Arit(mi)metica unui grup afectuos

Vorbesc în mașină cu Horica despre numere raționale, numere reale, calcul algebric. Felix este interesat,  îi cere fratelui, pe care îl privește, într-un atare context, cu duioasă fascinație, să îl provoace cu diverse 'ghicitori'. Aflat adesea într-o adorabilă stare contemplativă, Horica nu 'ghiceste' sensuri figurative ale cuvintelor, de aceea pornește să inventeze ghicitori pentru fratele său, care își dizolvă instantaneu dorința de a calcula în mai generala dorință de a raționa, așadar se bucură să găsească răspunsurile așteptate. Dialogul celor doi își ține ritmul incitant până când lui Horia îi vine ideea unei ghicitori al cărei enunț cuprinde cuvântul 'companie'. Felix se bosumflă, el replică supărat, pentru că nu găsește răspunsul ghicitorii, că nu i se pare corect să i se spună ghicitori cu companii. Horia râde înțelegător, ceea ce îi aduce în minte sensul figurat al cuvântului ghicitoare, așadar continuă să-l provoace pe Felix, de data asta cu calcule destul de dificile. Îi propune niște exerciții cu numere întregi, adunări și scăderi, pe care Felix este tare mândru să le fi înțeles, apoi îl invită să dea un răspuns, de a cărui corectitudine va depinde atribuirea din partea autorității de frate mai mare a titlului de 'nemaipomenit de inteligent'. Felix stă în fața unui calcul de genul 'trei la pătrat supra trei'; generos, Horia îi acordă atât timp de gândire cât este necesar, fără limită. Îi observ lui Felix prin oglinda retrovizoare mimica reflexivă și determinată, copilul poartă și proiecția viitorului zâmbet de învingător în colțul gurii, el numără în gând și numără bine, fiindcă vine cu răspunsul corect și cu bucuria de a i se recunoaște efortul de a fi priceput. Horia îi acordă titlul promis, dar nu uită să îl tachineze, de fapt, să îl mângâie pe micul matematician, spunându-i că și dacă ar fi dat un răspuns greșit, ar fi rămas suficient de inteligent, după care își pune căștile discret, în așa fel încât să nu îl observe Kiti, și reintră în starea contemplativă, familiară, așadar liniștitoare. Felix își mută deodată atenția asupra mea, mă conduce către lumea poveștilor sale cu o întrebare și răspunsul său, tu care crezi că este cea mai simplă meserie din lume, mami, fiindcă eu cred că este aceea de scriitor, apoi pornește direct în povestea unui Egipt antic de-a dreptul năucitor, cu un faraon Pepi, cățel, și templul său, un coteț uriaș și altele asemenea.

Când calci apăsat un covor roșu imaginar

Știu încă de dimineață cât pot întinde coarda cu Kiti, asta dacă țin să o întind, iar eu asta îmi propun de fiecare dată, întrucât îmi place să o conectez cu noi, așa că tot trag ușor de ea, încercând să nu o frâng. Trag și la propriu, obrajii ei generoși nu mă lasă niciodată indiferentă, dar mai ales trag vorbe din ea, gesturi din ea, răspunsuri de orice fel de la ea. În dimineața asta o simt deosebit de elastică, ceea ce este fundamental bine, însă poate fi și neplăcut, pentru că cu cât este mai elastică, cu atât revine mai precipitat în poziție inițială. Leg logic buna ei dispoziție de somnul lung și liniștit recăpătat parcă după o eră lungă de nopți agitate, îmi mulțumesc în gând pentru încrederea că somnul se poate însănătoși și neajutat de somnifere sintetice și încep să trag. Râde și se mișcă peste tot cu un biscuite în mână, pe care nu îl mănâncă, dar pe care nu îl lasă deloc. Eu spăl câteva farfurii și căni în bucătărie și îl declar pe Felix polițistul meu, după modelul de la școală, acolo unde pe rând copiii sunt polițiști, acesta are misiunea de a o urmări pe Kiti și a-mi comunica coordonatele ei în spațiul nostru de acasă. Lui Felix îi place jocul de-a polițistul, Kiti este și ea încântată de joc, fiindcă fratele ei îi dă amendă după amendă, pentru fiecare abatere de la conduita unanim acceptată în familie. Nu există amendă pe lume pentru Kiti care să îi strice acum fericirea, ceea ce îl face pe băiat să mă întrebe dacă nu cumva Kiti 'greseste' intenționat pentru a căpăta amenzi. Tot el propune ca la douăzeci de amenzi primite, să i se anuleze dreptul la biscuiți pe o zi întreagă. Eu râd, Kiti râde, evident și Felix râde. Apoi îi explic polițistului meu că nu este necesar să scrie o amendă și pentru faptul că Kiti stă pe canapea cu fundu-n sus și capu-n jos, căci asta nu ne afectează cu nimic mai mult decât cu niște zâmbete pentru poziția ei neașteptată.

La centru ajungem în pas alert, mă gândesc nu doar la pașii ei apăsați, ci și la ai mei, tot apăsați, mă fac să îi leg de temperamentul ce ne caracterizează și ne ghidează, suntem apăsați în dorințe, apăsați în decizii, apăsați în acțiune și în reacțiune. Îmi continui gândul și mă întreb cum să îi valorificăm mai solid  încărcătura asta energetică în învățare, dar călcăm deja, paralel și, evident, apăsat, trotuarul din fața școlii ei, acaparat aproape în întregime de niște schele gălbui, înalte, late, ușor înfricoșătoare, menite să ajute niște constructori să înfrumusețeze clădirea. Așadar las pe mai târziu frământări intelectuale și pătrundem în anticamera centrului, o cămăruță lungă și îngustă, mobilată cu dulapurile copiilor și ale terapeuților, cu o canapea, un fotoliu și o masă cu un scaun, acum plină ochi de fetele-terapeut ale școlii, ce stau la o șuetă așteptându-și elevii, față în față, în două șiruri  dispuse paralel, unul pe canapea și fotoliu, celălalt pe un raft-suport al dulapurilor de haine. Ca întotdeauna Kiti este primită cu urale, de data asta uralele sunt multiplicate de atâtea ori de câte fete sunt acolo să ne întâmpine, iar Kiti nu-și mai încape în piele de bucurie și mândrie. Aceasta o face să izbucnească în râs, râs ce o însoțește permanent pe măsură ce dă haina și cizmele jos și le 'aranjeaza' în dulapul ei, alături de ghiozdan. Este toată roz, o bombonică în dimineața asta, o bombonică dulce, fiindcă râde, râde și când trece printre cele două șiruri însuflețite de susținătoare, de la dulap la camera de lucru, râde, fiindcă i se râde și i se vorbește cu veselie, râde, fiindcă este admirată și încurajată să o facă.

Pentru elasticitatea ei de azi, deseara voi apela la toate farmecele mele de mamă-regină, zână și ce-oi mai părea în ochii lui Felix, da, voi abuza de poziția puternică pe care o am în fața copilului meu, doar ca să îl rog să îi șteargă lui Kiti vreo zece amenzi. Cred că voi reuși, pentru că voi fi atât de apăsată în exprimarea dorinței mele, încât știu că îl voi îndupleca pe micul meu polițist. Minus zece amenzi, iată altă mică bucurie!

Secetă nu doar pe Pământ, ci și pe Marte

Sfârșit canicular de august. Din peste patruzeci de tuia, ce închid convenabil latura de nord a curții, aproape o pătrime dă semne vădite de ofilire. Cu hortensiile, ce ne înveselesc aleea de piatră de la intrarea în curte, depunem serile eforturi secatuitoare de reanimare. Buchetele lor rotunde de floricele sunt în suferință, dar frunzulițele tinere, verzi de smarald, ce se întrupează aproape de pământ din trunchiurile sănătoase, sunt răspunsul așteptat al strădaniei și încrederii noastre. În schimb, trandafirii dovedesc inteligență în supraviețuire, deși sunt îmblânziți de vreme îndelungată, ei își duc încă în gene priceperea ancestrală de trai în sălbăticie, așa încât lor nu le ducem grijă mare, dar le mai ducem câte-o mângâiere.

M-am așezat pe bancă, aproape de un băiețel subțire, știrb, îmbrăcat într-un tricou roșu aprins, care ținea în dreapta lui un penar negru de piele și o sticlă mică de apă plată. Copiii își găsiseră câte ceva de făcut pe lângă mine. Kiti a apărut de după un copac, vorbind o limbă necunoscută. Trebuie să fac o paranteză și să spun că limba lui Kiti are uneori o frumusețe aparte. E melodioasă, deoarece se cântă pe tonuri amestecate, e caldă, deoarece conține multe vocale, e veselă, deoarece se rostește în tempo allegro. Imaginează-ți niște bătăi scurte, alerte, libere, modulate ritmic, ale limbii pe palat și dinți, un fel de experiment vocal bebelusesc. Închid paranteza. S-a întins spre sticla de apă a băiețelului, am oprit-o, iar băiețelul și-a ridicat penarul și sticluța în mâini, ca să le mute în stânga lui. Kiti a insistat, băiatul s-a impacientat. Ha, ha, i-am râs încurajator, așa sunt marțienele astea, mereu în căutare de apă, e prima oară când întâlnești un marțian? Îhî, a aprobat băiatul, strângându-și sticla în palmele micuțe. Dar nu te sperie, nu-i așa? Nu, nu, zâmbind timid. Atunci a apărut și Felix, l-am prezentat băiețelului și marțienei Kiti. Dar Kiti nu e marțiană, fiindcă marțienii sunt verzi, a fost Felix de părere. Dar vrea apă, a venit decisiv și băiatul, iar mama ta a spus că marțienii caută apă pe Pământ. Felix m-a privit bănuitor, apoi a concluzionat: bine, Kiti e marțiană, mi-am amintit, de fapt marțienii nu sunt verzi, ci sunt mov cu floricele.

Mămăruzele din capul lui Panda

Prin ierburile înalte și încâlcite ale capului de Panda mărșăluiește veselă o trupă de mămăruze. Mămăruzele nu sunt asemenea căpușelor boreliozifere, deși cățeii se tem de ierburile de pe capul Pandei, ci sunt niște ființe mai ciudate, nici cal, nici măgar, ar zice omu', așadar nici furnici, nici buburuze, cu câte șase piciorușe, cu corpul suplu și fin ca al furnicilor, dar roșu punctat ca al buburuzelor.

Mămăruzele sunt într-adevăr niște insecte, dar sunt insecte speciale, fiindcă poartă papucei în picioare. Din fericire pentru mămăruze, ele nu sunt nevoite să își cumpere papuceii din magazine, de fapt chiar refuză să se gândească măcar la nebunia asta, cine a văzut sextete de pantofi numărul 0,5 vreodată în magazine? Mămăruzelor le cresc firesc papuceii în picioare, precum le crește barba țapilor, fără măcar s-o știe. De aceea Panda își adoră mămăruzele din cap, fiindcă poartă papucei în picioare.

Și mai are un motiv întemeiat ca să își adore mămăruzele din cap: Panda este de fapt un pui drăgălaș, deci este sincer și încrezător, deschis și liber, așadar plin de considerație pentru natura sa. În plus, fiindcă poartă papucei, mămăruzele hoinăresc inepuizabile prin desișul întortocheat constituit de ierburile capului lui Panda, pe care le conectează neîntrerupt și fascinant de degajat în snopuri surprinzătoare ce îi aduc mereu zâmbete pe chipul său rotund de Panda.

Puiul de Panda cu mămăruze în cap este cel mai fericit pui de panda existent și, fiindcă mămăruzele din cap îi aduc necontenit bucurie, el se va găsi în timpul care urmează în căsuța caraghioasă a fetiței Kiti, o pisicuță căreia i-a împrumutat din prietenie câteva mămăruze pentru câteva zile, ca să o gâdile și pe ea pe cap și s-o înveselească. Vino și tu AICI și simte-te bine! Ia-ți și mămăruzele cu tine, știu că-ți mai mișună câte una și ție, hi, hi, hi!

În igluul visurilor noastre

Ezit de fiecare dată în iarnă să îmi doresc zăpadă, dar, odată căzută, chiar și într-un nefiresc unghi ca acela ce se întâlnește cu pământul la întregi kilometri depărtare de locul din care pleacă, din cauza viscolului extrem, deci, odată căzută, mă duce înapoi în amintirile zăpezilor copilăriei și ale exaltării inocente cu care acestea veneau de fiecare dată. Așadar e iarăși același sentiment bun, pe care mintea mea se încăpățânează să îl valideze iremediabil ca atare, e încredere și recunoaștere a forței vieții și e confirmare de sublim estetic dumnezeiesc.

Ce cantitate impresionantă de zăpadă în curte! Și cât de variat s-a dispus după vijelie! Întreaga curte e o hartă strălucitoare reliefată surprinzător, e munte de escaladat, nivel de mare solidă pentru patinat, e junglă înghețată, imposibil de străbătut. În plus, mai e și inundată de soare așa-zis cu dinți, dinți care au mușcat din pielea delicată a lui Felix, acum, cu pete roșii, ușor tumefiate pe obraji, glezne și încheieturile mâinilor. Dar gerul trebuie înfruntat ca să urci, să te tăvălești, să înoți, să bulgărești, să guști din zăpadă, nu ești copil dacă n-o faci fără griji și sărăcești câte puțin de fiecare dată când ignori bucuria asta.

Și-au propus să construiască un iglu încă de la primele semne că ninsoarea se intețește, așadar, odată ce viscolul s-a potolit, au ieșit toți trei, potrivit înfofoliți, mai puțin Kiti ale cărei mâini nu suportă acoperirea mănușilor, la zăpadă, însoțiți de către tati lor. Și au explorat electrizați reliefurile ademenitoare, oprindu-se în fața unui bloc înghețat de zăpadă, întins pe o traiectorie de o curbură subtilă, creată de vânt, bloc înalt, cel puțin mai înalt decât copiii, atât de înalt încât să creeze un decor magic de Ice Age, dacă mai era nevoie. Și au săpat tunel în el și iglu l-au numit, deși arată mai degrabă ca terasa unui iglu, apoi l-au binecuvântat cu trupusoarele lor înflăcărate de beatitudine în ciuda gerului geros, înghesuindu-se chiar doi deodată înăuntru, feriți de vânt, ninsoare și sălbăticiuni, că așa e deseori în lumea de poveste.

Și chiar dacă roșeața intensă de preîngheț a mâinilor sensibile, dar totuși rezistente ale lui Kiti, precum și a obrajilor delicați ai băieților se menține încă, abia-abia pălind, ea va fi demult uitată, pe când o altă amintire magică se va fi întipărit pentru întotdeauna în memoria fantastică de copil. Căci, precum bine zice Kurt Vonnegut, "nu există nici un motiv pentru ca binele să nu învingă răul".

Sfârșit de săptămână cu căței

Am deschis usa de la intrare si am scos nasul in aerul rece, aproape inghetat de noiembrie, pretins decembrie. M-am intors din drum ca sa trag caciula si gluga mai adanc pe frunti de copii, capul preadolescentin neacoperit este vointa de neclintit, semn de nonsalanta si certitudine, pana la urma firesti, pentru varsta de douasprezece ani. Deodata, dinspre gard, din spatele unui ghiveci cu o tufa sanatoasa de conifer, au aparut, stingheri si adorabili, doi catei ca doi bulgarasi rotofei si moi, care ne priveau blajin si rugator si care ne-au transformat instantaneu senzatia neplacuta de frig in bucurie pura. Copiii au alergat catre ei, cateii nu s-au speriat, ba au inceput sa ne implore sa-i hranim cu miorlaiala lor de pui universali. In entuziasmul spontan general, am scos un iaurt din frigider, l-am amestecat cu o cana de lapte intr-un castronel sacrificat si l-am scos in fata usii, invatandu-l pe Horica sa ii aduca, pe rand, pe puisori si sa-i afunde cu boticurile lor caldute in castronel ca sa simta gust de lapte. Asta a si facut Horica, intr-o deplina fericire, doar a incercat de cateva saptamani sa ii atinga pe catei, dar nu l-am lasat sa o faca, acestia fiind mereu in preajma mamei lor. Si Felix a topait bucuros in jurul cateilor, alaturi de care au mai aparut alti doi din trupa de zece cati numarasem noi la un moment dat. Am completat laptele in castronul golit, cateii s-au saturat si au inceput joaca. Copiii si cateii au alergat, s-au zbenguit in curte, in chiote insufletite si hamaieli ascutite si caraghioase, care au smuls parintilor, adica noua, promisiune de a cumpara propriul caine in viitorul apropiat.

Un erou prea puţin cunoscut. Pentru copii. Pentru copiii noştri.

Ne-a tot învârtit şi adâncit prin lumea lui Spotu-dinozaur de ceva vreme încoace. Nu e o lume simplă, ba chiar e un loc foarte complex, complexitatea îi creşte pe măsură ce anii ţi se adaugă la vârstă. Normal. Adică cu cât eşti mai bătrân, cu atât o înţelegi mai greu. Sau poate ajungi la un peak la un moment dat, la o anumită vârstă, după care începi să aterizezi iarăşi mai uşor pe planeta lui Spot, pardon, Spotu-dinozaur.

Totul a inceput cu Spot, mister perfect, căţelul de pluş, cu o prezenţă cât se poate de reală şi tridimensională. Apoi, pentru că în lumea noastră concretă în care Spot este la fel de palpabil ca Felix, însă mult mai pasiv şi mai lipsit de iniţiativă tot decât Felix, băiatul nostru mic l-a creat pe acest Spotu-dinozaur, bănuiesc că un fel de fiu abstract al mai sus amintitului Spot, deci atât de viu şi plin de activitate cât încape în mintea de copil şi chiar mai mult decât atât, Spotu-dinozaur care, am aflat, este un dinozaur zburător, cu cioc lung, foarte lung şi două gheare letale pe aripile cu anvergura de cincizeci de metri. Fiul legitim, deşi neconform cu ştiinţele medicale actuale, al domnului perfect, vă puteţi imagina (sau nu), Spotu-dinozaur cunoaşte, învaţă, întreprinde, salvează, reconstruieşte, umblă, tinzând către perfecţiune, dar mai ales către exhaustivitate în cele mai variate domenii, în special în cele caracteristice supereroilor. Măcinat de o curiozitate de înţeles după atâtea poveşti fabuloase cu Spotu-dinozaur, Horica şi-a propus ca, ajutat de Felix, să îi deseneze portretul robot mai sus (re)numitului şi a făcut-o. Efectul? Surprinzător! Cine ar fi bănuit că un supererou, un personaj viteaz, curajos, neînfricat, are o înfăţişare atât de...hilară? Cine a mai întâlnit figură cel puţin atât de impresionantă cât un Superman, Hulk, Actionman sau alţi monştri sacri , cu o faţă atât de...nătângă? Priviţi-l, admiraţi-l şi nu vă lăsaţi păcăliţi de trăsăturile sale galeşe, Spotu-dinozaur a fost, este şi va fi un dur. Întotdeauna!

