Transparență

A răsărit soarele după câteva zile, nu mai multe decât degetele grăsuțe de la unul dintre piciorușele de bebeluș, care, apropo, par mai multe, deși nu sunt, la fel precum zilele de toamnă fără soare, iar spiritul explodează, ce fraier, el simte primăvară, dar simte strâmb sau poate că nu. Oricum lui îi face bine soarele, lumina lui, în special, căldura o simte ca pe un dar neașteptat astăzi, acum, în vreme de toamnă târzie-iarnă, de aceea se tăvălește prin lumina din casă, e încă, la ora dimineții, destul de leneș să-și scoată tăvălirea prin lumină, direct sub ea, afară, însă am speranță că el își va rostogoli în tumbe sprintene percepțiile și definițiile indiferent de numărul de filtre de lumină ce se interpun între el și sursă.   Mai are la dispoziție în dimineața însorită niște secunde de orbire, inflamate de sunetele ancestrale magice ale unui oud fermecător, apoi se rupe prea brutal de rătăcirea intenționată, ca să își definească materia zilei ce începe, un norișor parfumat de praf de detergent de rufe, o emulsie dulceagă de uleiuri exotice, niște atingeri gingașe de povești și îmbrățișări de copil, duse mai departe înspre apus de zi și soare în definiții galeșe proprii spiritului său matern absolut.

Prima dată să râd

Bună dimineața! Am fost odată ca niciodată, da, da, ca niciodată, o femeie tânără, aveam douazecisiceva de ani, și, cum trecusem prin viața asta pământeană mai mult decât două decenii deja, mă împovărasem de-alungul anilor, așa cum firesc, dar un firesc social, nu unul natural, se împovărează oamenii, cu un set specific de prejudecăți, în care, binenteles, credeam orbește și după care mă ghidam cu strictețe și seriozitate. Mai ales seriozitate.

Hmmm, cu gura mereu strânsă într-un botic de veveriță îmbufnată, cu fruntea deformată sub o încruntare cvasipermanenta și căzută peste ochii îndreptați preocupat către asfalt, cu întreaga mimică sugerând încordare și îngrijorare, cam așa mergeam și alergam pe diverse soluri, cu diverse dosare de rezolvat în brațe. Până într-o zi frumoasă de vară. Atunci când, într-o mică pauză de prea-seriozitate (eram totuși sobră și reținută, să fim serioși) datorată primului meu născut, așa-zisul Leu, cu 'l' mare, care, de când a apărut în lumea noastră serioasă distrugea continuu și cu seninătate regulile în care credeam si ridurile de încordare de pe fețele și inimile noastre, ale părinților lui, deci în acea frumoasă zi de vară, când i-am oferit Leului însetat un pahar cu apă și îndemnul sever, cum îi șade bine unei tipe sobre, 'BEA APA!', acesta a luat ghiduș paharul cu apă între mâini, ne-a zâmbit larg cu toți dinții disponibili, puțini la număr, a respirat adânc și tacticos, și, boem, ca artistul creator, a rostit calm și clar următoarele patru cuvinte, memorabile și revoluționare: 'PRIMA DATĂ SĂ RÂD'.

'Prima dată să râd', auzi ce grăiește un copil însetat cu paharul plin cu apă în mână! 'Prima dată să râd', hmmm, păi dacă el poate, nu ar trebui să putem și noi, cei mari, serioși și competenți? Așa m-am mustrat în minte atunci și, cu o voință silită, am forțat prin boticul meu nemulțumit un zâmbet. Ca prin farmec, boticul s-a pierdut printre mușchii mimicii încordați de data asta într-un zâmbet larg, fruntea s-a descrețit, ochii au început să vadă verde și albastru. Zâmbetul mi-a topit armura gravă, reducându-mi dimensiunile și îndulcindu-mi unghiurile astfel că m-am făcut mică-mică cât leușorul meu, care s-a amuzat chiar mai tare văzându-mă atât de neobișnuit de mititică.

Sunt o fată norocoasă. Fiul meu mi-a deschis ochii mari și, brusc, am văzut cu ei mai limpede. Nu că n-aș fi văzut până atunci, de fapt, acum îmi dau seama, vedeam imagini în două dimensiuni, ca la televizoarele de acasă. După 'prima dată să râd”, care nu doar mi-a relaxat încordarea, dar mi-a înfățișat încă o dimensiune a spațiului înconjurător, am înțeles că expresia unei vechi prietene de altă naționalitate, emisă ca urmare a unei inflamații oculare, și anume, 'nu mai văd pe ochi afara', chiar capătă un sens. O parafrazez și spun: din acel moment, am început să văd pe ochi afară. Mulțumesc.

Amintiri din debara

Nu-mi aduc aminte care a fost cauza care m-a dus în debaraua mea preferată. Da, am o debara preferată! Da, asta înseamnă că am mai multe debarale dintre care una mi-a picat cu tronc. Puteam foarte bine să nu prefer nici una dintre debarale, în definitiv, câţi oameni au debarale preferate? Nu mă invidiaţi, mai multe debarale înseamnă mai multe lucruri strânse, mai mult balast, mai mult conservatorism, mai multă împovărare! Invidiaţi-mă, mai multe debarale înseamnă mai multe locuri de depozitare, mai multă ordine, mai mult aer de respirat, mai multă seninătate spaţială!

Debaraua mea emană încă, după mai mult de un an şi jumătate, miros de lemn proaspăt, miros însufleţit de pădure de brazi. Este neobişnuit ca în lumea debaralelor să inspiri vitalitate. Obiectele ajunse, poate nefericit, în debarale se uită adesea. Ele se impregnează cu nefericirea altor obiecte uitate mai de mult în debara, se usucă de vlagă şi din tristeţe şi prind iz de râncezeală. În zadar îşi lungesc sufocate nasurile către pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid tânjind la o adiere de tinereţe, în cele din urmă ele se resemnează şi devin tot mai mici pe raftul lor din debara. Aici stă şi explicaţia magiei prin care, de fiecare dată când mai deschizi o dată uşa debaralei cu alt braţ plin de obiecte de depozitat, îi găseşti acestuia un loc, ah, locul tristei şi irevocabilei deveniri. Aşa că, vezi tu, cititorule care ignori debaralele, ce minunăţie se petrece în debaraua mea cochetă, îmbrăcată de miresme răşinoase.

E o încăpere minimă. I-am uitat dimensiunile naturale, i le-am ştiut pentru că singură i-am croit îmbrăcămintea. Debaralele nu sunt ca oamenii, ele devin mai mici odată îmbrăcate. Debaralele sunt ca oamenii, ele se încarcă de buzunare încăpătoare odată îmbrăcate, la fel ca oamenii îmbrăcaţi în veşminte cu buzunare şi genţi. Debaraua mea e ca o mamă bună şi cochetă, îmbătrânită acum. I-am dat cu împrumut toate posetutele mele, acestea rămân tinere de-a pururea, măcar în spirit, iar tinereţea le rămâne graţie celor mai noi dintre gentuţe care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă din debara cu regularitate. I-am dat cu împrumut toate genţile noastre de voiaj şi, ah, câtă mulţumire, prospeţime şi visare aduc cu ele după fiecare călătorie a noastră. I-am dat cu împrumut toate costumele de carnaval ale copiilor şi ce credeţi că aduc acestea cu ele în afară de culoare şi veselie? Optimism! Şi i-am dat cu împrumut garderobă completă de copil, cu rochite înflorate, fustiţe pastelate, pantalonasi cu buzunare, pălăriuţe cu bentiţe, cămăşi de fetiţe şi de băieţei, şi nu în ultimul rând chiloţei, maieute şi jersee, geci albastre, galbene şi mov. Care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă. În râsete şi clinchete de clopoţei, de la nişte botoşei.

Şi în tot acest timp, fără să le pese de pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid, obiectele pribege din debaraua mea se îmbată şi se împrospătează cu miros de lemn proaspăt răşinos.

Şi am uitat cauza ce m-a dus în debaraua mea preferată, căci acum aţi înţeles, cred, de ce am o debara preferată, dar am intrat şi iar m-am bucurat, de iz m-am îmbătat şi tot m-am veselat. Ca să rimeze. Odată intrată, privirea mi-a fost chemată de către o îndoitură roz-portocalie, presată printre alte hăinuţe îndoite. Era un tricou mic, nu foarte mic. L-am scos cu grijă şi l-am desfăcut. Deodată m-am trezit în alt spaţiu şi alt timp. Purtam o pereche de ochelari de soare maro pe nas şi purtam părul mai lung, pe umeri. Tricoul nu-mi aparţinea, dar eu eram frumoasă şi fără ca tricoul să îmi aparţină şi eram frumoasă prin reflexie. Aveam în faţa ochilor un băieţel îmbrăcat în tricoul roz-portocaliu. Frumos şi blând. Cele două mănuşi de box imprimate pe pieptul tricoului lui mi-au adus un zâmbet, băieţelul nu avea nevoie de ele ca să culeagă pentru mama lui floricelele de la marginea terenului de tenis. Cele două mănuşi de box m-au mângâiat cu un pumnişor şi, după o uşoară zdruncinatură, m-am trezit în timpul şi spaţiul prezent. Nu mai purtam ochelarii de soare pe nas şi nici părul atât de lung. Eram tot frumoasă prin reflexie. Aveam alt băieţel în faţa mea. M-am repezit şi i-am aruncat tricoul pe trupuşor. A început să sară scurt pe picioarele mici, mimând lovituri de boxer. M-a lovit cu un pupic şi a fugit.

Am o debara preferata…

Oceanele mele

  Răspund la invitaţia Qbebe de a impărtăsi din experienţa mea Despre nastere, despre alegerea unei Maternitati potrivite cu dorinţele şi aşteptările mele şi fac acest lucru într-un moment cum nu se poate mai potrivit, acum, de zilele de naştere ale băieţilor noştri, acum, când ne reamintim fără îndoială împreună, copii, dar, mai ales, părinţi, acele zile, acele întâmplări, acele persoane din jur şi acele trăiri de neuitat.
 
 Ne-am văzut pentru prima oară copilaşii în maternităţi de stat, de aceea, din punctul meu de vedere, comparaţia cu o maternitate privată se exclude. Totuşi, al treilea copil s-a născut într-o maternitate din altă ţară, iar  experienţa acestei celei de-a treia naşteri a devenit, printr-o comparaţie necesară, reperul meu de normalitate. Aş adăuga, din păcate. Aceasta, pentru că:
 
 Pentru că am stat, în special în ultimele săptămâni, cu disconfortul şi temerea că voi fi nevoită să îmi sun, adică să îl deranjez, poate, într-un moment nepotrivit, medicul, iar asta mi-a dat suficient stress, chiar fără să mai adaug faptul că vara, atunci când de trei ori eu am născut, medicii îşi iau şi ei concediu. Să vă explic de ce. Deşi ştiu că încrederea este un sentiment nemaipomenit, dezirabil, iar încrederea în medicul, care se presupune că te cunoaşte şi empatizează cu tine, alină durerea şi te uşurează de frică, nu vreau să îmi pun toată speranţa într-un singur om. Naşterea ar trebui să fie, într-o covârşitoare majoritate, un act de o naturaleţe pură, este un act firesc. Noi, mamele care ajungem în faţa marelui eveniment, nu ar trebui să depindem de disponibilitatea, de multe ori zgârcită (acesta este un eufemism), a unui om, fie el medicul care ne-a urmărit sarcina. Dar, dacă îndrăznim să ne declarăm independenţa faţă de acest om, atunci, să ne ţinem!, ne asumăm riscul de a fi tratate prost, adică fără înţelegere. Asta e realitatea. Pe când, în maternitatea mea-reper, medicul care îţi urmăreşte sarcina în cabinetul lui privat şi plătit de către asigurarea ta, nici nu calcă în maternitate. Pentru că acolo te primeşte medicul de gardă, pe care nu este necesar să îl cunoşti, şi moaşa, care, de altfel, este şi singura care te asistă şi te ajută să te intalneşti cu copilul încă nenăscut, dacă naşterea se întâmplă bine. 

