Atitudinea pozitivă în tenis

1-0, 2-0, 3-0, 4-0. Nu sunt bine pregătită să îi fac față onorabil. E încrezător, optimist, glumește satisfăcut pe seama jocului meu necompetitiv astăzi, ce-i drept. Copilul meu joacă pe terenul de tenis un rol dublu: este eroul-jucător și este comentatorul, adesea hâtru, al propriei sale interpretări. Îmi plac glumele lui, îmi place atitudinea lui pozitivă, însă sunt sceptică în ceea ce privește rezultatul comportamentului său exuberant, excesiv vocal. Tenisul este un sport greu, în afara tehnicii, tacticii și strategiei de joc, pentru care trebuie să fii bine pregătit și neapărat concentrat, ai nevoie de un psihic echilibrat, care să nu te infunde în deznădejde, în cazul unei erori, și care să nu te entuziasmeze exagerat, în cazul unor avantaje de moment.


4-1, 4-2, 4-3. Băiatul rămâne excesiv vocal, doar că devine un comentator autodispretuitor, lipsit de încredere, care se blamează și se revoltă în neputința-i temporară. Nu îmi place patima lui, cât de eficientă ar putea aceasta să fie?
 
Atitudinea pozitivă se construiește. Comportamentele noastre impulsive sunt efectul atitudinii față de evenimentul-cheie. Imaginează-ți, Horica, rezultatele unor comportamente-efect ale unei atitudini pozitive! În acest caz, mă aștept la niște rezultate pozitive. Confirmă-ne, Horica, apariția rezultatelor negative ale comportamentelor-efect, ce se întâmplă ca urmare a unei atitudini negative!


Dar cum influențăm atitudinea, fiindcă știm că aceasta nu ține numai de educație, cunoaștere, ci ține și de temperamentul înnăscut, mai ales în competiții, în general, și în cele sportive, în particular? Deoarece atitudinea pare a fi într-o relație directă cu comportamentul și cu rezultatul lui, este intuitiv să ne propunem să modificăm comportamentul, acea variabilă maleabilă, supusă adesea voinței, așadar rațiunii. Pentru a modifica un comportament este necesară analiza lui amănunțită, care ne va da o măsură obiectivă a acestuia, ceea ce înseamnă măsurarea concretă, neemotionala, cu ajutorul unor instrumente neutre, imparțiale a comportamentului. Această analiză ne pune în față dimensiunile comportamentului, ceea ce ne înlesnește construirea unei strategii de influentare a lui, în sensul dorit.

În cazul sportivilor-copii, poate și în alte cazuri, interferența avizată sau, cel mai des, neavizată a părinților în manifestările copiilor tinde să fie foarte mare, este profund emoțională și mult mai puțin rațională, din motive lesne de înțeles. Ca atare, chiar dacă inputul părintelui este pozitiv, copilul se găsește nedorit în mijlocul unui dezechilibru interior, pentru că trăirile sale din momentele jocului sunt ale sale și numai ale sale și sunt resimțite intens, iar în funcție de puterea de empatizare a părinților săi, acestea tind să le echilibreze pe cele ale părinților, adică se adaptează unor condiții noi, nenaturale. Așadar, împotriva intuiției, intervențiile părinților în comportamentul copilului lor îl pot împovăra suplimentar pe acesta, iar construirea atitudinii lui pozitive devine mai dificilă.


Într-un sport ca tenisul, victoria și înfrângerea depind de câte un număr. Numărul care te face învingător reprezintă procentul de puncte câștigate, în același fel, procentul de puncte pierdute te numește învinsul unui meci de tenis. Prin urmare, nu îți este interzis, ție, jucătorule de tenis, să greșești o lovitură, să pierzi un punct. Acest lucru nu este cel mai simplu de înțeles și de acceptat fapt de către copilul care joacă tenis, întrucât percepția acestuia față de eroare este negativă și valoarea negativă este amplificată de balanța ce se inversează spontan în defavoarea lui și în favoarea adversarului său, căci, e simplu, un punct pierdut dintr-o eroare de unul înseamnă un punct câștigat cu ușurință de celălalt. Totodată, presiunea care se pune pe sportivul-copil pentru dobândirea unei tehnici cât mai aproape de perfecțiune este foarte mare și, adeseori, eroarea de tehnică este condamnată. Dar să nu uităm, nu devii câștigătorul unui meci de tenis niciodată prin obținerea unui procent de 100% de puncte câștigate. În concluzie, copil drag, îți este permis să greșești, nu îți datorezi scuze, nici autoinvinuiri ție însuți!
 
Din faptul că, indiferent dacă câștigi sau pierzi un meci de tenis, vei acumula un număr destul de mare de erori și puncte pierdute, rezultă că prăbușirea echilibrului interior al jucătorului de tenis este simplu explicabilă și este o funcție discontinuă, fluctuantă și neapărat nenulă. Consecința acestei evidențe, pentru construirea și menținerea atitudinii pozitive pe tot parcursul confruntării, este antrenamentul pentru acceptarea greșelii, evident dublat de antrenamentul tehnic, tactic și strategic de joc.



6-4, Horica câștigă în cele din urmă primul set, nu știu dacă ar fi făcut-o în condițiile unui adversar mai puternic decât mine, dată fiind atitudinea negativă ce l-a cuprins din cauza iminenței pierderii setului. Propun o mică pauză de analiză comportamentală a momentului critic de joc. Îl conving că îi este permis să greșească, pare să înțeleagă și observăm că erorile sale s-au produs pe un fond de pierdere a atenției și concentrării, din cauza autoinvinovatirii, interioară și exterioară. Izolăm din foaia virtuală de analiză, dimensiunea de autoinvinovatire exterioară (excesul de cuvinte aruncate împotriva lui însuși) și hotărâm să modificăm această dimensiune și anume, îi propun să se concentreze, în afară de joc, pe reținerea oricărui comentariu negativ sau pozitiv pe tot parcursul întregului set ce va urma, comportament pe care doresc să îl obțin și să îl întăresc cu ajutorul unei recompense extrinseci, în prima fază.
 
6-4, 6-1, Horica încheie în liniște meciul împotriva mea, respectând înțelegerea avută și probând ipoteza de lucru, cea considerată ca una probabilă și anume, atitudinea pozitivă se poate construi prin modificarea comportamentului-efect al atitudinii negative.

Pledoarie pentru a lasa copiii sa vorbeasca

Felix a inceput sa citeasca cuvinte din trei litere, he's a good reader, spune Jon. Citeste toate combinatiile de trei litere de pe masini, ii vad neobisnuita usurinta de a citi intr-un cuvant chiar si aranjamentele de cate trei consoane, usurinta pe care imi place sa o asociez cu faptul ca s-a nascut intr-o tara a carei limba abunda de cuvinte cu (prea) multe consoane. Nu ma tem ca va citi romane pana va incepe scoala, peste aproape doi ani, dar sunt avertizata de jur imprejur ca se va plictisi in clasa intai. In general, asta e un motiv de impaunare printre parintii de gradinitari batrani. Nu e cazul nostru.

Copiii nu se plictisesc in clasa intai fiindca stiu sa citeasca cateva cuvintele si sa scrie niste numere. Copiii nostri se plictisesc in scoala din alte motive. Cel mai frustrant motiv din lista mea virtuala este acela ca ai nostri copii nu sunt lasati sa se exprime liber. Pare mult mai simplu, in definitiv este rezonabil sa vrem simplitate, sa conduci tu, profesorul, lectia in clasa. In adevar, copiii sunt surse inepuizabile si superbe de idei, de teme, de intamplari ce pot, si poate nu ar fi chiar rau, sa insemne schelet de lectie frumoasa la scoala. Cand copilul spune ceva, el creeaza, el ne vorbeste despre sine, ne invata despre mintea de copil. Daca nu il ascultam sau daca ii inhibam dorinta de a ne spune, ne indepartam de fiinta cu trup miniatural si minte cristalina. Ajungem astfel pe taramuri indepartate, aride, triste, pentru ca asa sunt locurile fara copii, de unde ne privim copiii prin ochelari cu lentile hiperajustate, prin care ii vedem mici, viermuiti unii intr-altii, monocolori si greu de deslusit. Strigam si din ultima alveola pulmonara catre ei, ca sa ne auda, iar ei isi strang in palme urechile de teama sa nu surzeasca, atata dizarmonie se naste intre noi.

Dar copiii, impotriva credintei devenita cliseu ca 'scoala omoara copilaria', continua sa se joace. Nu, scoala nu omoara copilaria, ci noi, oamenii mari ai scolii, omoram sadici copilaria. Ne mai si mandrim cu asta, cel care ii stinge mai curand si ultima suflare, devine cel mai apreciat dintre toti. Bravo, felicitari, te imbracam in buchete magnifice de flori si iti croim cale moale si incantatoare de lauri tie, om mare si puternic!

As vrea sa aud mai multe glasuri de copil, jucandu-se si vorbindu-ne despre jocul lor acasa si la scoala. In clasa netulburata nici macar de o suflare, vad prea multi copii cu sufletele golite intempestiv. Cine isi doreste asa ceva in realitate?

***

Intamplare. Haioasa si educativa, in special pentru adulti. Sau intamplare cu copil fara buna-cuviinta, pentru unii. Nu pentru mine, asta-i limpede. Sunt mama copilului "fara rusine". Glumesc.

Gradinitarii joaca de-acuma tenis. Sunt gradinitari batrani. Ei (se) joaca tenis, ca asa e firesc la varsta lor. Primesc note, dar ele nu sunt decat niste ecouri ale numerelor de care au auzit incercand sa-si numere degetelele, apoi sa numere diverse obiecte insiruite. Asadar, nu se sinchisesc prea tare de ele.

Felix arunca racheta de tenis pe jos. Nu e suparat sau nervos, poate doar impulsiv, oare testeaza ceva? Un profesor il vede si il cheama la el, pe ton bland. Asta este un amanunt important, Felix nu raspunde frumos celui care il admonesteaza. Respir usurata, ma bucur pentru profesor ca e linistit. Asadar Felix se apropie zambind de profesor, care il ia de maini si ii spune o poveste. Povestea este despre un moment din copilaria sa mai putin imbelsugata, despre o dorinta puternica de a avea propria lui racheta de tenis, despre o seara in care un angajat al clubului sportiv in care copilul de atunci juca tenis a aprins un foc mare (amanunt fericit care a prelungit inca putin rabdarea lui Felix), foc menit sa arda complet rachete de tenis distruse, din lemn pe atunci, despre disperarea de a scoate din foc o racheta prea uzata a copilului pentru implinirea dorintei. Cam atat a ascultat cuminte povestea copilul de azi, apoi s-a plictisit si s-a smuls zambind din mainile profesorului, fugind vesel la joaca catre o fetita cu codite si gurita larg deschisa de bucurie. Profesorul a ramas dezamagit pentru ca Felix nu a prins morala povestii, am incercat sa il scuz spunand ca e prea mic pentru a intelege atata complexitate.

Ora a continuat linistit, apoi s-a incheiat. Am imbracat baiatul si am iesit salutand amandoi pe fiecare in parte. Cand a ajuns in dreptul profesorului de mai sus, Felix a strigat vesel si fugind, lasandu-ma pe mine in urma cu parere de rau pentru dezamagirea din mimica profesorului: la revedere, racheta arsa! Concluzie? Copilul, obraznic? Nu, nu cred! Copil necuviincios? Nu chiar! Sa fi fost poate mesajul pentru copilul de gradinita prea ambalat? Hmmm.

Patinaj pentru unii, pseudopatinaj pentru altii

Gata cu schiul, ieri ne-am mutat pe gheata patinoarului. Doi euro de pereche de patine, inca doi pentru pinguinul greu cu schiuri si manere pentru primii pasi pe gheata ai copiilor si nimic pentru accesul pe patinoar. Interesant, desi Kiti nu a mai incaltat ghetele cu patine cam de doi ani, m-a refuzat insistent in garderoba cand am incercat sa o descalt. Nu si nu, haide Kiti, totusi, am rugat-o si am trecut peste refuzurile ei. A acceptat, ce era sa faca cu o mama si mai insistenta, si ne-am indreptat spre gheata, eu cu picioarele prea libere in ghetele de imprumut in care am intrat cu o usoara retinere iar Kiti, banuiesc ca nici picioarele ei nu si-au gasit cel mai confortabil loc, pasind nesigur, pe o traiectorie serpuinda ce I-a incolacit membrele inferioare in plan frontal si totodata i-a desenat niste curbe de mers atipice si in plan vertical din cauza faptului ca gleznele cedau din cand in cand deasupra lamelor subtiri ale patinelor. Recunosc ca ne-a distrat teribil imaginea nesigurantei mersului ei chiar daca ne-am dat seama ca nu prea o sa tina faze cu patinatul. Ceea ce chiar asa a si fost. Odata ajunsa pe gheata, Kiti s-a apucat strans cu mainile de manta si a inceput sa planga. Degeaba am incurajat-o, I-am zambit, a primit priviri intelegatoare si de la ceilalti patinatori, nu si nu, Kiti s-a lipit de marginea salvatoare ca de un colac in mijlocul oceanului continuandu-si jalea. Realizand ca nu mai e nimic de facut intru aducerea unui spirit zen deasupra lui Kiti patinatoare, am condus-o paralel cu manta spre iesire iar odata cu scoaterea brusca a patinelor din picioare am regasit aproape instantaneu zambetul delicat pe fata-i frumoasa. Drept urmare, cu aceeasi multumire, doar scapase de calvar, Kiti s-a asezat pe o banca din cele dispuse in amfiteatrul cu privire spre patinoar. In continuare m-am ocupat de initierea intr-ale patinatului a lui Felix desi de acest lucru s-a ocupat mai competent pinguinul de doi euro de mai sus si mai mult chiar decat atat, pinguinul m-a sustinut generos si pe mine intrucat nu mi-am regasit in memorie siguranta mersului pe gheata pe care m-am bazat cand mi-am inchiriat patinele. Horica ,desi nesigur si el cocotat pe patine, cu entuziasmul specific copilaresc, s-a lansat intr-o cursa nebuneasca pe gheata cu el insusi soldata evident cu cateva cazaturi usoare cat se poate pentru o cazatura cu fundul pe gheata dura. A mai cazut si Bicu o data, de data asta ceva mai dur dar nu pentru ca s-ar fi lovit tare ci pentru ca s-a prabusit cu un zgomot si niste gesturi exagerate care a adus in afara de oameni din familie si straini in jurul lui, hohote de ras si I-a aruncat sapca de care nepotii se simt inexplicabil atrasi hat departe la cativa metri departare.