E liniște bună în casă și cald. E curat și soare. Felix își umple tolba cu imagini alerte animate, acum când poate, are doar două zile de weekend la dispoziție, nu ca fericitul de Spotu-dinozaur, care trăiește într-o lume cu cinci zile de weekend pe săptămână. Horica își respectă programul de la începutul anului școlar, care-i zice că duminica este zi pentru lecții. Tati citește ceva, iar Kiti îmi stă pe-aproape, ea nu vrea nici desene animate, nici lecții (cred și eu!), nici măcar o mușcătură din mărul meu. Dar nu pare nefericită, nu, ușor plictisită, însă, da. Putem să ne plictisim și, în același timp, să nu simțim nefericire? Probabil că da.Ne-am obișnuit cu toții cu clipele lui Kiti de inactivitate din afara lecțiilor zilnice sau din afara altor activități familiale în care ne angajăm. De aceea, orice acțiune spontană de-a ei, care mimează sau chiar imită binișor mișcările noastre firești pentru contextul în care ne aflăm, ne aduce bucurie, exagerată, poate, din punctul tău de vedere, dar plină de ingenuitate, pentru noi. Iat-o ieri, la lecțiile de tenis ale băieților, acolo unde, de obicei, stăm cuminți pe bancă și privim mișcarea coerentă sau mai în formare a copiilor, iat-o, așadar, ridicându-se de pe bancă și apucând racheta mea de tenis de mâner, cu mâna dreaptă și o minge, cu cealaltă mână. Kiti, vrei și tu să joci tenis? Poate, nu înainte însă de a îi simți cu buzele cordajul, mi-a răspuns prin gesturi, nici măcar nu-i o senzație prea rea, mi-am zis, încearcă și tu și ai să vezi! Kiti, cea atât de intens senzorială, cu racheta de tenis în mână, pe teren, lângă copii, numai fiindcă așa vrea ea, îmi acceptă lecția simplă, brațul drept întins la spate, apoi, la comanda mea, 'lovește', același braț urcă spre înainte, până peste umărul stâng. Bravo, Kiti! Și e un bravo răspicat, căci este atât încurajare, cât și entuziasm pentru performanța de a nu mai arunca racheta din mână în primele două-trei secunde, ei, ce vorbesc aici?, în primele două-trei-zece minute! E Kiti, înfofolită nesportiv într-o cochetă haină de fâș albastru și încălțată, la fel de nesportiv, în cizme lungi și roz de domnișoară, în mijlocul copiilor de pe terenul de tenis. Și dacă mai de mult au fost vremuri când bucuria noastră simplă era umbrită de sentiment năvalnic de jenă pentru aglomerația de perechi de ochi ațintite curios asupra-i, tot mai de mult vremurile alea apus-au, căci, precum candoarea din bucuria noastră, asemenea și candoarea din curiozitatea celorlalți.
E o duminică frumoasă de noiembrie, iar soarele și liniștea tulburată doar de voci limpezi de copii nu pot să ne închidă în plictiseală. Suntem acasă, împreună și e bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu