Stăm lipiți cu nasurile de peretele din sticlă transparentă și privim lacul. Peștișorii vin în grupuri mici la chemarea ploii, iar Felix deschide ochii larg, plin de entuziasm, doar-doar îl surprinde pe duhul apelor în plutire vagă la suprafața apei. Mă îndoiesc că ploaia îi permite duhului să se întrupeze, dar îmi țin îndoiala închisă, ca să nu-l dezamăgesc. Duhul apelor este foarte bun, îndeplinește dorințe, mami, dar numai dacă nu minți, îmi spune Felix, iar eu îmi amintesc de o fabulă scrisă de Lev Tolstoi, pe care tot Felix mi-a povestit-o de curând. Cred că știi, continuă el, care este prima mea dorință, nu-i așa, întrebare pentru al cărei răspuns nu știu în ce povestire să mă situez, o fi cea cu darurile de la Moș Crăciun, o fi cea cu telefonul către extratereștri sau cea cu cățelul de știință care inventează aparatul de dorințe. Hmmm, zic, ca expresie a încurcăturii în care mă aflu, iar Felix mă încurajează, hai, că știi, nu se poate, este ceva legat de Kiti. Sunt realmente surprinsă, suntem în miezul jocului, suntem în preajma scrisorii către Moș Crăciun, suntem doar noi doi, iar băiatul, în ciuda jocului, a scrisorii, a intimității sau, poate, tocmai datorită acestor condiții, Felix se gândește la sora lui. Știi, eu o iubesc pe Kiti, continuă timid, și îmi place să mă joc cu ea în weekend, după ce mi se descarcă tableta, o să ne fugărim amândoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu