Glasul ei

Citesc despre tot felul de dispozitive electronice complicate, inventate pentru a ușura și îmbunătăți comunicarea copiilor cu autism și ajung să îmi imaginez o Kiti suficient de cuminte încât să nu facă ce face cu păpușa ei vorbitoare, pe care o ciupește fără încetare în căutarea răspunsurilor ei, râsete, plânsete, vorbe adresate mamei, tatălui și așa, astfel încât, atunci când o apucă, ne face să ne salte tuturor celorlalți creierele la fiecare chiot și sunet ale păpușii, ca o iritație aspră, pruriginoasă pe sub cutia craniană, așadar cuminte, zic, cu aparatul în miniatură la cingătoare, gata să vorbească tot felul în locul copilei la fiecare simplă apăsare de buton, să vorbească, da, fără prea multă originalitate, ci cât mai direct, coerent și nesofisticat cu putință, însă nu asta îmi chinuie gândul scăpat dintr-o slăbiciune, dar întrebarea, pe ce voce?, îmi tot stă grea peste gândurile nebunatice, pe ce voce ne va vorbi Kiti prin intermediul aparatului ei, vocea ei atașată excentric de mijlocel, a mea, a fratelui ei mai mare, a unei vecine, a unui trecător, iar toate astea îmi apar în fața minții precum un rest la o împărțire naturală sau precum un zid în cale într-un labirint, adică neavenite, nesănătoase, nefirești, încât mă dor de mii de ori mai rău decât mâncărimea subcraniana, imaginează-ți și tu mereu același dialog contrafăcut, de care o să ți se facă lehamite, între un glas și același glas (sau altul, dar asta nu schimbă cu mult împrejurarea), încât îmi amintește de întrebarea lui Felix, cine crezi că câștigă într-un meci dintre Simona și Simona, chiar așa, cine are de câștigat și cine are de pierdut, tu sau clona ta, sau poate cu toatele se anulează, așa că mai bine îmi trag de gând înapoi, fiindcă unele gânduri sunt realmente prezumțioase, așadar nesuferite, și nu duc spre nimic bun, ca de exemplu, gândul arogant că noi, oamenii, le știm pe toate, ei bine, nu le știm, așa cum noi nu știm prea limpede care este glasul ei.

Un drag hărăzit

Este duminică și îi desfac codițele răsucite și închise ermetic ca niște cuiburi de rândunică în miniatură; de câteva luni bune, de când părul îi tot crește în ciuda discretelor zgâlțâieli de nervozitate ale fetei, cu care își 'piaptănă' părul, aștept momentul ăsta cu drag și cu ușoară teamă. Simt iarăși dragul cum înghite teama de a descoperi inevitabilul, dragul de a o vedea este adânc, dar scurt, atât cât ține uscarea părului cu foenul, însă îl prelungesc, fiindcă simt să-l împărtășesc cu ceilalți. 'Veniți la scara', îi strig lui Horica, iar Felix și cu mine o încadrăm pe Kiti, 'să o vedeți pe Kiti cea adevărată'. Desigur că vin amândoi, Horica și Cătă, să prindă din dragul de a o admira, ce n-are cum să nu treacă înspre ei, fiindcă fata zâmbește maiestuos, urcată în capul scărilor, ca o bijuterie pe un piedestal, de o frumusețe îngerească în simplitatea și curățenia ei, cu părul vâlvoi, strălucitor, îndulcindu-i trăsăturile chipului ireal de alb. Când esența dragului cuprinde neîndoielnic ce trebuie să cuprindă din noi, mă întorc cu Kiti în camera ei, unde mă așteaptă calmă, poate resemnată, să-i recompun părul în codițele protectoare ca cuiburile, până duminica viitoare, când dragul este hărăzit iarăși să se nască.

Calcul din iubire

Fac un calcul imediat ce-i bat dimineață în ușă, cioc-cioc, cu degetele-n ușa întredeschisă doar câțiva centimetri, întotdeauna aceiași, socotiți cu precizia cu care mă mândresc și pe care o detest, un calcul din iubirea care mă împiedică să cred că nu știe ce zi este astăzi, în afară de faptul că este o zi obișnuită de vară frumoasă și potrivit de caldă, ea nu știe că este ziua ei, zic unii în jur, de fapt sunt și alții care zic adesea, las-o că ea nu știe, un 'nu știe' generic, nu neapărat superior, ci cel mai des condescendent, un 'nu știe' totuși prea dureros, când socoteala pe care o fac de dimineață, imediat ce-i construiesc zâmbetul pe chip cu ciocăneala mea în ușa abia crăpată nici mai mult, nici mai puțin decât trebuie să fie, astfel încât să intuiesc din palpitarea umbrei roșii, calde ce străbate prin deschizătură, ritmicitatea respirației ei, deci socoteala (căreia îi zic calcul din iubire) ce-mi mângâie durerea (căreia i-aș zice disconfort pentru conformitate) îmi întoarce perspectiva asupra a ceea ce știm și asupra celor pe care nu le știm, fiindcă, admițând că cei mai mulți oameni de oriunde 'stiu' un pic mai multe lucruri decât Kiti, mi se revelă un șocant și comic adevăr, anume că există un covârșitor de greu bagaj de cunoștințe pe lume, pe care noi toți nu-l știm și n-o să-l putem deschide vreodată, carevasazică, ha, ha, ce ironie, suntem mai degrabă la fel în câte nu știm decât în câte știm, de mă aruncă într-un zâmbet, desigur congruent, că-mi face bine, cu al fetei noastre și-o îmbrățișare cu motiv subînțeles, apoi cu încă unul, de motiv vorbesc, mai puțin tacit, ce curge din al meu necondiționat calcul din iubire, la mulți ani iubiți, bineînțeles!

Reflexe dobândite

-Dă-te mai jos pe pernă, stai cu gâtul îndoit!
-Dar nu-mi place să stau plat!
-Nu e nevoie să stai plat în toate planurile, uite, lasă-te mai jos și îndoaie-te către mine.
Ajungem astfel nas în nas, fiecare câte o jumătate de inimă plată, dar rotundă. Eu sunt inima stângă, Felix, inima dreaptă.
 
Acasă e rece, aud că un vânt puternic a suflat deunăzi peste locurile astea, noi ajungem când s-a răsuflat, dar casa nu apucă să-și compenseze căldura rătăcită. Kiti mă ține în brațe când ajung să refac din ordinea domestică de după vacanță, are trup atletic, bine legat, în ciuda dizabilității, îi sunt plapumă grea, ea îmi este sobiță moale. Horica este fenomenal, lui nu i-e frig, nu i-e foame, nu i-e sete, nu i-e nimic, în afară de dor de a cânta la chitară. Cântă la chitară. Felix își împarte timpul de vacanță rămas, o seară, între desăvârșirea temei școlare și plânsul dorului și nostalgiei, pare mulțumit că are timp pentru amândouă, ba îi rămâne puțin și pentru joacă. Horica își menține starea fenomenală, mă substituie pe mine ca încălzitorul surorii sale și, în același timp, îl ajută pe Felix cu proiectul despre poli, de altfel foarte bine pregătit teoretic încă din vremea vacanței de schi, când atingerea culmilor înghețate ale Alpilor l-au apropiat la nivel senzorial de extremele degerate ale Pământului.

-De ce nu dormi, e două noaptea?
-Nu știu, stai lângă mine!
-Așa e bine?
-Nu, vino să mă îmbrățișezi!
-Pot să sting lumina?
-Nu, dacă nu înțelegi ce-ți cer fără vorbe, poate te ajută lumina. Pe mine mă ajută.
-Nu mai plânge!
-Bine, nu mai plâng, dar să nu stingi lumina!
-Bine, somn ușor!
-Zzzzzzz.

Reciprocitate

Dependența bunei ei dispoziții de spațiul ocrotitor al căminului este o certitudine pentru a cărei împlinire hotărâm să ne limităm la călătorii mai puțin inițiatice, convenabile modului ei rutinar de ordonare a vieții. Ne lipsim fără ciudă de stilul curgător al plonjării dintr-o vacanță exotică într-alta, alegem pentru binele întregului pe care îl compunem alunecările line, sigure, pe întinderi simple, nu foarte îndepărtate, familiare prin caracterul natural pe care ținem să-l poarte. Căutăm înadins frumusețea înnăscută, neamestecată, fără artificii redundante sau estetic ațâțătoare. Este mai ales nevoia ei, iar ea, fără s-o știe, simte împlinitor atât de la îndemână! 

Spre Crăciun cu spirit vesel-2 decembrie

Citesc de dimineață pe facebook că de când avem un președinte de origine germană chiar și iarna vine la timp, desigur, o glumă reușită, pe de altă parte însă, nimic mai adevărat că spiritul bun precumpănește asupra răului, așadar să ne bucurăm și să ieșim la zăpadă! Ceea ce eu tocmai fac, adică nu ies la zăpadă, ci intru în casă de la zăpadă, cu puls mărit, de la efortul de a îndepărta zăpada de pe aleile din jurul intrării în curte și în casă.

Îl las pe Felix să-și completeze neajutat fișele de lectură pentru niște fabule de Lev Tolstoi, îmi cere să-l îndrum cu liniile de final, ce a învățat din lectura respectivă, se alintă, el a învățat ceea ce deja știa, să iubească animalele, dar, totuși, insist să-mi povestească fiecare fabulă în parte, o face și zâmbește isteț, fiindcă ajunge să înțeleagă. Nu-l verific, îmi arată doar desenele sale de pe fiecare fișă, vulpița și șoricelul sunt adorabili, îi spun și când îi spun, realizez că sunt chiar vorbele sale de mai devreme, 'mami, Kiti este adorabilă cu părul ei ciufulit'.

Deschid larg ușa balconului, stratul zdravăn de zăpadă mă atrage să-l deranjez, zăpada are compoziție ideală pentru a construi oameni de zăpadă, prezic o creștere demografică impresionantă și mulți morcovi în aprozare zilele astea, bulgarașul pe care-l rotunjesc bine în mâinile goale o sperie pe Kiti, ea fuge în baie, râzând și temându-se de mine, eu o prind, bineînțeles, și îi ating ușor obrazul cu el, dar ea înțelege cum să răspundă la asaltul bulgarașului, fiindcă se oprește din alergare și mi-l trage din mână, apoi îl așază delicat pe marginea chiuvetei, privindu-mă întrebător, remiză?

Se întâmplă iarna, când ninge, o apropiere generoasă, solidară între ființe, iată un alt motiv pentru care iubesc ninsoarea, această promisiune a unui timp de dărnicie, ce va să vie.

Căprioara

Îl aud tot mai des cum și-o imaginează pe sora mai mică făcând activități firești pentru vârsta ei, o vede cu un smartphone în mână, scriind cu prietena ei, o desenează din vorbe ușor arogantă cu băieții și frații ei, apoi este convins că ar fi o jucătoare iscusită de tenis, fiindcă îi admiră constituția închegată, atletică, chiar abilă la matematică, pentru că îi cunoaște perseverența și ordinea după care tânjește și nu în ultimul rând aproape că îi identifică deschiderea față de muzică cu putința de a cânta la pian și cu vocea ei baritonală. Este firească această creionare imaginară și verbală pe care Horica i-o face fetei, cu toții trecem prin clipe de melancolie, iubirea pentru Kiti ne mângâie uneori visurile cu imagini idilice, retușate ale realității mai puțin caracterizate de simetrie. Totodată, aceste gânduri eliberatoare au darul de a-l 'linisti', așa cum se întâmplă întotdeauna când vorbești despre durerile tale, și de a-i întări încrederea că iubirea pentru surioara lui afectată de autism nu ține de fapt de închipuire, ci este foarte concretă, simplă, fiindcă nu rar se întâmplă să iasă din melancolie cu o autentică mărturisire a dragostei frățești, 'Doamne, ce ochi blânzi și moi de căprioară i-ai dat!'

Duhul apelor și dorința

Stăm lipiți cu nasurile de peretele din sticlă transparentă și privim lacul. Peștișorii vin în grupuri mici la chemarea ploii, iar Felix deschide ochii larg, plin de entuziasm, doar-doar îl surprinde pe duhul apelor în plutire vagă la suprafața apei. Mă îndoiesc că ploaia îi permite duhului să se întrupeze, dar îmi țin îndoiala închisă, ca să nu-l dezamăgesc. Duhul apelor este foarte bun, îndeplinește dorințe, mami, dar numai dacă nu minți, îmi spune Felix, iar eu îmi amintesc de o fabulă scrisă de Lev Tolstoi, pe care tot Felix mi-a povestit-o de curând. Cred că știi, continuă el, care este prima mea dorință, nu-i așa, întrebare pentru al cărei răspuns nu știu în ce povestire să mă situez, o fi cea cu darurile de la Moș Crăciun, o fi cea cu telefonul către extratereștri sau cea cu cățelul de știință care inventează aparatul de dorințe. Hmmm, zic, ca expresie a încurcăturii în care mă aflu, iar Felix mă încurajează, hai, că știi, nu se poate, este ceva legat de Kiti. Sunt realmente surprinsă, suntem în miezul jocului, suntem în preajma scrisorii către Moș Crăciun, suntem doar noi doi, iar băiatul, în ciuda jocului, a scrisorii, a intimității sau, poate, tocmai datorită acestor condiții, Felix se gândește la sora lui. Știi, eu o iubesc pe Kiti, continuă timid, și îmi place să mă joc cu ea în weekend, după ce mi se descarcă tableta, o să ne fugărim amândoi.

Dezamăgirea

Ei bine, o singură dezamăgire îi servim copilei anul ăsta la mare. Din perspectivă oarecum mercantilă, aceasta vine nemeritat, întrucât fata capătă în schimbul preabunei ei dispoziții de peste săptămână o traversare chinuitoare cu ferryboatul. Pe de altă parte, socotind tot în spirit negustoresc, îi oferim cu blândețe și multă dragoste toată atenția noastră, în special cea a bunicilor. Dar traversarea, ooo, traversarea mânecii înguste de ape dintre pământ și pământ o tulbură suprem, noroc că tulburarea îi vine treptat, ne dă răgaz să descoperim un spațiu retras pentru ardere. Ideea de a cerceta insulița ce tronează peste orizontul din fața ochilor când ne tolănim diminețile la plajă este a mea, îi intuiesc insulei strălucirea nisipului său fin, cedez în fața chemării sale ispititoare, iar cei ce suntem grupul nostru sunt gata învoiți și ei pentru excursia aventuroasă.

Puntea ambarcațiunii este un platou larg, înalt, cu rânduri duble de scaune pe laturi; aleg pentru fata a cărei seninătate nu prevestește nimic rău cele mai retrase locuri, iar din fericire este prima cursă a dimineții, așadar călătorii nu sunt numeroși. Mă încred că nu se găsește noimă în a o apuca amocul, însă  instinctiv caut o oarecare izolare, inconștient mă tem și ne temem. Cătă rememorează cealaltă traversare, de mai de mult, mai lungă, mai terifiantă în condițiile ei de atunci, eu recunosc că nu agreez gândul rău. Am o nelămurire, cum se poate transforma limpezimea absolută a minții într-un nămol de spaime deodată, aparent fără niciun motiv? Acum cred că știu: o dată este teama de necunoscut, căci nu te poate păcăli cu familiaritate ceva ce repeți cel mult anual; a doua este spaima fata de spațiile cu margini de netrecut, dublată de insecuritatea pe care plutirea inevitabil ți-o dă; a treia, poate esențială, este anticiparea negativă, anunțarea dezastrului ce va să vină parcă prin divinație, pentru că ajungem să legăm involuntar experiența anterioară rea de vehiculul acesta, ca într-o superstiție.

Deci iată-ne coborâți de pe punte, Kiti, Cătă și cu mine, fata vrea parcă să scape, dar limitele sunt prea stricte, ne văd cu ochi din exterior, pe punțile înguste de trecere nu încăpem doi întregi, ea ține să alerge plângând, noi ținem să îi îngrădim anxietatea urmărindu-i fiecare pas, eu - cu toată forța de brațul ei drept, el - cu forță de brațul ei stâng, ca doi vajnici și necruțători temnicieri. Nu mă miră întreruperile prea scurte din plâns, necesare pentru împlinirea cateunui cântecel sau joc cu mâinile, Kiti se învoiește să le joace cu mine, dar devine nerăbdătoare către finalul fiecăruia, de aceea izbucnește mai năvalnic într-un nou plâns după ele. Până când vaporul atinge țărmul. Până când uriașul motor amuțește. Până când ne ia valul subțire de oameni înăuntru, ca să ne ducă pe mal. Atât durează zbuciumul ei. Al nostru ține mai mult, el amărăște suflete și intoxică gânduri cu stropi de depresie. Apoi trece ușor, cu alte gânduri, mai blânde, mai însorite. Și chiar mai drepte, în definitiv, ca să vorbesc într-un oarecare spirit negustoresc, n-aș putea rotunji decât la zâmbete întreaga ei făptură, atât sunt de neînsemnate manifestările ei tumultoase.

Calm

Alegem împreună plaje nisipoase scăldate de ape de un calm patriarhal și o limpezime sticloasă. Suntem aici doar noi, petecul de pământ și apă este al nostru, primit fără chirie, doar cu îngăduință cerească. Vorbele noastre sunt răsunetul liniștii generice a locului, nici chiar punctele maxime de inflexiune din glasul lui Kiti nu strică armonia silențiului universal. Ce-i drept, coruri însemnate de cosași înalță în aer cântul lor harsaitor ca un suprem clănțănit de mandibule, voios și ritmic, însă și acesta, precum fiecare denivelare fonică în parte, nu face decât să augmenteze starea de acalmie.

Kiti nu se desparte de mingea ei ușoară și mov cu imaginea lui Minnie din Disney imprimată pe ea. O ține mereu într-o mână, o studiază atent de parcă citește viitorul într-un glob de cristal. Este a doua zi în care marea o cheamă să îngenuncheze ca să-i îmbogățească repertoriul senzorial, nu stă decât acolo, cu mingea în brațe, acoperită până la mijloc de ape și cerșind alintul marin și pe spate de la bunicii ei. Nu o frământă decât din timp în timp câte un fior venind dinspre stomac sau poate de altundeva, de mai central, care o duce către sacul cu cele trebuincioase la plajă. Solitudinea pe care o alegem pare să îi favorizeze și ei bunadispozitia.

Părtinitor

O ajut să-și strecoare trupul în rochița din material sintetic, înflorat, elastic, rochia îi ține drept spatele, îi îngustează talia și îi dă un aer vesel așa, înconjurată de flori mari, intens colorate. Zâmbește ca un fashion icon. Nu refuză niciodată un obiect vestimentar, ba nici măcar nu protestează împotriva capriciilor mele dirijate de simț estetic, cele din cauza cărora mi se întâmplă, nu rar, să îi cer să dezbrace, apoi să îmbrace alte și alte haine. Acesta este un lucru surprinzător, ținând cont de insistența cu care ne cere să finalizăm rapid acțiunile ce o implică pe ea. Nu și asta, copila își respectă condiția de tânără femeie în devenire. Kiti este astăzi ceva mai suplă decât acum două săptămâni, iar de bucurie o ridic în brațe, ca pe un copil mic, și o țin suspendată mai mult de trei secunde. Îi place, și mie îmi place, iar atingerea obrazului ei catifelat face ca efortul de a o ține în brațe să pălească. O las să cadă în picioare, mă privesc admirativ pentru câteva clipe, sunt chiar puternică, îmi zic, apoi mă las condusă de brațul ei către baie. Kiti vrea să simtă parfum în jurul ei, iar în timp ce o parfumez, o undă subtilă de tristețe mă atinge, oare ce fel de arome îi sunt pe plac. Dar în baie se întrepătrund valuri răzlețe de diverse parfumuri, prin fereastra larg deschisă găsesc iz dulce de căpșună și proaspăt de iarbă, totodată amestecul greu de cosmetice și soluții chimice este astăzi cel mai pregnant, deoarece curățenia este în dimineața asta maximă, de aceea pierd repede din vedere firul slab de tristețe. Îi ciufulesc părul, și-așa ciufulit prin definiție, și în fața încrederii pe care mi-o arată, pentru că se lasă cu totul în grija mea, mă găsesc deodată moale și vulnerabilă. Deși principiul dreptății este unul inventat de om, așadar calitatea de a fi dreaptă sau nedreaptă nu ne poate descrie viețile, care prin însăși natura lor sunt supuse voii miraculoase a sorții, am totuși, și poate voi avea mereu, un gând neliniștitor, necredincios de injustețe. Cum și pentru ce atâta dependență, ce ocean de iubire poate îneca atâta amar de rătăcire câtă este pe lume? Dar săgețile astea de infidelitate sunt izolate și fericit șterse ca ecou în sufletul meu plin, de aceea trec cu destulă lejeritate către frivolitate, continuând să-mi amestec cu îndemânare și desfătare degetele printre firele ei rebele de păr.

Dependențe funcționale și nu neapărat abstracte ale lumii

Despre valoarea unei funcții lipsite de monotonie și periodice, din fericire, vorbesc când descriu sfârșitul  nostru de săptămână, acum remarcabilă, cum altfel, când ne compunem acțiunile și stările în funcție de zilele minunate de vară incipientă, în abia mijita primăvară, când uităm intenționat de vremelnicia existenței universale, ca să alergăm cu picioarele desculțe prin iarba moale, tânără și să ne familiarizăm cu gândăceii și cu amețitoarele infuzii de oxigen ce limpezesc celulele și îmblânzesc obsesiile. Vorbesc totodată de alte funcții, aparent mai abstracte decât variabilitatea fenomenelor descriptive ale unei zile, vorbirea abundă de expresia efdeics, adică f(x), cu toții am fost impresionați la un moment dat de prețiozitatea unei asemenea exprimări sau poate nu chiar toți, deschid o paranteză pentru a îmi lăsa nemulțumirea să iasă, aceea de a găsi total ermetică prezentarea scolastică, rece, golită de viziune lingvistică a matematicii, doar limba este instrumentul cu care comunicăm și tot el ne face înțeleși, ne ajută să înțelegem, închid o paranteză, atâtea f-uri de x nu trec, desigur, neobservate pe lângă un fin observator ca Felix, bucuros acum să înțeleagă cum dependențele aduc fericire, cand se descoperaƒ eroul unei povești fantastice, cu nume de cod secret, neîntâmplătoarea cale de la elipticul efdeics la integrul Felix, dinspre f-de la Felix, către x, tot de la Felix, ce îmbucurător!

Autism de doi bani!