 Pentru că, în maternitatea publică în care am născut, ai mare nevoie de un asistent personal care să îţi înlesnească, prin purtarea unui halat cu buzunare adânci, accesul la latura decentă şi umană a personalului medical, aceasta, în defavoarea sprijinului fizic şi emoţional pe care acel 'asistent' ţi l-ar putea oferi şi la care visai înaintea marelui moment. Tatăl copilului nenăscut încă, căci el este deseori 'asistentul', are grijile şi întrebările sale, el este un om copleşit de emoţie şi are dreptul, dacă vrea şi vor împreună viitorii părinţi, să fie acolo. În maternitatea noastră am avut acest privilegiu o singură data din două încercări.
 
 Pentru că nu ţi se respectă întotdeauna intimitatea şi integritatea. Tu, cea care naşti, nu eşti personaj principal. Medicul, care te asistă, este eroul filmului. Naşti când vine el la serviciu, chiar dacă vine pentru tine, nici mai degrabă, nici mai târziu şi naşti aşa cum vrea el, fără prea multe explicaţii sau dileme. Îi zâmbeşti recunoscătoare şi cu sentimentul că eşti salvată când îl vezi intrând în sala de naştere, ai vrea aproape să îl aplauzi dacă n-ai fi aşa de epuizată. Unii chiar o fac şi exclamă 'bine c-aţi venit, că nu mai puteam ţine copilul!'
 
 Şi pentru că ţi se fură momentele unice de după naştere, acelea în care vrei, poate, în ciuda epuizării fizice accentuate, să îţi strângi copilul în braţe şi să îl ţii lipit de tine mult şi bine sau puţin şi bine, dar atât de mult cât vrei şi poţi tu. Nu ei!
 
 Dar să nu fiu prea severă, maternitatea în care copiii noştri s-au născut, Spitalul Universitar Bucureşti, este una dintre puţinele maternităţi 'prietene cu copilul' din Bucureşti, ceea ce înseamnă că mama are privilegiul să stea în rezervă împreună cu copilul său nou-născut. Mie mi-a folosit experienţa asta, m-a mobilizat si mi-a paralizat atenţia pentru durerile mele, nu mai spun cât de confortabil m-am simţit să îl ştiu pe bebeluş aproape, să îi admir şi să îi învăţ mimicile încântătoare, să îi simt şi să îi verific respiraţia şi inimioara grăbită şi să îi pot oferi căldura şi siguranţa unei îmbrăţişări la nevoie. Iar pentru că maternitatea această îţi garantează dreptul de a nu te despărţi de bebeluşul tău (mai puţin, nefericit, în primele ore de după naştere), personalul medical, de la medici neonatologi şi până la asistentele pentru nou-născuţi, încurajează şi asistă alăptarea exclusivă la sân. Cel puţin teoretic. Dar şi practic în cazul meu, deoarece am avut norocul să o cunosc imediat după prima naştere pe doamna doctor Ana Culcer, o susţinătoare cutezătoare a alăptatului exclusiv, un om carismatic şi medic cu chemare şi, nu în ultimul rând, o femeie înţelegătoare şi bună.

 Date fiind neajunsurile naşterii în maternităţile noastre de stat, cred că o viitoare mamă şi-ar uşura întâmplarea naşterii ce va veni, întâmplare care se condimentează deseori excesiv cu suferinţă fizică, emoţii puternice, variate şi umilinţă, dacă citeşte, caută, întreabă, ascultă, învaţă şi, în cele din urmă, hotărăşte pentru ea. Pentru că întâmplarea naşterii ei, dacă pentru medicul care o asistă este o căniţă de apă într-un ocean, pentru ea, mama, este oceanul însuşi.