Oricum, e băiat mare Felix, așadar a reușit să își deschidă ușa și, cu un zâmbet din suflet și o strâmbătură delicată din rușine, a oferit cutia cu ciocolată așa cum singur mi-a sugerat că ar vrea să facă, iar pentru asta nu pot decât să îi mulțumesc, deoarece în tumultul nebunesc al plecărilor noastre matinale de fiece zi uit mereu câte ceva, de data asta să închei un capitol din viața fiului meu cu un gest simplu de mulțumire. Dar mi-e dulce uitarea asta, pentru că mi-l arată pe puișorul nostru iubit atent și empatic cu cei din jurul lui, așa cum îmi place să îi văd pe copilași.

E
lină trecerea lui înspre școală pentru că îl așteaptă anul de pregătire pentru școală, ce face parte teoretic din școală, însă practic ce se va desfășura tot în grădiniță. E lină și trecerea noastră înspre școală pentru că, aflat încă un an în incinta grădiniței, vom respira ușor de grija lui, mai ușor oricum decât dacă l-am fi știut într-o școală. Copilul de grădiniță este ultima oglindă a primei noastre tinereți. Iată cum părinții cu mai mulți copii au șansa unei tinereți mai îndelungate! Să ne simțim tineri! Să ținem copiii în grădinițe pentru încă un an! Bucurie!

Bucuria e simplă, că doar n-o fi complicată!

E liniște bună în casă și cald. E curat și soare. Felix își umple tolba cu imagini alerte animate, acum când poate, are doar două zile de weekend la dispoziție, nu ca fericitul de Spotu-dinozaur, care trăiește într-o lume cu cinci zile de weekend pe săptămână. Horica își respectă programul de la începutul anului școlar, care-i zice că duminica este zi pentru lecții. Tati citește ceva, iar Kiti îmi stă pe-aproape, ea nu vrea nici desene animate, nici lecții (cred și eu!), nici măcar o mușcătură din mărul meu. Dar nu pare nefericită, nu, ușor plictisită, însă, da. Putem să ne plictisim și, în același timp, să nu simțim nefericire? Probabil că da.

Ne-am obișnuit cu toții cu clipele lui Kiti de inactivitate din afara lecțiilor zilnice sau din afara altor activități familiale în care ne angajăm. De aceea, orice acțiune spontană de-a ei, care mimează sau chiar imită binișor mișcările noastre firești pentru contextul în care ne aflăm, ne aduce bucurie, exagerată, poate, din punctul tău de vedere, dar plină de ingenuitate, pentru noi. Iat-o ieri, la lecțiile de tenis ale băieților, acolo unde, de obicei, stăm cuminți pe bancă și privim mișcarea coerentă sau mai în formare a copiilor, iat-o, așadar, ridicându-se de pe bancă și apucând racheta mea de tenis de mâner, cu mâna dreaptă și o minge, cu cealaltă mână. Kiti, vrei și tu să joci tenis? Poate, nu înainte însă de a îi simți cu buzele cordajul, mi-a răspuns prin gesturi, nici măcar nu-i o senzație prea rea, mi-am zis, încearcă și tu și ai să vezi! Kiti, cea atât de intens senzorială, cu racheta de tenis în mână, pe teren, lângă copii, numai fiindcă așa vrea ea, îmi acceptă lecția simplă, brațul drept întins la spate, apoi, la comanda mea, 'lovește', același braț urcă spre înainte, până peste umărul stâng. Bravo, Kiti! Și e un bravo răspicat, căci este atât încurajare, cât și entuziasm pentru performanța de a nu mai arunca racheta din mână în primele două-trei secunde, ei, ce vorbesc aici?, în primele două-trei-zece minute! E Kiti, înfofolită nesportiv într-o cochetă haină de fâș albastru și încălțată, la fel de nesportiv, în cizme lungi și roz de domnișoară, în mijlocul copiilor de pe terenul de tenis. Și dacă mai de mult au fost vremuri când bucuria noastră simplă era umbrită de sentiment năvalnic de jenă pentru aglomerația de perechi de ochi ațintite curios asupra-i, tot mai de mult vremurile alea apus-au, căci, precum candoarea din bucuria noastră, asemenea și candoarea din curiozitatea celorlalți.

