"The inaudible and noiseless foot of Time"*

Adică, 'pasul furișat al timpului'; am găsit citatul și mi-a plăcut. Cu toată cântarea din trâmbiță în noaptea dintre ani și cu strălucirea magică a ultimei zile a anului, timpul curge în ritmul său, nestingherit, de neoprit, într-o silențioasă nepăsare, ducându-ne simplu, fără onor înainte. E dreptul nostru să pretindem că timpul stă câteodată în loc, de dragul fiecăruia dintre noi, așa cum cinstit îmi pare să nu pretindem clipelor să curgă altfel decât în tăcere deplină. (Pe)trecem de revelion aceiași repetabili și ritmici pași, doar că ne luăm răgazul să îi numărăm, ca într-o joacă, împreună cu oameni iubiți. La mulți ani cu liniște, bucurie și fără repezeală, fiindcă ea este nearmonioasa!

* Totul e bine cand se termina cu bine, W. Shakespeare

Urare și un colind

 Crăciun senin ca cerul dimineții noastre și cu bucurie copilărească vă doresc!

*urarea este preluata de pe site-ul Societatii de Stiinte Matematice din Romania

Punct, virgulă și alte semne de punctuație

Dacă anul ar avea o existență de sine stătătoare, astăzi el ar fi o simplă întindere uniformă de neant primordial, presărată de lumini și luminițe scântâietoare, catalizatoarele de organizare. Neîntâmplător, anul nou chiar așa ni se arată, un întuneric dens cu licăriri tot mai intense. Dar el, bietul (sau fericitul), are atâta independență pe lume, câtă are un punct, știți, acea formă geometrică fără dimensiune, definită numai prin bunăvoința altor forme geometrice care se întâlnesc din complezență. Un punct al unui continuum implacabil, unidirecțional, nesfârșit. Un punct dintr-o existență universală îngăduitoare, căruia îi definim prezența numai din nevoia omenească de întoarcere, o întoarcere cu două sensuri literale, nu spațiale, anume, atât de revenire, cât și de prefacere, devenire. Să revenim la începuturi, să fim generoși cu noi înșine, oferindu-ne șanse noi, noi ca începuturile, apoi să ne preschimbăm din ceea ce am fost ieri în ceea ce vom fi mâine, căci nimic pe lume nu ne lasă să întrezărim posibilitatea unor întâmplări echivalente, care ne-ar ține pe loc, ce loc?, care loc?, alt punct, altă entitate simbolică! Dar să-i zicem totuși cumva, să-i onorăm caracterul contemporan, de a fi acum, prezent, curat și liber pentru visurile noastre, dar mai ales să-i cinstim familiaritatea și suplețea cu care ne tolerează nevoia vanitoasă și, totuși, modestă de reinventare. Să crești mare, 2014! Sau vino simplu, cu îndrăzneală peste noi, cum desigur ai facut-o, dacă până și un băiețel a făcut-o la trecerea spre tine, căci altfel n-ar fi strigat in momentul acela, 'bine că nu am lătrat de spaimă!'

Crăciun fericit, cu liniște, bucurii muzicale, gusturi alese și multe zâmbete!

Spațiul maxim

Cea mai diafană percepție gustativă, Horică, pentru întâia lui cupă de șampanie.

Cea mai gingașă declarație de prietenie și iubire, Felix, pentru îmbrățișarea de trezire în prima zi a anului oferită lui Horică.

Cel mai ingenuu zâmbet de pe lume, Kiti, pentru revărsarea de fericire de pe chipul și din toată ființa ei din zilelele de trecere peste ani.

Cele mai autentice și sublime bucurii de pe Pământ, noi doi, pentru că suntem binecuvântați cu iubire.

La mulți ani!

Timp

Stau în bucătărie și dau din mâini și din picioare. Astăzi nu îmi folosesc creativitatea în prepararea mesei de deseară, mă las încrezătoare pe mâna revistei mele tehnice preferate, suplimentul pentru mese festive.  Asta îmi permite să mă gândesc la tot felul de lucruri. Prefer să nu îmi amintesc de visul somnului de dimineață, în el mă găseam la ora patru dupăamiază fără nimic din ceea ce aveam de făcut început măcar și nu mă gândesc nici la bagajele pe care le voi începe de mâine. Însă mă găsesc întrebându-mă în gând de ce la sfârșitul anului unii avem nevoie de priviri retrospective și rezoluții, iar alții, nu. Mie una nu îmi trebuie, însă îmi plac mesele festive. Aș putea să caut printre amintiri momente, clipe, întâmplări din anul ce tocmai stă să dispară, însă nu am nici o pornire să o fac. Tot la fel, aș putea să iau hotărâri pentru noul an cu paharul de șampanie în mână, dar nici asta nu îmi dă vreun fior aparte, așa, să se asorteze cu masa pe care o voi împodobi-o cu drag pentru noi cinci. De aceea prefer să dau în continuare din mâini și din picioare prin bucătăria mea și să simt cum mă învăluie și mă impregnează arome apetisante și sofisticate de sosuri franțuzești și condimente mediteraneene. Copiii sunt atrași de firicelele parfumate ce ies prin gaura cheii ușii de bucătărie, de aceea din timp în timp sunt nevoită să îi gonesc cu regrete din laboratorul meu. Sunt o adevărată zână în ochii lor, dar eu știu că sunt doar una deghizată, cărticica mea cu rețete festive stă deschisă la pagina douazecisiopt și este ancoră în realitate. De ce îi spunem anului ce va dispărea 'la revedere'? Eu i-aș spune 'la revedere în amintiri', căci așa cum nu există perfecțiunea formei pe Pământ, tot la fel știm cu siguranță că trecutul rămâne mereu în spatele nostru și nu există viitor pe lumea astaa care să se intersecteze cu vreun trecut. Nici măcar într-un minuscul punct. Pe de altă parte există teoretic o mică șansă de revedere a anului pe care îl lași în urmă, ia, de exemplu, cazul prietenei tale din Australia care ți-a urat deja 'la mulți ani' din noul an, așadar ce-ar fi să urce repede într-un avion și să aterizeze înapoi în timp, într-un loc rămas încă în vechiul an? Hmmm, la ce bun? De aceea prefer ca, din bucătăria mea inundată de eteri din cidru, să vă urez mai bine pentru anul nou ce este după colț multe zile senine și frumos-surprinzătoare, cu bucurii și descoperiri, cu sănătate și prietenie, cu încredere și multă iubire! În plus, La Mulți Ani și să nu uităm de frumusețe!

Bucurie!

Felix: când vine Moș Crăciun?, vine cam peste o oră, jucați-vă liniștiți până atunci, haideți cu mine să aranjăm camera, să îi pregătim scrisoarea de sub brad, să pornim colindele, lui Moș Crăciun îi plac tare mult colindele, dar de ce e Crăciunul Crăciun în fiecare an?, e ziua în care s-a născut Isus Cristos, dar el mai trăiește?, nu, dar a fost un om foarte înțelept și bun și cu fiecare colind, noi ne amintim de el, de ziua în care s-a născut, da, mie îmi place foarte mult ziua asta, a trecut o oră?

Horica: abia aștept să vină Mosu', oare ce-mi aduce? Îmi aruncă o ocheadă, zâmbind șmecherește, de parcă n-ar ști. Intru în jocul lui, nu știu, sper că a ajuns scrisoarea ta la el, știi bine că noi am fost împreună toată săptămâna, așadar nu am avut cum să fi ajuns acolo. Știi, de fapt te-am păcălit tot timpul ăsta, îmi pare rău, Moș Crăciun există! Se uită la mine și râde, haide, măi mami, magia s-a dus atunci când a venit deșteptul ăla costumat și l-am recunoscut! Și-a amintit acum de acel Crăciun în care magia s-a spulberat deodată, brutal, lăsându-l neconsolat, în tristețe, cum să fie ăsta Moș Crăciun când se vede de la o sută de metri că e un vecin costumat? Și ce barbă de plastic mai e și aia, atât de urâtă și nesănătoasă?

Kiti: Crăciun, Moș Crăciun, ce atâta Crăciun, Moș Crăciun? Știu de Moș Crăciun încă de pe când îmi întindeau fetele cartonașele cu poze și desene în față și mă puneau să îl identific în ele pe omul bicolor. Atâta vreme cât e veselie în jurul meu și mai sunt și cornulețele ale minunate, e perfect de Crăciun, să mergem să îl întâmpinăm!


Ajunul Crăciunului s-a transformat în Crăciun, pregătindu-ne pentru veselie, seninătate, liniște, poveste. Să avem cu toții o sărbătoare magică și luminoasă!

Calendar de advent, ziua 17

Am găsit pe site-ul publicației americane In These Times o urare de Crăciun făcută cititorilor ei de către marele scriitor american Kurt Vonnegut în anul 2004. Acesta se adresează, evident, americanilor, însă, zic, se potrivește și altora, adică nouă. Iată felicitarea:

"I met a man in Nigeria years ago,
 an Ibo,
 who said he had three hundred relatives
 he knew by name.
 His wife had just had a baby.
 They were going to take it 
 on foot
 to be welcomed and marveled at
 by as many of those relatives
 as they could find,
 even though
 there was a war going on.
 Wouldn’t you love to have been
 such a famous baby?
 I wish I could wave a magic wand
 this Christmas,
 and give every desperately lonesome
 and hungry and lost American
 man, woman, or child
 the love and comfort and support
 of an extended family.
 Just two people and a babe in the manger,
 given a heartless Government, 
 is no survival scheme."


Si traducerea mea (cu scuzele de rigoare, dacă este cazul):

"Am întâlnit un bărbat în Nigeria cu ani în urmă, 
 era un Ibo, 
 care mi-a spus că avea trei sute de rude 
 cărora le știa numele. 
 Soția lui tocmai născuse. 
 Împreună cu copilul o vor lua din loc 
 pe jos, 
 pentru a i se ura acestuia bun venit și a fi binecuvântat 
 de cât mai multe dintre rudele sale, 
 atâtea câte vor găsi, 
 deși  
 se aflau în plin război. 
 Nu ți-ai fi dorit să fi fost 
 un astfel de copilaș celebru? 
 Mi-aș dori să pot scutura o baghetă magică 
 în acest Crăciun, 
 ca să-i dau fiecărui american singur, 
 trist, înfometat și rătăcit, 
 bărbat, femeie sau copil, 
 dragostea și mângâierea și sprijinul 
 dintr-o familie mare. 
 Doar doi oameni și un copil într-o iesle, 
 dată fiind o guvernare nemiloasă, 
 nu este o condiție a supraviețuirii."

Calendar de advent, ziua 4

Astăzi, o poveste adevărată, impresionantă și simptomatică pentru niște vremuri apuse, însă dureros de aproape de noi, evocată pitoresc și cu suflet de Cătălin, căruia încă de aseară copiii i-au pregătit următorul scenariu: ne vom trezi în noapte, ne vom strecura la patul lui, îi vom sări pe burtă și îl vom îmbrățișa de ziua lui. Până la urmă, scenariul s-a transformat într-un simplu "La Mulți Ani", fără treziri în noapte, furișări și sărituri pe burtă, dar asta nu e cu supărare, deoarece toate cele propuse de copii sunt subînțelese și fac parte ca atare sau doar în gând din spectacolul mare al iubirii. La Mulți Ani!

  

           Viața la țară 

"Era într-o vară în anii '50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime "fugi Gogule, că au venit să te ia" și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii '90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor '80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii '80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. "Lică, la anu' faci op'spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi." La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu."

Un mulțumesc alintat

Când mama m-a adus pe lume, îmi amintesc, eram o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și un cârlionț în frunte, care zâmbea (fără dinți). Tata și mama (în ordinea asta) m-au văzut așa de drăgălașă, m-au ridicat în brațele lor și m-au dezmierdat vrăjiți de zâmbetul meu mititel toată ziulica, atât cât a mai rămas din ea (că venea seara imediat). Și-au notat într-un caiețel data de atunci, 8 septembrie, ca să nu o uite, deși e destul de greu să uiți o astfel de zi. Apoi, în fiecare an care a urmat, și-au făcut un obicei frumos din a mă răsfăța iar și iar de 8 septembrie. De bucurie, am rămas o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi și mai mulți cârlionți pe frunte și ceafă, care zâmbea cu din ce în ce mai mulți dinți. Mi-au zis că ziua de 8 septembrie este o zi frumoasă de sărbătoare și că este ziua mea. Eu i-am crezut, doar sunt părinții mei, așa că m-am obișnuit să mă alint de fiecare septembrie, opt. Ăsta este motivul pentru care și astăzi am fost o fetiță drăgălașă, rotunjoară, pufoasă, cu cercei în urechi, care a zâmbit si s-a alintat. Nu vă faceți griji pentru cârlionții din frunte, sunt tot acolo, undeva, dar sunt mascați de bretonul meu franțuzesc.
 
Vă mulțumesc mult, mult, mult pentru zecile de urări frumoase trimise! Le-am primit cu un drag cel puțin la fel de mare precum dragul pentru doi căței nou-născuți cu care ne-am trezit ieri în curte.

De departe cel mai pupat!

Oficial sunt mamă de teenager! Aflu acest lucru imediat după ce m-am mângâiat și bucurat de faptul că sunt (încă) și mamă de preșcolar. Nu că a fi mamă de adolescent ar fi mai puțin mângâietor sau înveselitor, dar, trebuie să recunosc că, a fi mamă de copil de treisprezece ani, îți dă ceva mai multă bătaie de cap și te încarcă cu mai multe și mai apăsătoare griji, dar, totodată, te apropie la un alt nivel de copilul tău. La treisprezece ani, copilul-băiat te găsește pe tine, mama lui de atâta vreme (treisprezece ani!!!), cea mai de încredere confidentă, ceea ce ție îți dă o dublă satisfacție, prima, aceea că strădaniile tale de a fi o mamă bună de-a lungul timpului și-au meritat fiecare zvâcnire de inimioară, iar cea de-a doua, compliment autentic și recunoaștere sublimă, prietenia lui.

Sunt astăzi, la treisprezece ani gata de a fi împliniți de catre el, prietena lui Horica, ceea ce mă rotunjește, căci nu cunosc semnificație mai pregnantă a prieteniei copilului meu, decât întregirea, îmblânzirea. Să ajungi să-ți domolești tumultul stărilor de părinte, ca să devii prieten mai degrabă decât părinte, iată către ce limită pornim să tindem în drumul sinuos al adolescenței copilului nostru.

Horica numără treisprezece primăveri și, desigur, treisprezece veri întregi, dar cine ține cont de numărătoarea pe care noi, oamenii, suntem mereu gata să o pornim? În mod sigur mie, astăzi, nu-mi folosește decât ca să mă fac înțeleasă, în rest, sunt gata să afirm cu aroganță certitudinea mea: măsura creșterii copiilor noștri nu ne-o dau anii, ci învălmășeala de emoții trăite în timp ce copilul nostru se transformă. Așadar astăzi, când convențiile sociale mă obligă la introspecție, spun: am sufletul atât de plin de gălăgie, cât pentru toți cei treisprezece ani pe care Horica îi împlinește la șapte seara.

La mulți ani, băiatul nostru cel mai pupat (doar ai un avans considerabil, ești primul născut)!

Am cel mai frumos năsuc de mămică existent

Dă-mi și mie brățara ta! Astfel l-a ademenit într-un dialog o doamnă pe Felix, ce se îndeletnicea atent și ghemuit pe jos cu un joc simbolic. Nu pot să ți-o dau, pentru că mi-am cumpărat-o din China, dacă vrei, du-te și ia-ți și tu una, a fost de părere băiatul. Doamna și-a aruncat ușor pierdută privirea către mine, chiar ați călătorit în China, ar fi vrut ea să afle, dar n-a îndrăznit, iar eu nu am ajutat-o deloc, mi-am păstrat netulburat zâmbetul ușor tâmp de pe față. Femeia și-a înfrânat subita pornire de a cunoaște biografia noastră, pentru că a continuat către Felix, ce-mi recomanzi să-mi cumpăr din China? Păi ia-ți o brațară ca a mea, nu asta ziceai că vrei? Ba da, dar altceva, ce mai pot să-mi cumpăr din China? Felix,  ieșit acum complet din jocul său și deschizând bucuros o altă cale spre alt joc, dialogurile cu oamenii cunoscuți și necunoscuți reprezintă întotdeauna jocuri interesante, s-a săltat de pe jos și a pornit într-un dans de încercuire a doamnei, ba cu corpul său, ba cu vorba sa, iar apoi i-a făcut femeii, la cerere, încă o recomandare: poți să-ți cumperi din China un chinez! Hi, hi, s-a hlizit femeia, hi, hi, să-l aduc într-un geamantan, a trecut în alt registru ea, însă Felix, negustandu-i gluma desuetă, a plecat din zonă plictisit, în definitiv de ce s-ar simți el responsabil pentru avida nevoie de consumerism ce o cuprinsese pe doamna respectivă.

Mai încolo le-a provocat el singur pe cele două mame ce-și priveau copiii jucându-se de peste gard, Horica are trei cutii cu ciocolată la el! Da?, au intrat mamele în dialog, ce face cu ele? Le împarte copiilor pentru că săptămâna viitoare este ziua lui, iar noi plecăm la mare, deci nu se vede atunci cu ei, a reușit Felix  să prezinte scurt și concis programul nostru următor de familie. Și, știți, și ziua mea este poimâine! Da? Chiar așa? Doamnele păreau acum neîncrezătoare, din câteva sute de zile ale anului, doi frați să dețină două date din aceeași săptămână pare neverosimil, mai ales dacă cel care afirmă asta este un băiețel de numai...Câți ani ai, Felix? Astăzi am 5 ani, dar pe 6 august împlinesc șase ani, a spus emfatic Felix. Aha, înseamnă că nu e poimâine ziua ta, au socotit doamnele, ignorând regula de aur, și anume, în lumea copiilor 1+1 este o problemă cu o infinitate de soluții. Ba da, s-a bosumflat Felix, poimâine e ziua mea! Bine, Felix, nu te supăra, brusc și-au amintit de regula de aur mamele cele două. Mulțumit de înțelegere, Felix a dat fuga la grupul de băieți mai mari, acolo unde Horica împărțea generos și hâtru bomboane de ciocolată, a strigat că de fapt este și ziua lui, așadar i se cuvin și lui câteva bombonele, băieții mari l-au aclamat, Felix, Felix, La mulți ani, acesta s-a rușinat, iar de rușine i-a ars un pumnișor mic, încă de 5 ani, în spate fratelui mai mare, a înhățat una dintre cutiile de ciocolată, văduvită de mare parte dintre bomboanele colorat ambalate, pe care ne-a adus-o nouă, mamele din spatele gardului, și ni le-a oferit în contul generozității firești ale zilei de naștere proprii.

După asta, mi-a îmbrățișat capul cu brațele și m-a pupat pe nas, vreau să pup cel mai frumos năsuc de mămică existent, iar eu l-am ridicat în brațe ca pe un bebeluș, asta se face acum mult mai ușor decât acum patru ani, deoarece unu, nu e cu mult mai greu, iar doi, se încolăcește ca o maimuțică în jurul trunchiului meu cu picioarele lui lungi și subțiri, făcând purtatul ușor. I-am aplicat mai mulți pupici pe fruntea, ochii, nasul, obrajii lui moi și i-am adulmecat mirosul delicat de copilaș, strandandu-l cu un strop de putere în plus în brațe, ca de rămas bun în amintire a celor cinci ani ce se vor termina de numărat poimâine.

 La mulți ani pentru cei șase ani împliniți, copilaș sensibil și iubitor ce ești!

Ain't no sunshine when you're gone

 Prima zi după vreo zece, cu suflețelul lui Kiti atât de împăcat, precum plină de veselie mutrița lui Felix din poza de mai sus. Asta a fost aseară, în dimineața asta, după un somn profund, așa îi e când nu mă trezesc alături de ea, încerc să o dezmierd mangaindu-i fața plină de fetiță, e 1 martie, îmi întinde obrajii la pupat și frământat în porții scurte, de secunde, sunt acceptabile și-așa, a crescut fetița, a venit momentul în care mama nu mai dă până la sufocare sau până la limita ei de voință, momentul în care copilul începe să îți arate cât vrea el, atât și numai atât, acum și doar acum. Pupici și îmbrățișări. 
 
 Nu vreau nicicum să mă plâng de vremea nefirească, dar unde s-a pierdut firescul din tot și din toate, aici era, acum câteva zile. Sau săptămâni, sau ani de zile? Sau câtă variabilitate suportă conceptul de firesc, astfel încât să se mai numească așa, întreb, căci îmi trebuie, acum, în martie, reperul soarelui și al căldurii sale autentice, uitate parcă răutăcios pe după vreun nor gros și îndepărtat. Degeaba îmbrăcăm, și eu, și Kiti, rochite și bluzițe vaporoase cu dor de primăvară sau nu degeaba, căci mi-e vocea pierdută printre corzi vocale inflamate, sunt Janis Joplin în trăire intensă cu fiecare vorbă adunată necesar de pe-acolo, de pe unde vin ele, vorbele, de îmi râde Horica în față și mă îndeamnă să mai zic de-un Cry, baby, ș-încă o dată.

 Te saturi de monotonie cromatică, precum te saturi de aglomerare de culoare, nu e o saturație superficială, de moft necugetat, e dorință de echilibrare și impuls de vitalitate, e creștere și dezvoltare, e miracolul diversității. De aceea tânjesc, acum în martie, după verde și roșu și azur și violet, îmbinate indecent în haine și încălțăminte, în cer și pământ, în păr și în suflet. 
 
 Cu agrafă multicoloră în păr și broderie aurie pe cămașă, cu țesătură moale, elastică și obraznic de turcoaz învăluindu-ne trunchiurile și cu o urare de Primăvară caldă și frumoasă în vârful buzelor, cu toate astea vă întâmpinăm pe toți în zi de mărțișor și uneori cu dor, noi.

Sorcova

Bucurie, sănătate, dărnicie, cer senin, pace, natură, joc, prietenie și iubire, mai ales iubire! E sorcova mea pentru tine, cu drag, la început de 2012. La mulți ani!

La Mulți Ani!

În loc de felicitare de anul nou, povestea Scufiței Roșii, din volumul Revolting Rhymes, poveste în versuri savuroase și cu un final neașteptat, scrisă de britanicul de origine norvegiană Roald Dahl. Ilustrații de Quentin Blake.

La Mulți Ani!

THE END (of the year 2011)

Telegramă

Încă vacanță. Stop.
Păreri de rău după Crăciunul de la bunici. Stop.
Atmosferă caldă, primitoare, aromă de brad. Stop.
Acasă. Stop.
La mulți ani!

Trei. Eu şi cu mine. Şi Kiti.

E ziua mea de naştere şi îmi dedic acest text pe blog. Mulţumesc!
E ziua mea de nume şi mă adun cu fetiţa mea care poartă acelaşi nume ca să ne primim acest cadou împreună. Profit de rândul ăsta încă gol ca să urez şi celorlalte Marii dragi, zile senine şi bucurii! S-a mai golit un rând şi nu mai ştiu cum să profit de limpezimea lui.


E ziua mea şi Horica îmi oferă mai multe momente de relaxare în faţa calculatorului, atâtea în plus câte mi-ar fi luat să îi ung painicile cu unt şi miere şi să i le aduc pe o farfurie, în faţă, la masă. Mulţumesc!
Sunt acasă numai cu Horica, pe Broschi nu o socotesc, cum nu număr nici rândunelele pe care mi le arată bucuros, cu ochii măriţi cât ochelarii de pe nas, Horica, rândunele ce şi-au construit cuib mângâietor în podul casei noastre, ce bucurie!, şi care tocmai au ieşit în dimineaţa asta caldă şi calmă de început de septembrie într-un zbor rotund de cunoaştere şi recunoaştere, zbor rotund pentru cuprinderea amplă şi riguroasă a locului lor şi al nostru şi încă o dată şlefuit infim în rotunjimea lui ancestrală de supravieţuire. Rândunelele îşi pregătesc pribegia spre tărâmuri mediteraneene sau submediteraneene, dar astăzi sunt încă aici, în aer şi în podul casei noastre. Mulţumesc!

E ziua mea şi mă simt răsfăţată de toată lumea. Fără măcar să ştim cu siguranţă că ştie, Kiti m-a alintat de dimineaţă cu zâmbete netulburate şi îmbrăţişări călduţe. I-am răsfăţat şi eu, în mulţumire, simţurile, învăluind-o în rochiţa nouă din ţesătură moale, ca de caşmir, largă, monocoloră, dar cu o broderie delicată în jurul gâtului şi a mânecilor, contrastantă prin culoare, însă în aceeaşi notă de fineţe. I-am pieptănat, în acord tacit, părul, aducându-l într-o parte şi lăsându-l să acopere uşor un sfert din fruntea ei curbată perfect şi l-am păstrat astfel, innodandu-l echilibrat în trei cuibuleţe sferice. E deosebit de frumoasă în delicateţea ei uimitoare, mulţumesc!

La mulţi ani, mămica mea dragă, aşa m-a mângâiat şi mezinul, nu înainte de a-şi cânta, căci chiar cu versuri indecente, tot cântec este, faimoasa, de acum, a lui zilnică zicere, aia cu am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, (plus/minus) şi te iubesc, iară eu nici prin gând nu m-am supărat pentru trezirea matinală, ba iar m-am amuzat de măsura constantă şi ritmică a trezirilor mele şi ale lui. Mulţumesc!

Şi încă sunt răsfăţată şi de tati, părinţi şi fraţi şi de gândurile voastre bune pentru mine şi Maria mea mică fiindcă este ziua mea şi a ei, de trei ori în total. Mulţumesc!

Sf. Maria

'Ta-ti, te duci sa cum-peri in-gre-dien-te pen-tru tort?'

La mulţi ani, fetiţei cu codiţe, Catinca Maria si la mulţi ani mie, Mihaela Maria!

Un leu plus un leu egal doi lei

 Vineri seară am pupat de noapte bună, pe obrăjori, un băieţel mic-mic, cât un pitic. În timpul nopţii m-am trezit fără un motiv remarcabil şi am dat în stânga mea de piticul nostru, care dormea liniştit, ca orice prunc alături de mama lui. L-am sărutat pe obrăjorii rotunzi şi i-am şoptit 'la mulţi ani, astăzi e ziua ta!' Apoi am adormit din nou şi am visat frumos. Dis-de-dimineaţă, Felix m-a luat în braţe şi mi-a râs: 'mai spune-mi o dată 'la mulţi ani''. Am deschis ochii şi i-am râs înapoi: 'la mulţi ani' şi , fără preaviz, Felix mi s-a arătat băiat mare de cinci ani, crescuse între timp. 
 
 Sâmbătă seara târziu, ajunsesem la bunici între timp, am pupat doi băieţi mari înainte de culcare, iar duminică dimineaţă, devreme, unul dintre ei a apărut în uşa dormitorului nostru, zâmbind emoţionat şi aşteptându-şi îmbrăţişările. I le-am oferit prompt, sunt întotdeauna puse deoparte, dar mai ales astăzi, fiindcă e şi ziua lui. La mulţi ani, Horica! La mulţi ani, Felix! Să creşteţi senini şi bucuroşi, scumpii nosti băieţi!

Pentru Moni, prietena mea. O altă floarea soarelui. La mulţi ani!

 Mi-e dispoziţia cameleonică, depinde esenţial de cromatica lumii mele exterioare. Florile sunt frumoase, florile soarelui sunt frumoase în simplitatea lor şi sincere în veneraţia lor faţă de soare. 
 
  
 
 Nu cumpăr flori din intersecţii în timpii cu roşu ai semaforului. Dar pentru buchetul cu cincisprezece flori ale soarelui unite într-o îmbulzeală aspră de o bandă dură de plastic, am sărit precipitat către portofel, scoţând banii, şi către florăreasă, apucând buchetul cu ambele braţe şi aranjându-l cu atenţie pe locul neobişnuit de liber din dreapta mea.
 
 
 Mi s-a dat instantaneu o stare sufletească galbenă. 
 
 
 Florile ne-au zâmbit timid la început, apoi ne-au râs delicat: ha, ha, ha, pe tonuri înalte. Felix le-a simţit vibraţia şi le-a auzit suflarea. Mami, florile soarelui vorbesc! Sunteţi minunate, vă iubesc, le-a strigat Felix şi chiar astea au fost cuvintele lui. 
 
 
 Dispoziţia galbenă mi-a subţiat vocea neaşteptat, mi-a îndulcit-o şi ştiu sigur că nu îngheţata pe care tocmai o mâncam a făcut asta. Mulţumesc, băiatule, a zis vocea suavă, şi astfel a început un dialog fantastic între copii, flori şi mama lor, a copiilor şi a vocilor florilor soarelui. Căci, cât e el de mare crescut, Horica s-a lăsat sedus de candoarea din vocea şi vorbele florilor şi a intrat voios şi sincer în lumea de poveste, glumind, întrebând, mirând şi râzând hâtru cu noi. Şi ca întotdeauna când e bucurie peste toţi, e bucurie şi peste Kiti care a râs şi a râs odată cu fraţii ei.
 
  
Astăzi sunt şi mai blândă decât de obicei. Sunt prietenoasă şi caldă. Ca floarea soarelui.