Zile colorate de vara

 Jucaţi-vă la umbră, le-am tot repetat iar şi iar, dar cine să mă înţeleagă, în nici un caz doi copii de patru ani (unul aproape de cinci). Cu ăsta din urmă mi-am tot măsurat perseverenţa, de m-am resemnat în cele din urmă cu locul doi din doi. Noroc că ştie lecţia şi îşi aminteşte de ea destul de des, 'mami, am venit să mă hidratez'. Când Felix se hidratează, restul ne uscăm la soare, poate doar Kiti să treacă peste neajunsul de a  bea apă cu impurităţi de tot soiul, de la nisip, pământ, la firimituri de biscuiţi sau pâine.

 Pisica intră în vacanţă, pisica crede, mai bine spus, că intră în vacanţă că muţenie totală nu se admite pe strada noastră. Totuşi, vorbele naturale, fără structură de lecţie, sunt de vacanţă chiar dacă se rostesc la comandă. Pisica vorbeşte pe voce groasă, ea n-ar fi fost niciodată o soprană de succes. Cu un timbru de contratenor, mai degrabă, şi cu blândeţea ei caracteristică, e nespus de caraghioasă, dar şi dulce atunci când vorbeşte. Kiti vorbeşte este echivalent cu Kiti repetă cuvinte.

 

 Horica e din când în când şofer pe strada noastră populată de două familii şi jumătate. Horica e un şofer mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic semisofer hlizit şi bleguţ, care ţine şi mişcă din volan din picioare, din spate. Eu, mama lui, nu sunt o mamă inconştientă, strada noastră se află în plin câmp deschis până spre linia orizontului. Când Horica dă din volan, ăăă, adică conduce, Felix e un frate mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic nici lui hlizit şi bleguţ, asta pentru că în maximum de emoţie bucuroasă, îl trage de fund şi îl gâdilă pe Horica, aşa cum nu se face unui şofer concentrat la drum. E şi mai entuziasmat de imaginea mentală pe care ne-o creează zicând cu voce de răţoi: dacă conducea Kiti, intram direct în gard. Hi, hi, hi, adică grav, ho, ho, ho şi Kiti, de-acolo din spate.

Pentru Moni, prietena mea. O altă floarea soarelui. La mulţi ani!

 Mi-e dispoziţia cameleonică, depinde esenţial de cromatica lumii mele exterioare. Florile sunt frumoase, florile soarelui sunt frumoase în simplitatea lor şi sincere în veneraţia lor faţă de soare. 
 
  
 
 Nu cumpăr flori din intersecţii în timpii cu roşu ai semaforului. Dar pentru buchetul cu cincisprezece flori ale soarelui unite într-o îmbulzeală aspră de o bandă dură de plastic, am sărit precipitat către portofel, scoţând banii, şi către florăreasă, apucând buchetul cu ambele braţe şi aranjându-l cu atenţie pe locul neobişnuit de liber din dreapta mea.
 
 
 Mi s-a dat instantaneu o stare sufletească galbenă. 
 
 
 Florile ne-au zâmbit timid la început, apoi ne-au râs delicat: ha, ha, ha, pe tonuri înalte. Felix le-a simţit vibraţia şi le-a auzit suflarea. Mami, florile soarelui vorbesc! Sunteţi minunate, vă iubesc, le-a strigat Felix şi chiar astea au fost cuvintele lui. 
 
 
 Dispoziţia galbenă mi-a subţiat vocea neaşteptat, mi-a îndulcit-o şi ştiu sigur că nu îngheţata pe care tocmai o mâncam a făcut asta. Mulţumesc, băiatule, a zis vocea suavă, şi astfel a început un dialog fantastic între copii, flori şi mama lor, a copiilor şi a vocilor florilor soarelui. Căci, cât e el de mare crescut, Horica s-a lăsat sedus de candoarea din vocea şi vorbele florilor şi a intrat voios şi sincer în lumea de poveste, glumind, întrebând, mirând şi râzând hâtru cu noi. Şi ca întotdeauna când e bucurie peste toţi, e bucurie şi peste Kiti care a râs şi a râs odată cu fraţii ei.
 