E o duminică frumoasă de noiembrie, iar soarele și liniștea tulburată doar de voci limpezi de copii nu pot să ne închidă în plictiseală. Suntem acasă, împreună și e bine.

Zum-zum, ce dulce este trandafirul portocaliu!

Bâzâie ca o albinuţă şi mănâncă petale din trandafirul portocaliu.
Bâzâie insistent ca două albinuţe şi mănâncă lacom petalele trandafirului portocaliu.
E veselă. Zâmbeşte larg, cu mulţi dinţi aliniaţi frumos.
E chiar exagerat de veselă, zâmbeşte şi cu spaţiile edentate şi chiar cu câte doi dinţi pe acelaşi loc îngust de gingie.
Bâzâiala e simptom de bucurie. Şi bucuria devine astfel zgomotoasă, uneori. Larma pick-hummerului care izbeşte betonul doare şi mai tare. Prefer bâzâială a zece albine deodată. Dorinţa mi se îndeplineşte, pick-hummerul cruţă asfaltul, nu mai e sălbaticul de adineaori. Bâzâială se dezlănţuie. Există o armonie în această bâzâială. Mai urcă, mai coboară, se duce şi mai jos, apoi revine. Uneori se înscrie în platou şi atunci uit de armonie, am acufene. Mi-e greu să determin capătul platoului de bâzâială, pare că e infinit, că nu se mai termină. Devin, la rândul meu, sălbatică. Nu pornesc nici un asalt asupra betonului din asfalt, ci opresc închipuita nemărginire, astupând uşor cu palma guriţa extaziată de propria-i zumzăială. Sunetul se risipeşte în palma mea. E un moment de linişte binevenit.


Latră ca un câine fioros şi muşcă amarnic din fundul hienei.
Mai latră o dată şi îşi infinge straşnic iarăşi colţii în laba care l-a lovit subit, aşa, din senin.
Lătrătura e simptom de amărăciune şi revoltă. Lătrătura mă sperie şi mă întristează. De ce atâta hămăială chiar către o hienă? În definitiv, hienele sunt făcute din răutate şi nu e vina lor pentru asta. Ham-ham şi o muşcătură te uşurează pe moment de ură şi durere, dar nu pot să te facă să te simţi mai bine. În plus, nu uita, vei întâlni mereu câte o hienă în drumurile tale. Aşa i-am vorbit copilului lătrător şi răzbunător. A lătrat tot mai stins şi în faţa mea, s-a justificat, că i-a zis că soră-sa-i nebună de bâzâie aşa, că e aşa, şi aşa, şi iar aşa, în toate felurile în care se gratulează azi, nepoliticos şi injurios, copiii între ei. Apoi a încercat, câineşte, iar un lătrat, dar nu i-a mai ieşit decât ceva ca un mieunat. Şi a râs, ha, ha, şi a exclamat, ce fraier sunt, ha, ha, că l-am băgat măcar în seamă. Şi eu am râs cu el, dar şi cu ea, ea care încă bâzâia şi zumzăia şi, vesel aştepta să prindă înainte de plecare o ultimă petală din trandafirul portocaliu, că tare mai este dulciu!

Măsuri

Măsuri. Peste cinci codiţe înseamnă păr scurt. Între două şi patru, păr mediu. Cu codiţă unică, părul lui Kiti a fost odată lung. Astăzi, două. Doi este măsura zilei, iar de bucurie am îmbrăcat de dimineaţă bluza pe dos. Noroc cu Horia, care, sincer şi direct, mi-a spus că am o bluză destul de ciudată. De-ar creşte ca buruienile, nici că mi-ar păsa de firele smulse cu gestul ei pe cât de plin de naturaleţe, pe atât de tulburător pentru văz, dar mai ales pentru auz. Sunetul spontan, exploziv, concis, urmat de reverberaţii persistente, doar de o ureche sensibilizată ca a mea auzite, mă înţeapă de fiecare dată neplăcut surprinzător, îmi varsă adrenalină în sânge şi mă umple de furie. Tu nici nu-l auzi, pentru mine e larmă bestială, e iureş extrem, e sunet diavolesc. Dar astăzi am ajuns la două, două codiţe, numai două codiţe. Mai uşor de strâns într-un mănunchi protector pentru însuşi conţinutul său, părul lui Kiti îşi redobândeşte lungime convenabilă şi îşi asigură ocazie de a se desfăşura sau, mai bine, de a se înfăşura în inelele de altădată. Şi încă nu am omorât gestul pustiitor, dar, odată cu îmbrăţişarea măsurii doi, m-am mai saturat o dată de optimism şi iarăşi mi-am regăsit tonul armonios în marele şi al nostru tumult vital. Să crească mare măsura doi ca să treacă curând în unu. Măsura unu!

Calendar pentru Craciun*- 19 decembrie

Ieri l-am simţit pe Moş Crăciun aproape. Aproape au simţit şi copiii zăpada rece pe obraji, gât, mâini sau unii chiar în gât. Gât întins şi curbat avea săniuţa când a ieşit din garaj de atâta cât s-a tot întins să vadă si ea ceea ce doar simtea, ninsoarea. Ninsoarea a schimbat brusc culoarea curţii noastre anuland monotonia cromatica, din verde în alb. Alb ca zăpada şi cei doi uriaşi s-ar putea numi povestea bulgarelii copiilor fără nici o legătură cu altă albă ca zăpada. Zăpada de pe câmp ne place, noroiul şi băltoacele de pe trotoarele din oraş nu ne plac. Plac, plac.

În foto e fetiţa Kiti la 8 ani ce stă la fel de împietrită ca fotoliul de sub ea si scruteaza zarea la capat de mare albastra. De câteva seri încoace insa n-ar sta, Doamne-fereşte, măcar o clipă împietrită când merge la culcare. Ba dimpotrivă, până adoarme misca si misuna neobosit prin camera ei de unde se aud tot felul de bocăneli, trosnituri, bubuituri. În prima seară, firesc, am alergat ca disperaţii amândoi părinţii la primul zgomot mai puternic. Apoi şi la al doilea sau al treilea. Am găsit şi ne-am crucit şi ne-am îngrozit zeci de piese mici de puzzleuri, litere şi cifre magnetice, mărgele, cuburi, alte părţi din diverse jocuri împrăştiate peste tot pe jos şi prin patul ei. Prima oară le-am sortat şi strâns împreună cu Kiti, apoi le-am lăsat până dimineaţă. Următoarea seară din nou. Al saptelea razboi mondial de care vorbeste Felix este de fapt unul cameral. Kiti-cameral. Aşa că, se cere, dulap cu uşi şi cheie Ikea, cât de curând. Asta e, ne adaptăm sau cum ar zice Horica sau mai bine cum a zis Horica în poezia lui intitulată Mama şi dedicată-mi mai de mult,
"Viaţa-i viaţă,
N-ai mătreaţă!" .

Aşadar, priviţi şi vă uimiţi, tot copii de vară în plină iarnă, Kiti, la 8 ani:

"


*Calendarul pentru Crăciun va avea 24 de pagini corespunzând primelor 24 de zile ale lui decembrie şi, pentru că 24=11+9+4, unde 11, 9 şi 4 reprezintă vârstele copiilor noştri, paginile calendarului vor ilustra printr-o fotografie toate vârstele fiecărui copil, de la 1 an şi până la vârsta actuală, şi vor fi înşiruite în ordinea în care s-au întâmplat aniversările lor. Pentru că Horia este primul născut, 1 decembrie=poza lui Horia la 1 an. Următoarea aniversare din familia'mica' a fost tot a lui Horia, deci 2 decembrie=poza lui Horia la 2 ani. A urmat aniversarea de 1 an a lui Kiti , adică 3 decembrie=poza lui Kiti la 1 an şi aşa mai departe.

