Oceanele mele

  Răspund la invitaţia Qbebe de a impărtăsi din experienţa mea Despre nastere, despre alegerea unei Maternitati potrivite cu dorinţele şi aşteptările mele şi fac acest lucru într-un moment cum nu se poate mai potrivit, acum, de zilele de naştere ale băieţilor noştri, acum, când ne reamintim fără îndoială împreună, copii, dar, mai ales, părinţi, acele zile, acele întâmplări, acele persoane din jur şi acele trăiri de neuitat.
 
 Ne-am văzut pentru prima oară copilaşii în maternităţi de stat, de aceea, din punctul meu de vedere, comparaţia cu o maternitate privată se exclude. Totuşi, al treilea copil s-a născut într-o maternitate din altă ţară, iar  experienţa acestei celei de-a treia naşteri a devenit, printr-o comparaţie necesară, reperul meu de normalitate. Aş adăuga, din păcate. Aceasta, pentru că:
 
 Pentru că am stat, în special în ultimele săptămâni, cu disconfortul şi temerea că voi fi nevoită să îmi sun, adică să îl deranjez, poate, într-un moment nepotrivit, medicul, iar asta mi-a dat suficient stress, chiar fără să mai adaug faptul că vara, atunci când de trei ori eu am născut, medicii îşi iau şi ei concediu. Să vă explic de ce. Deşi ştiu că încrederea este un sentiment nemaipomenit, dezirabil, iar încrederea în medicul, care se presupune că te cunoaşte şi empatizează cu tine, alină durerea şi te uşurează de frică, nu vreau să îmi pun toată speranţa într-un singur om. Naşterea ar trebui să fie, într-o covârşitoare majoritate, un act de o naturaleţe pură, este un act firesc. Noi, mamele care ajungem în faţa marelui eveniment, nu ar trebui să depindem de disponibilitatea, de multe ori zgârcită (acesta este un eufemism), a unui om, fie el medicul care ne-a urmărit sarcina. Dar, dacă îndrăznim să ne declarăm independenţa faţă de acest om, atunci, să ne ţinem!, ne asumăm riscul de a fi tratate prost, adică fără înţelegere. Asta e realitatea. Pe când, în maternitatea mea-reper, medicul care îţi urmăreşte sarcina în cabinetul lui privat şi plătit de către asigurarea ta, nici nu calcă în maternitate. Pentru că acolo te primeşte medicul de gardă, pe care nu este necesar să îl cunoşti, şi moaşa, care, de altfel, este şi singura care te asistă şi te ajută să te intalneşti cu copilul încă nenăscut, dacă naşterea se întâmplă bine. 

 Pentru că, în maternitatea publică în care am născut, ai mare nevoie de un asistent personal care să îţi înlesnească, prin purtarea unui halat cu buzunare adânci, accesul la latura decentă şi umană a personalului medical, aceasta, în defavoarea sprijinului fizic şi emoţional pe care acel 'asistent' ţi l-ar putea oferi şi la care visai înaintea marelui moment. Tatăl copilului nenăscut încă, căci el este deseori 'asistentul', are grijile şi întrebările sale, el este un om copleşit de emoţie şi are dreptul, dacă vrea şi vor împreună viitorii părinţi, să fie acolo. În maternitatea noastră am avut acest privilegiu o singură data din două încercări.
 
 Pentru că nu ţi se respectă întotdeauna intimitatea şi integritatea. Tu, cea care naşti, nu eşti personaj principal. Medicul, care te asistă, este eroul filmului. Naşti când vine el la serviciu, chiar dacă vine pentru tine, nici mai degrabă, nici mai târziu şi naşti aşa cum vrea el, fără prea multe explicaţii sau dileme. Îi zâmbeşti recunoscătoare şi cu sentimentul că eşti salvată când îl vezi intrând în sala de naştere, ai vrea aproape să îl aplauzi dacă n-ai fi aşa de epuizată. Unii chiar o fac şi exclamă 'bine c-aţi venit, că nu mai puteam ţine copilul!'
 
 Şi pentru că ţi se fură momentele unice de după naştere, acelea în care vrei, poate, în ciuda epuizării fizice accentuate, să îţi strângi copilul în braţe şi să îl ţii lipit de tine mult şi bine sau puţin şi bine, dar atât de mult cât vrei şi poţi tu. Nu ei!
 
 Dar să nu fiu prea severă, maternitatea în care copiii noştri s-au născut, Spitalul Universitar Bucureşti, este una dintre puţinele maternităţi 'prietene cu copilul' din Bucureşti, ceea ce înseamnă că mama are privilegiul să stea în rezervă împreună cu copilul său nou-născut. Mie mi-a folosit experienţa asta, m-a mobilizat si mi-a paralizat atenţia pentru durerile mele, nu mai spun cât de confortabil m-am simţit să îl ştiu pe bebeluş aproape, să îi admir şi să îi învăţ mimicile încântătoare, să îi simt şi să îi verific respiraţia şi inimioara grăbită şi să îi pot oferi căldura şi siguranţa unei îmbrăţişări la nevoie. Iar pentru că maternitatea această îţi garantează dreptul de a nu te despărţi de bebeluşul tău (mai puţin, nefericit, în primele ore de după naştere), personalul medical, de la medici neonatologi şi până la asistentele pentru nou-născuţi, încurajează şi asistă alăptarea exclusivă la sân. Cel puţin teoretic. Dar şi practic în cazul meu, deoarece am avut norocul să o cunosc imediat după prima naştere pe doamna doctor Ana Culcer, o susţinătoare cutezătoare a alăptatului exclusiv, un om carismatic şi medic cu chemare şi, nu în ultimul rând, o femeie înţelegătoare şi bună.

 Date fiind neajunsurile naşterii în maternităţile noastre de stat, cred că o viitoare mamă şi-ar uşura întâmplarea naşterii ce va veni, întâmplare care se condimentează deseori excesiv cu suferinţă fizică, emoţii puternice, variate şi umilinţă, dacă citeşte, caută, întreabă, ascultă, învaţă şi, în cele din urmă, hotărăşte pentru ea. Pentru că întâmplarea naşterii ei, dacă pentru medicul care o asistă este o căniţă de apă într-un ocean, pentru ea, mama, este oceanul însuşi. 

Sunt o fricoasă mică-mică

 Sunt fricoasă, mă sperie şi umbra mea. Am fost mult mai fricoasă decât sunt acum, mă hazardez şi declar că am fost cea mai fricoasă fiinţă de pe strada mea. (Nu îl număr aici pe iepuraşul vecinilor care tresare chiar şi numai la o adiere de vânt). Frica este o stare de nelinişte şi tulburare provocată de un pericol real sau imaginar, zice dicţionarul explicativ al limbii române. Conform dicţionarului, sunt o fricoasă închipuită, pentru că mă sperie mai ales pericolele imaginate de zona creativă a minţii mele.
 
 
 Era o seară frumoasă de vară toridă. Atunci, în acea seară memorabilă, s-a făcut un început, acelaşi, repetabilul, uimitorul nou început de viaţă şi, imediat după naştere, deseori mai puţin imediat decât ar trebui, s-a mai făcut un început, frăţiorul geamăn al anteriorului, acelaşi, firescul, emoţionantul început de alăptare. Şi dacă întâmplările din spatele cuvintelor ar fi un concert pentru pian, atunci în acest moment candid al eternelor începuturi muzica s-ar cânta allegro.

 Mi-am hrănit, alinat şi alintat la sân bebeluşii timp de treizeci de luni. În total. Sunt trei, tot în total. Fiind fricoasă, cum m-aţi aflat, nu m-am aventurat din prima la maximum, am luat-o cu binişorul. Aceasta, pentru că fricoşii au premise pentru a fi şi încăpăţânaţi. Ca atare, m-am încăpăţânat să învăţ şi să înţeleg singură arta de a-mi alăpta pruncii. Am reuşit! Şapte, nouă şi paisprezece sunt numerele mele, în ordine cronologică. După cum vedeţi, ele sunt ordonate şi crescător. Îmi pare rău pentru cine nu agreează jocul cu numerele şi de atâta părere de rău fac o concesie, dau explicaţii. Am alăptat bebeluşul unu (lăsaţi-mi măcar plăcerea de a numerota copiii) timp de şapte luni. Am alăptat bebeluşul doi nouă luni. Am alăptat bebeluşul trei paisprezece luni (mulţumesc). 

