Ordine dezordonată

E foarte noapte și mă trezesc imobilizată. Sunt în strânsoarea nopților mele, nu te poate speria ceva ce ți se întâmplă noapte de noapte. Nu te sperie, dar vrei să ieși câteva clipe de acolo, așa că mă rup din chingile calde și moi, ce mă țin fixă, dintr-o săritură, care nu-mi ajunge pentru o respirație întreagă. Cer mai mult și mi se dă, respir profund, însă o fac cu prețul unor junghiuri abdominale pe care le asociez cu un pumnișor de băiat mămos strecurat cu dor sub mine de-alungul nopții. Privesc în întuneric trupușoare adormite pe laturile patului și ies din cameră ca să desensibilizez mușchi amorțiți de aglomerație. Dar iată-mă, la trei pași și trei secunde departe de dormitor, întorcând capul către foșnelile iscate acolo, imediat după plecarea mea din cameră. Intuiesc ce se petrece și grăbesc pașii înapoi. Deși îmi pare neverosimil, situația e aievea, limpede în fața ochilor: un pat larg, aproape gol, doar cu cearșaful bine întins rămas pe el și încă cu Felix deasupra, dormind netulburat. Un munte miniatural de perne, plăpumi și două-trei jucării de pluș stă mândru, proaspăt erupt, pe jos. Și Kiti, unde să fie Kiti, pare un pic dezamăgită că timpul nu i-a ajuns să elibereze prin aruncare tot patul, o clipă de i-aș mai fi dat în plus, să îl zboare și pe Felix din pat, ce bine ar fi simțit! Hmmm, în plus, știe că nu-mi place ce face, cum dă ochii cu mine, chiar așa în întuneric, o tuleste înapoi în pat, cu un aer de parcă aș fi deranjat-o din somn. E amuzantă, dar nu o las să știe asta. Atât mi-ar mai trebui!