Intens

Cu greutatea corpului susţinută de colacul galben, special conceput pentru primele lecţii de înot ale copilului mai mare, şi cu picioarele împingând forţa apei dezordonat şi neîndemânatic, Kiti pluteşte în apa agitată a mării agăţată cu mâinile de mâinile tatălui ei. E atât de impresionată de imensitatea mării încât se manifestă zgomotos şi exuberant. Vocea ei concurează cu melodia mării şi deşi e pe alt ton se acordează destul de bine împreună. Fondul muzical permanent al mării acceptă solourile lui Kiti. Poate nu se întâmplă la fel şi cu unii oameni din jur. Dar asta nu mă interesează acum. Pentru că mă bucur pentru bucuria ei pe care o înţeleg destul de bine.

Lasă-ţi privirea să plutească odată cu apa mişcătoare. Urmăreşte valul ajuns la ţărm şi reîntoarcerea la mama lui. Du-ţi privirea paralel cu vârful valului şi observă cum malul începe să-ţi fugă cu frică parcă de sub picioare. Eliberează-te de celelalte senzaţii şi pregăteşte-te să cazi în braţele mării.

În mâinile lui tati, Kiti, lebăda galbenă, dansează un vals în doi paşi: unul înainte spre braţele lui tati, altul înapoi până la extensia completă a braţelor unite. Şi iar, şi iar. Apa unduitoare îi loveşte ritmic feţişoara zâmbitoare. Tati chiar se miră, uite că nu înghite apă, ştie să-şi limiteze unele porniri. Totuşi bucuria îmbătătoare a contactului cu apa mării începe să arate straniu. Ochii îşi pierd privirea, trupul îşi anulează vigoarea. Lui tati îi îngheaţă la 24 de grade picioarele pentru un moment dar profită supravieţuitor de palma rece a gheţii şi o apucă pe Kiti hotărât de fustiţa galbenă şi o trage la mal. Aici încearcă să o trezească la realitate aducând-o la propriu cu picioarele pe pământ. Dar aşa cum nu poţi cere unui fir de ată să stea singur în picioare pe masă, la fel de improbabil este şi ca Kiti să o poată face. Kiti îi alunecă din braţe, atât de moale e. Tati o ia pe sus şi o aduce la "bază" urlând disperat numele meu.

Pe şezlong îi măsor pulsul, îi pun repede nişte întrebări şi o mângâi. Kiti e speriată. Pare că s-a trezit din beţie şi a uitat unde este şi ce s-a întâmplat cu ea. Văd că e acolo, cu noi şi văd că e nemulţumită şi nedumerită pentru tratamentul primit. Ei, ce-i? Eu nu am dreptul să mă îmbăt de fericire? Aşa tace ea şi îmi pare rău că am supărat-o. Mă gândesc imediat că pot să obţin trei efecte pozitive cu o bucăţică de biscuite şi anume, să îi dau trezirea, să îi dau plăcerea gustului preferat şi să îi aud vocea. Astfel că rostesc hocus pocusul nostru magic "BITE", care o ridică instantaneu în picioare, îi redă un zâmbet firav pe faţă şi îi deznoadă limbuţa. Gata, am reanimat-o!!!


Vuuuuu, în expir, pauză, în inspir,
vuuuuu, ,pauză, , se aude marea.


La, la, la, la, la la la lalalalalalalala............., se aude Kiti cântând cu pasiunea unui artist adevărat.

Unde este muzica?

Pot să-mi imaginez, cred, cum e când, deşi glasuri, muzici, zgomote încarcă tare atmosfera, nu vrei să auzi nimic. Sau vrei să asculţi doar ceva anume din toată intensitatea asta sonoră grea. Deşi ne aflam într-un decor natural, acesta era populat de fiinţe mai mult sau mai puţin gălăgioase şi mai era şi mărginit de şoseaua vibrând nervos de călcătura brutală dar rapidă a maşinilor. Era şi un lac la nici o sută de metri de noi ceea ce făcea ca simţurile să se ascută şi să se încarce. Stimulul apei este multiplu binefăcător.

Când încerci să te concentrezi, să te activezi pentru lume, efortul este uneori imens. Eşti fizic prezent în decorul ăsta însă un nor dens de stimuli invizibili te îneacă şi te acoperă în strat gros. Vrei să respiri logică, să legi suplu inspiraţia de expiraţie dar te ia o tuse seacă. Mintea ţi se învineţeşte, cu o ultimă forţare naşti un tunel prin norul gros şi ajungi deasupra gălăgiei. Rând pe rând închizi uşi. Scapi de povară. Sau nu.

Oamenii vorbeau, nu-i înţelegeam. Da, da, îi aprobam aparent, dând din cap. Peste tot dezastrul ăsta cu mii de beli nu puteam să aud decât nişte voci de copii din guriţele cărora răsuna povestea Scufiţei Roşii pe malul unui lac(oare asa era povestea?). Salvarea mea. Eliberarea mea.

Cu degetele în ambele urechi, Kiti ne spune adesea: atât, acum vreau liniştea mea, daţi-mi voie să ies prin tunel. Gălăgia "iiiiiii"-urilor ei îi redă liniştea. E o nevoie de linişte. Şşşt, să i-o respectăm.

Nici prea-prea, nici foarte-foarte

Copilul cu autism, ca orice copil si ca orice fiinta umana, este caracterizat de o suma de comportamente. Din mai multe cauze, inca insuficient elucidate, exista in cazul lor o perturbare profunda de dezvoltare care produce un dezechilibru sever la nivel comportamental. Astfel, comportamente obisnuite, existente in repertoriul copiilor fara dizabilitati neuropsihice, pot sa lipseasca sau sa se manifeste cu o frecventa foarte mica (de exemplu, abilitatea de a imita). Iar compensatoriu se dezvolta comportamente in exces, ca agresiuni, crize de furie, plans, autostimulari. Despre acestea din urma as vrea sa scriu. Pentru ca autostimularile sunt deseori primele care se vad la copilul cu autism. Si care ii pot impiedica pe cei afectati direct sa se dezvolte. Si care ii expun si ii exclud. In terapie incercam sa il invatam pe copil comportamente dezirabile (imitatia-o abilitate critica pentru dezvoltare, atentia, jocul etc), sperand astfel ca acestea sa inlocuiasca treptat comportamentele din exces.

Autostimularile sunt comportamente care sunt acceptabile atata timp cat ele nu impiedica sau interfereaza cu procesele normale de dezvoltare sau cat timp nu atrag atentia excesiv sau, binenteles, cat timp nu pun viata sau sanatatea personala sau a celorlalti in pericol. Adica ele nu ar trebui complet interzise de catre parinti ci ar trebui limitate. Sau...redirectionate. Uite, Kiti are o placere deosebita de a arunca lucruri. Ii da o atat de mare satisfactie sa arunce lucruri incat , daca intamplator (:)) locul in care se afla este perfect ordonat, va pleca in cercetarea altor spatii de lucruri pentru a fi aruncate. Am mai scris despre asta insa s-a ajuns la o limita de suportabilitate. In doua zile putem strange lazi de jucarii si alte gadgeturi din spatele mobilierului din zona de zi a casei. La inceput am zis, asta e, o sa le arunce si n-o sa le mai foloseasca cateva zile. Apoi am inceput sa ne cautam chei, telefoane si altele printre mormane. De curand am inceput sa gasim paine, iaurturi, ciocolata. Se poate si mai mult? Probabil ca da! Ei, problema a devenit dintr-o suparare ocazionala, acuta. Ne doare rau. Cred ca pe mine cel mai tare. Dar nu sunt singura. Asa ca am recitit datele problemei. Am stabilit necunoscutele cu precizie. Si am purces in a le afla.

Fetele, sora mea au propus sa cautam niste cutii pe care sa le plasam in spatele mobilelor, acolo unde se indreapta lucrurile de aruncat. O idee buna, insa greu de pus in practica. Totusi adaptabila astfel: am cumparat o cutie cubica, din panza rosie, cu capac atasat si fermoar. Pe care am amplasat-o in fata vazuta a camerei, asa cum se vede obisnuit in orice casa cu copii, langa o canapea si deschisa. Iar de cate ori Kiti pleaca cu cate un obiect in mana cu hotarare pentru a-l arunca, noi nu trebuie nici macar sa o promptam fizic, ci doar sa-i reamintim: "in cutia rosie, Kiti!", si ea ne asculta. Astfel, dorinta ei de a arunca este satisfacuta, iar noi rasuflam usurati, nu vom mai avea de demontat lumi paralele ivite peste noapte din partea nevazuta a camerei de zi.

Deocamdata mai scapa lucruri si altundeva decat in cutia rosie, dar e categoric un pas inainte.

Este o idee de scadere a impactului negativ al unui comportament excesiv al lui Kiti asupra vietii noastre. Poate o foloseste cineva. Poate o folosim si noi pentru altele.

Eu n-as renunta cu buna stiinta la anumite autostimulari pe care le am. De ce i le-as interzice lui Kiti?

In parc

In jocul sau preferat, "Horia, the explorer", a aparut un nou personaj. Este unul intrupat de noul sau prieten cel mai bun, M. Actiunea se petrece in era jurasica, acum sub forma spatiului de joaca al unui parc bucurestean dintr-o perioada "ceva" mai recenta. Si este un joc inspirat astazi de filmele lui Steven Spielberg, Jurassic Park. Jocul este acelasi clasic cu rai si buni. Iar astazi H si M nu mai sunt dinozauri atacati de rai ci sunt exploratori.

Intru in parc si ii vad imediat din departare pe cei doi "exploratori". Sunt doua siluete destul de inalte in multimea de bebelusi si toddleri din parc. Care alearga din tufis in tufis, dupa copaci, prin iarba. Kiti si F sunt si ei cu mine. F il vede pe H si alearga inspre el. Kiti merge senina mai departe tinandu-ma de mana. Mult mai tentanta i se pare iarba de la marginea aleii si o priveste cu jind.

Ajungem si noi doua in sfarsit la baieti. Intre timp "Horia, the explorer" a capatat trei personaje. A primit si urechila un rol, desi destul de secundar, e un fel de ajutor de "serif". Bun si ala, F pare extrem de multumit si mandru. H i-o prezinta pe Kiti lui M: "ea e sora mea, Kiti!". "E draguta", crede M. Kiti insa nici nu-l vede pe M pentru ca a scapat in iarba. Cu hotarare smulge un smoc de iarba din care isi alege un fir gros si sanatos si cu multa pofta incepe sa-l mestece. M il intreaba pe H de ce mananca Kiti plante. "Asa e ea, mananca plante verzi, e ierbivora, stii, ti-am spus ca are problemuta aia mica! Dar sa zicem ca Kiti e un parasaurolophus (dinozaur ierbivor) si sa intre si ea in joc, vrei?", raspunde H. "Da, sigur!", spune M.

Acum am ragaz sa stau cu parasaurolophusul pe o banca si sa incerc sa il momesc cu ceva ierburi ca sa il determin sa zica "da-mi" in timp ce cei doi exploratori si cu ajutorul lor cel urecheat se rotesc in jurul nostru aparandu-ne de rai. Sunt adorabili in jocul lor lipsit de orice prejudecata.