 Fricoasă aproape ca un iepuraş, m-am speriat de bebeluşul unu. Dar nu imediat ce l-am lipit de sânii mei. Nu, la prima întâlnire m-a hipnotizat, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a înghiţit cu totul. S-a umflat ca un balon, eu sunt mare şi atunci eram şi mai mare, şi am început să plutim împreună pe norişori pufoşi, prin grădini edenice nemaivăzute, cu zâmbete netulburate pe chipuri. O singură zi mai târziu, mă scuipase în patul meu de maternitate între timp, l-am ridicat din nou pe bebeluşul unu în braţe şi l-am lipit iarăşi voioasă de sânii mei. Am închis ochii să mă las hipnotizată şi purtată într-o nouă plimbare peste nori pufoşi, dar o durere vicleană, organică, ascuţită şi vie m-a ţintuit de pat şi mi-a căscat suprem ochii, aruncându-i până în peretele din faţa patului. Bebeluşul unu a vrut să mă înghită din nou, însă a ratat încercarea. Cu ochii reveniţi în orbite şi umeziţi de lacrimi reflexe de durere, l-am văzut deschizând larg guriţa mică şi făcând un gest rapid şi precis de apucare a prăzii sale de toate zilele acelea fierbinţi de vară. Am uitat instantaneu şi vremelnic de bucurie si m-am înfăşurat în straie de frică. Apropo, acestea sunt galbene violente şi lucitoare. Ca să ştiţi. 

Au urmat întâlniri dese cu bebeluşul unu, resemnate din partea mea, insistente din partea lui. De fiecare dată când încerca să mă înghită îl imploram să fie blând, promiţându-i dedicare veşnică. Bebeluşul unu, am înţeles mai târziu, era tare blajin, dar monştrii din mintea mea hăituită mă chinuiau, înfigându-mi zeci de pumnale ascuţite în piept, iar eu, epuizată de gălăgia din sufletul meu răvăşit de emoţii şi hormoni, ştergeam sângele de pe piept cu lacrimi grele de suferinţă, muşcam din buze şi mă dăruiam.

 Puţin câte puţin, pe măsură ce zilele şi nopţile se scurgeau, m-am desfoiat de câteva straturi de frică, era şi tare cald afară, şi am mai ţinut-o în acorduri lento de ataşare a bebeluşului unu la sân, învăţând că dansul pumnalelor pe pieptul meu este fulgerător, dar moare instantaneu odată cu comuniunea prin conectare a pruncului cu mama lui. În acest fel, mi-am pus la colţ monştrii, n-am vrut să-i ucid întrucât sunt o fiinţă miloasă, acolo unde hrana şi lumina vitale nu sunt îndeajuns. 
 
 
 Şi pentru că oamenii fricoşi, aşa ca mine, sunt vulnerabili şi influenţabili, am mai dus o luptă în timpul domniei bebeluşului unu, de data asta împotriva oamenilor din jur, oameni iubitori de altfel, dar care şi-au trimis solii să îmi trâmbiţeze des şi neîncetat celebra arie din opera universală, "N-ai lapte suficient, îţi moare copilul de foame", prestissimo de data asta. Mi-am căutat un aliat puternic şi l-am găsit*, dar cât poţi să ţii piept singur unei armate întregi? Astfel că a venit timpuriu şi vremea pentru primul neadevăr servit ca drept bebeluşului unu, înfăţişarea pe o perniţă din catifea roşie aleasă a biberonului în care lichidul alb, cremos, spumos de lapte praf zâmbea ademenitor. Bebeluşul unu n-a murit de foame, ba şi-a crescut obrăjori, picioare şi burtică rotunde, iar taberele adverse au semnat pacea. 

 A mai trecut o vreme, apoi, într-o dimineaţă frumoasă de vară timpurie s-a mai făcut un început, a pornit bebeluşul doi în domnia laptelui fermecat, iar armonia celor două lumi, mamă-copil, s-a desăvârşit din primele zile, tot cu monştri perverşi, pumnale ascuţite, lacrimi sărate de durere, dar şi plutiri pe norişori pufoşi. Mă întărisem între timp, eram o fricoasă mai mică, încă nu suficient de mică însă ca să nu îmi plâng de milă înaintea fiecărei reatasari dureroase exacerbat. 
 
 
 Şi a mai trecut încă o vreme până când, într-o frumoasă dimineaţă de vară toridă, s-a mai făcut un început odată cu naşterea bebeluşului trei, un bebeluş care, chiar din primele lui minute de viaţă pe Pământ, m-a înfăşurat cu urechiuşele lui haioase şi m-a înghiţit într-o clipită, cu calm, bucurie, recunoaştere şi fără monştri, pumnale sau lacrimi şi m-a purtat pe culmi albastre, dar şi verzi. 

 Monştrii mei, ca orice monştri care se respectă, n-au dispărut de tot, sunt doar biete schelete aproape imobile în colţul stingher al minţii mele, iar acum nu mă mai interesează soarta lor. Prea tare. Am devenit o fricoasă mică-mică.

*aliatului meu, despre care voi vorbi intotdeauna cu respect, recunostinta si drag cand va veni vorba despre importanta alaptarii in dezvoltarea copilului si pentru sanatatea mamei, Dr. Ana Culcer.