Când s-a trezit deodată lovit în jurul ochilor de o mână de piatră, fiindcă așa sunt mâinile lui Kiti atunci când le aruncă în dezordine în toate părțile, de bucurie sau de supărare, Felix a izbucnit în plâns de durere, iar furia i-a explodat în ceea ce s-ar fi dorit să fie o sudalmă, aruncată răspicat, cu nerv, necaz și un fel de resemnare ingenuă, 'autism de doi bani!'. N-am avut cum să-l îmbrățișez, să-i mângâi tristețea, fiind la volan, iar el tocmai în portbagaj, însă i-am înțeles atât de limpede expresia pătimașă și, totuși, îngăduitoare, apoi m-am gândit la ei, amândoi băieții noștri, cum au crescut ei alături de Kiti și autismul ei, câte lecții neplanificate de maturizare precoce au primit, câtă răbdare și bunăvoință au învățat să arate, în ciuda răbufnirilor spontane de revoltă. Știu că în afară sunt multe glasuri acuzatoare referitoare la implicarea emoțională și practică a băieților în viața surorii lor, glasuri care susțin că este nedrept față de frații copiilor cu probleme să fie părtași și ajutoare în viața de familie, iar eu nu am cum să dovedesc contrariul, dar nici nu mă străduiesc să o fac, deoarece, în ciuda tuturor teoriilor și conceptelor de educație parentală (in ciuda lor, doar pentru că teoretizează), cred cu pasiune că viața armonioasă de familie, strâns legată de libertatea de expresie a membrilor ei și de necesitatea de includere a fiecăruia în ea, este un dar neprețuit pentru împlinirea copilului ce va crește mare. Ce minunați sunt copiii cu a lor candidă spontaneitate!

O duzină spiralată

Mi-a pus sub bărbie un cocoloș bej-maroniu, umed, călduț și mi-a cerut, sărut-o, eu nu m-am împotrivit, în acele vremuri mă împotriveam cu dificultate, dar nici nu simțeam vreun impuls s-o fac, adică să spun nu, ba din contră, mi-am lipit nasul, poate singurul rămas ager din intregu-mi trup în acele clipe, de bulgărașul proaspăt din josul ochilor mei îngrijorați, l-am adulmecat flămând, apoi i-am pecetluit pe un triunghiuleț din umăr cu vârful buzelor iubirea mea eternă. Era la început de iunie, o zi ca asta, nu prea caldă, nici rece, rotundă, când s-a născut Kiti, copila. Eu nu sufeream din naivitate.

Nici pomeneală de vreo intenție serioasă n-a existat atunci când am deschis pentru prima oară copertele jurnalului meu virtual. Mă uit înapoi cu ochii minții și aproape că nu mă recunosc pe mine însămi acolo, la început. N-am știut ce mă mână să scriu, dar, odată ce m-am pornit, am simțit un bine mare, cald, împlinitor și, mai ales, eliberator, pentru că numeam trăiri, stări, nevoi, întrebări, poate nenumite până atunci, poate neanalizate sau chiar neștiute. I-am urat pe prima filă mulți ani cu bucurie fetiței noastre, golindu-mă de durerea de a nu îmi fi văzut în șapte ani iubirea primită explicit de copilul cu voință enigmatică. Ingenuitatea în care mă scăldam începuse să doară.

Iată așadar cum se leagă cele două aniversări de la începutul verii și de ce este sănătos scrisul. Iată cum devin sentimentală zilele astea și de ce învăț să tai un film de pe youtube. Ca să spun simplu, cu drag un "la mulți ani, copilă scumpă"!

Descoperiri

De când creez eu poveștile cu Spotu-dinozaur, zice, și oare de unde a venit el, mă privește întrebător cu ochii lui mari, atât de mari cât îi face dorința sinceră de a ști, eu îi sorb acea aviditate naivă din privire, rupând timpului câteva secunde pentru contemplație, fac o paranteză să spun că am adesea impresia că timpul îmi face favoruri, pentru că pur și simplu își îngheață clipe, secunde pentru bucuria mea de mamă, mulțumesc, închid paranteza, copilul așteaptă răspunsuri, dar nu așteaptă mult, dacă nu primește și le caută singur, operează deja cu concepte abstracte ca timpul scurs, așadar se uită înapoi la el însuși acum un an, apoi mai intră unul în adâncimea vremurilor duse, aici intervin și eu, căci timpul a pornit iarăși să-și numere secundele, îi spun că voi căuta printre filele jurnalului meu și că sigur vom putea aprecia cu autenticitate momentul zero al lui Spotu-dinozaur.

Îmi place să-i descopăr fetiței noastre preferințele, nu atât pentru a le ști, cât pentru a afla că ele există. Este greu de imaginat că oamenii nu își vor manifesta înclinațiile la un moment dat în viață, dar cu fetițele tăcute și misterioase ale lumii nu stă treabă atât de lesne. Ele te păcălesc cu încăpățânarea lor de a tăcea sau a urla tainic, așa încât tu, ca scrutător îndrăgostit iremediabil al lor, tot le cauți atent bucuriile în gesturi și în apropieri, rămânând adesea tulburat de deșertul lor de gusturi. La început le cauți cu fervoare, pentru a i le servi ca premii de bună-învățare, dar când fervoarea se mai stinge, începi să simți vina de a i le condiționa după raționalul tău plac și păcatul vanității tale. Asta mai ales când efectul jocului de-a Dumnezeu nu este cel scontat. Apoi încerci să te ierți și să fii mai precaut cu rânduielile tale și te bucuri simplu fiindcă fetița anosmică mișcă brusc din năsuc.

În tonuri de wah-wah

Astăzi am vorbit pentru o emisiune de la Radio România Actualități, Horica și cu mine, apoi și ceilalți copii, despre Kiti, cartea lui Horica, autism, familie, muzică, ne-am închis în camera de muzică pentru liniște și inspirație, iar dacă liniștea n-a fost deplină, căci aerul din încăpere a mai vibrat pe înaltele lui Kiti de dincolo de ușă și pe joasele neamplificate ale chitarei din brațele lui Horia, inspirația a venit, zic, a venit peste Horica, el a vorbit foarte frumos, ca de obicei, cald și protector față de sora lui, dezinvolt și sincer. A spus despre Kiti că obișnuia să îl asculte fericită când îi cânta la chitară, însă că mai nou fetița își astupă urechile cu mâinile când o face, a spus-o cu o voce moale, parcă cu părere de rău, parcă îndoindu-se de ceea ce a sugerat zicând ce-a zis. Apoi s-a mai gândit, l-am ajutat puțin, reamintindu-i, o știi doar pe Kiti cu mâinile pe urechi încă de când era un bebeluș, nu-i așa? Și s-a înveselit cu glas mai apăsat, 'de fapt eu am încercat să o imit pe Kiti și pentru asta am fost foarte atent și am observat că ea își apasă ritmic și discret urechile, mai tare, mai ușor, așa că asta am făcut și eu, la început sunetele s-au perceput înfundat, departe, apoi le-am auzit mai ascuțit, mai din afară, apoi, prea tare, de aceea am potrivit, cum face sora mea, apăsarea pe urechi cu sunetele plăcute auzului și, făcând acest joc de presiuni diferite cu mâinile pe urechi, am obținut o muzică frumoasă, expresivă, ca un wah-wah, vreți să vă cânt cu wah-wah?, iar dacă vă interesează ce cred eu despre faptul că sora mea stă des cu mâinile pe urechi, am să vă răspund că eu cred că își compune singură în urechi o muzică liniștitoare, plăcută din tonurile pe care i le oferim noi, ca să ne înțeleagă și să ne 'auda' mai aproape, mai frumos, eu cred că îi face nespus de bine să îi dăm șansa să ne asculte în wah-wah, fiindcă Kiti adoră wah-wah'.

Îngăduință

Pentru Laura si alti neutilizatori de facebook sau frumusete la firul ierbii

Calendar de advent, ziua 8

Copiii tânjesc după zăpadă, acum, că școala începe să împrumute deja din lejeritatea zilelor de vacanță, este tot ceea ce le lipsește, se visează deja înotând în zăpadă precum băiețelul din cartea de la Moș Nicolae, nici măcar jungla din povestea lui Felix nu mai e o junglă tipică, ceea ce nu trebuie să ne mire pentru că în jungla din China de pe planeta lui Spotu-dinozaurul anotimpurile sunt la cheremul povestitorului, însă povestitorul, la rândul lui, este la cheremul surorii sale, căci strigătul ei prelung și puternic lansat din timp în timp nu poate fi acoperit de glăscior subțire de povestitor înfocat, așa încât se mai supără și naratorul și pleacă, trântindu-ne în nasul nostru de auditoriu un neîmpăcat: 'am obosit să fac atâtea pauze din cauza lui Kiti!'.

O fotografie frumoasă, dintr-o iarnă frumoasă, într-o zi frumoasă, dar rece, de iarnă ce se pregătește, se pare, să își primească mult-așteptata pătură de zăpadă, ca să întâmpinăm cum se cuvine Crăciunul:

'Acțiune!', se filmează

Ieri au venit din nou acasă să ne filmeze. Am ajuns deodată în fața casei, abia am reușit să îl trezesc pe somnorosul mic din mașină, iată-l astfel cu încă un motiv să fie morocănos pe moment. Celălalt motiv este subînțeles, înscris de fapt în gena de frate: gelozia. 'Bună seara, ciudaților' nu este tocmai cel mai manierat mod de a îți întâmpina musafirii, din fericire încă găsim o scuză timidă datorată înălțimii relativ mici a nemulțumitului. 'Ciudații' nu se simt ofensați, ei sunt ditamai adulții, obișnuiți până la urmă cu ostilitatea, asta îmi imaginez eu, în definitiv ei pătrund în intimitatea multor oameni cu camerele lor de filmat, ceea ce mă face să cred că au întâlnit în meseria lor destui ursuzi. Nici noi nu avem maniere, astfel își manifestă ei delicatețea de a nu ne pune într-o lumină nefavorabilă, ba, mai mult, își îndreaptă favorabil luminile către fețele noastre. Ca să ne filmeze. Nu încep treaba imediat ce intră în casă, nici nu au cum să o facă atât de repede, dintre toate echipele ce ne-au vizitat până acum, aceștia au cel mai complex echipament de filmare, așadar au nevoie de un timp suplimentar pentru a purcede la 'acțiune'.

Aprindem toate luminile de care dispunem, ei ne completează, ba ne cuceresc de-a dreptul, cu luminile lor profesionale. Toată camera de zi este acum inundată de lumină, Kiti își ascunde nasul sub o perniță moale, iar gestul ăsta se echilibrează firesc cu un funduleț delicat ridicat către lampa-vedetă. Vă rog să nu o filmați astfel, îi apăr eu repede fetiței nepăsătoare dreptul la intimitate, mi se înțeleg temerile, ceea ce însă nu îmi scade din insistența cu care țin ochii pe ea.

Lui Horica i se montează microfonul portabil de gulerul tricoului, el se joacă cu microfonul, îl ciocănește cu degetul și îl testează suflându-i niște sunete ascuțite. Un domn așezat discret pe consola mea sculptată din lemn de sheesam sare ca ars sau, mai bine, sare înțepat brutal în urechi de testele lui Horica, descoperindu-și urechile de căștile receptoare. Horica se scuză și râde, apoi își așteaptă cuminte întrebările.

Felix acceptă bucuros niște desene animate, momeală pentru alinarea geloziei de a nu fi în prim-planul acțiunii ce animă atmosfera casei. Negociem cu el de pe poziții de forță eliminarea sonorului și câștigăm. Între timp, filmarea începe. Horica are voie să fie el însuși pe taburetul generos al camerei de zi, ușor excentric în cadrul camerei uriașe de filmat se tolaneste Kiti pe un colț de canapea, și ei i se cuvine un pătrățel de imagine filmată. Așadar, Horica redevine el însuși, imobilizat pe taburet, din cauza microfonului mobilizabil, dar fix pe taburet de data asta, iar Kiti continuă să rămână ea însăși, de aceea își amintește brusc că ea adesea scoate lampadarul din spatele ei din priză. Ceea ce se hotărăște să și facă, așadar se ridică de pe canapea, trece nonșalant prin fața lui Horica, ajunge în dreptul lampadarului, îl scoate din priză și revine tacticos de unde a plecat. Noi râdem, cineva readuce suplimentul de lumină al lampadarului nostru în cadru, noi râdem iarăși, pentru că știm că scena se va repeta.

Trec orele cu liniște sufletească dinspre Kiti, dar cu gălăgie din multe direcții, nu uitați, suntem foarte mulți oameni împrăștiați prin încăperile comunicante ale casei noastre, urmează să încheiem filmarea cu și mai multă interacțiune între copii. Încropim ring de dans, dansul este atuul nostru pentru astfel de momente, iar Ella își lansează trilurile armonioase în aer. Copiii primesc liber la nebuneală și distracție, Horica și Felix sunt de nestăvilit. Vine acum timpul ca și Kiti să dovedească persoanelor străine din casă că are un zâmbet fermecător (zâmbisem eu mai devreme), ba chiar râde cu gura până la urechi, căci băieții o smotocesc ca pe o pisică, o trag de rochiță, o învârt în brațe, o aleargă în fața camerei de filmat într-un pseudo-dans smucit, haios și binefăcător pentru dispoziția aleatorie a fetiței, dar și pentru cea a frățiorului gelos. Cât despre dispoziția lui Horica, spun doar că mi-a trebuit să scornesc ceva stăvilitor ca să îi opresc salturile zvăpăiate. Ceea ce am și făcut, l-am călcat pe un picior, de l-am făcut să o ia la fugă și să îmi strige 'mi-e frică de călcăturile tale, mi-e frică!' și să își ia laptopul în brațe, sus, pe canapea, în siguranță față de pașii mei plini de cruzime.