  
Astăzi sunt şi mai blândă decât de obicei. Sunt prietenoasă şi caldă. Ca floarea soarelui. 

Monstrul din beton

N-am vazut in viata mea asa un topogan! Era unul printre blocurile copilariei mele mici, de piatra, inalt cam de cinci metri, galben murdar cu tente rosiatice pe la margini, semana cu un elefant urias. Desi imi era teribil de frica de el, ca atare nici nu l-am onorat niciodata cu fundu-mi de copil, iar dintre animalele salbatice pe care copiii le invata din carti si filme sau gradini zoologice, elefantii m-au atras intotdeauna, poate si pentru ca am crescut mare foarte repede,fac o paranteza in care spun ca eram si eu un mic elefant printre copiii de varsta mea fapt ce mi-a dezvoltat un complex de care am scapat abia printr-a opta si motiv pentru care, in ciuda rezultatelor mele onorabile de la scoala, am fost numita de invatatoare stegarul de sex feminin al clasei in defavoarea altor functii mai prestigioase ca sef de grupa sau de detasament, inchid paranteza, deci cu toate astea, topoganul gigantic interzis al copilariei mele mici mi se arata in continuare paradoxal ca un elefant pe a carui trompa generoasa copiii alunecau in chiote de extaz. Si chiar daca am in memoria afectiva imuabila acel mic-mare monstru de piatra, pot sa afirm cu siguranta ca cel din parcul Floreasca, pe care l-am vazut abia ieri, il depaseste si il lasa mult in urma pe elefantul meu de piatra, desi cred ca s-a nascut in aceeasi epoca de piatra sau mai bine de beton pe care unii dintre noi am cunoscut-o din pacate copii fiind. Dar asta ar putea fi categoric pentru mine un cosmar, acum. El este o constructie din beton, de data asta si mai inalta decat celalalt, eu ii dau cam sapte-opt metri, iar amprentele amatorilor de graffiti abia de il indulcesc o picatura, este foarte abrupt, nu se intinde pe orizontala mai mult de trei-patru metri si, ca efectul de groaza sa se amplifice, ii cuceresti varful urcand pe doua scari laterale verticale cu treptele goale, ametitoare.

Am ajuns aici impreuna cu Felix pentru care perspectiva de a zburda in parc tine in loc chiar somnul daca nu si rasuflarea, chemati fiind de catre Horica, ce sarbatoreste ultima zi de scoala impreuna cu doi prieteni la mesele de ping-pong, alaturate gigantului din beton. Il vedem amandoi usor si rapid pe Horica, poarta un tricou rosu, rosu care ajuta la recunoastere, daca mai era nevoie. Joaca tenis de masa si nici prin gand nu-i trece sa incerce vreo senzatie abrupta pe topoganul exceptional. Simt ca l-as sfatui sa nici nu incerce, dar ce rost are sa il incarc cu alta frica dintr-ale mele, o fac totusi cu cea mai atenta discretie, dar ce, crezi cumva ca Horica-i prost? Oricum, rasuflu usurata, copilul asta a venit aici sa se intreaca la tenis cu copiii, ce topogan visez eu? Intre timp ezit intre a imi scoate o carte din geanta, a butona internetul pe telefon si a imi fixa privirea pe alt rosu miscator, sapca lui Felix. Aleg ultima varianta care oricum imi deseneaza pe retina cadru dupa cadru dupa cadru, toate vii si concrete, nelasandu-mi nici un blank pentru idei si imaginatie. Asa ca, imi las privirea purtata haotic de sapca rosie, impulsurile vizuale sunt numeroase, cum am mai zis, si de aceea imi arata un film cu sincope regulate care nu sunt nelinistitoare intrucat acestea se intercaleaza armonios cu cadre clare, tematice. Apoi, suna telefonul, e taticash, ne lansam intr-o discutie entuziasta, dar stresanta despre scoala, profesori, note, sisteme, astfel ca simturile mele se activeaza pe duble cai si pierd astfel firesc din acuitatea senzoriala vizuala. Ca atare, cand ochiul este, dupa o pauza de secunde putine, excitat de sapca rosie pe care o vede aproape cucerind varful monstrului din beton, glasul meu se exprima brusc si necontrolat prin amplificarea decibelilor, dand frau liber temerilor mele ancestrale cu ajutorul celor patru cuvinte tembele, Felix, ce faci acolo? Sunt intr-o clipita lipita de scara inalta, dar ce departe in sus de mine este copilul meu, si nu stiu cum sa procedez, sa o iau in sus, sa il chem in jos, sa il trimit mai departe? Oricum, toate scenariile se condimenteaza cu imaginea copilului prabusindu-se la picioarele gigantului, creata de mintea mea infricosata. Fiind deja in varf, il las sa alunece pe topogan pana la mine si, pe cand o face, ii vad zambetul inghetat de adrenalina pe fatuca, ii vad ochii inchisi si falcile batand ca doua aripioare din cauza vitezei coborarii. Il primesc in brate, Felix rade in continuare, nu ma pot abtine, frica imi scrie pe ochi, frunte si nas, si il intreb daca i-a fost teama. Imi raspunde ca lui nu i-a fost teama, doar inimii lui i-a fost. Cu copilul in brate il sagetez cu privirea pe monstrul ademenitor si ii intorc spatele. Cu coada ochiului ii vad ranjetul multumit pe chipul din beton si, intoarsa inca cu spatele ii simt freamatul amenintator. Am auzit vorbindu-se ca ar fi un monstru bun, dar, dupa ce mi-a pacalit baiatul mic intre noi doi nu mai exista cale de reconciliere.

Accesoriul nostru preferat

 Ne plac şepcile. Sunt confortabile, se mulează perfect pe curburile craniene, protectoare, ne apără de vânt, soare, ploaie, şic, sunt confecţionate din materiale diverse şi colorate, ce mai, sunt adevărate accesorii cu roluri multiple. Cui plac şepcile? Nouă ne. Ca atare, plac. Băieţii, cel puţin, le poartă pe cap trei sferturi de an, zi de zi, după chiloţi si sosete reprezintă cel mai îmbrăcat obiect vestimentar. A început sezonul şepcilor sau, mai potrivit, s-a încheiat vacanţa şepcilor, ura! Kiti, ea nu poartă şapcă decât în caz de forţă majoră, de exemplu un caz de forţă majoră este când o prinde ploaia în drum, fără glugă sau umbrelă şi, binenteles, ea sau cine o însoţeşte are o şapcă în plus. Există oameni cu extrasepci. Nu credeţi? Noi suntem unii. Deci Kiti, deşi nu poartă obişnuit şapcă, adoră şepcile. Veţi crede că exagerez. Probabil că aşa şi este, ok, nu le adoră ci doar le agreează. Este ca şi cum ne-ar bucura aroma cafelei proaspăt preparată pentru promisiunea gustului amărui-dulceag ce ni-l oferă o cană de cafea fierbinte. Asta pentru că, să presupunem, poate ştiţi, sunt ghidată în acţiunile mele de un spirit analitic bine dezvoltat ca atare iau în calcul diverse variante posibile de desfăşurare a vieţii concrete încercând să fiu exhaustivă, aşadar să presupunem că Kiti stă în maşină, regulamentar, pe bancheta din spate şi tot aşa cum se cuvine, legată cu centura de siguranţă (amănunt neinteresant însă necesar de transmis întru păstrarea unui tip de ordine interioară paranoidă ce mă caracterizează), stă încadrată de fraţii ei, aha, băieţii cu chiloţi şi şepci mai mereu, evident în contextul acesta, cu şepci pe capete. Şi precum aroma cafelei te atrage ca să o guşti, la fel şi cozorocurile (sau cozoroacele) şepcilor celor doi fraţi o ademenesc pe Kiti să le cucerească. Ceea ce şi face mai ales când se află într-o stare de graţie, atunci când zâmbeşte şi râde, când se uită atent şi urmăreşte sau când pur şi simplu ne iubeşte necondiţionat. Aseară, în drum spre casă, Kiti-plină de veselie, maşina-plină de veselie, e inutil să menţionez că sunt cele mai fericite clipe cu şi fără copii, pusă pe şotii, Kiti, mare fizic, mai mare decât fratele mare pe care îl domină fizic şi ,nu rareori, chiar mai mult decât atât, îl 'ataca' neaşteptat cu o mişcare agilă de felină, nu degeaba i-am zis pisicuţa, inhatandu-i şapca şi aruncându-l cu nasu-n poală pe Horica de îi sar ochelarii de pe faţă. Horica, cocoş bătrân şi mândru de 11 ani, se înfurie că e impulsiv, nu contraatacă că e blând dar se smiorcăie spre autoritatea absolută a momentului respectiv, adică mama lui, eu, mama. Kiti, cine o poate deranja în bucuria jocului ei, să recunoaştem, destul de brutal, râde nevoie mare. Hi hi hi şi de peste drum de Kiti, adică din stânga ei. Aha, eşti şi tu acilea, vin' la baba să te pape, zice cu ochii ageri spre Felix, fratele mic sau fratele pradă-sigură pe care îl ia de cozoroc şi îl aruncă în pod ca pe o muscă, hihihi, adică îl mişcă uşor în scaunul de maşină dar piticului îi place la nebunie să-l scuturi, la propriu, numai să nu fie altfel decât pentru joacă. Asta duce la creşterea nivelului de zgomot pe unitate de stat cu fundul în maşină peste limita admisă şi încă nu suntem toţi în maşină (tati nu-i cu noi) deci oricum am fi avut voie în plus. Zgomot de râs, normal, că râde cea cu ideea, Kiti, râde cel căciulit, Felix, râde şi celălalt sapcalit, ăsta mai ales că nu e el cel jumulit şi râde şi şoferiţa, că doar n-o plânge de data asta!
 
 
 Aşa că vedeţi voi de ce nouă ne plac şepcile aşa de mult încât să le punem pe capetele băieţilor aproape la fel de des ca pe chiloţii dumnealor?

"Când mă observ, mă ingrijorez. Când mă compar, mă liniştesc"*

 Stare uşor astenică. Notă accentuată de diferenţele mari de temperatură dintre dimineţi şi dupăamieze. Plus cantitate insuficientă de somn. De curând reprezint o ţintă pentru cele mai mici două treimi ale copiilor abia începând cu ora şase antemeridian. Mulţumesc. Carevasazică mă smiorcăi inutil de lipsă de somn când de fapt e mai bine. În plus, chiar dacă ne înghesuim capetele pe o lungime de 50cm de pernă Felix, Kiti şi cu mine, reuşim totuşi să mai dormim măcar o jumătate de oră înainte ca alarma să ne dea deşteptarea. Mai sunt şi dimineţi când chiar eu sunt cea care se trezeşte prima. Ca astăzi. Şi crezi cumva că pot să-mi infrang impulsurile egoiste de a îi lua la pupat cu riscul să-i trezesc şi pe ei?
 
 
 Sunt rea şi bună aproape în acelaşi timp. Când sunt rea, sunt rea. Indiferent de faptul că cerşesc anularea atributului primit spontan. Felix e bun, îl anulează repede, nu stă mult pe gânduri. Mai mult, îl schimbă radical: acum eşti bună. Dar eu ştiu că o face de dragul meu şi nu împotriva motivului ce l-a făcut acum un minut să mă numească rea. Pentru că ştiu că voi mai fi rea şi altădată. Dar sunt şi bună. Chiar sunt. Întrebaţi copilul, el nu minte, cel mult păcăleşte. Păcălelile lui sunt ceva de genul 'mami, vreau să-ţi spun ceva acolo, pe mână!' Da? Ce vrei să-mi spui? păcălesc şi eu că nu ştiu. Şi ţoc, mă pupă pe mână, în locul indicat. Tot el, haha, ce te-am păcălit! Aşa că, vezi, el atât poate să mintă cel mai tare.
 
 
 Ai un buboi roşu pe nas! Ce păcăleală de întâi aprilie idioată am găsit să-i fac lui Horica! Alta mai bună nu mi-a venit în clipa în care mi- a venit să-l păcălesc. Ai putea trage concluzia că aş fi impulsivă. Uneori sunt. Horica sare ca ars spre oglindă, nici nu ajunge să se vadă că, miloasă cum sunt (când n-am motive de milă, mi le creez singură), dezvălui, hei, e întâi aprilie! Horica verifică totuşi în retrovizor, nasul e la fel de mic cum l-a lăsat de dimineaţă în oglinda din baie. Înainte de asta, poate de-aia m-a cuprins grija cu păcăleala, era oţâră mohorât. Ce ai, eşti îndrăgostit? NU, ce întrebare stupidă! Şi, în plus, cine să se îndrăgostească de mine cu faţa asta? Cum adică, ce faţă ai? Păi, mi-au zis mai mulţi colegi într-a cincea, ce faţă ciudată are ăsta! Cum, vrei să zici că eşti urât, aşa ţi se pare când te uiţi în oglindă? Nu neapărat! Îhî, îhî, mă prefac că plâng, suntem nişte urâţi toţi că doar semănăm, ştiam eu că e ceva... Nu-i adevărat, intervine şi Felix, poate cel mai pământean pe moment, tu nu eşti urât Horica! Eşti foarte indragostibil, întăresc şi eu iar Horica mustăceşte cred că împăcat cu sine.
 
 
 Da bobârî babârî bobârî babârî bo, scuze tata dar risc să te fac celebru, sunt versurile unui cântecel 'compus' de tata. Copiii îl cântă de câteva zile la baie, bucătărie, în timp ce se îmbracă, stau pe wc, ba au încercat să-l pună şi pe note la chitară. GATA, m-am săturat! Nu şi însă de Kiti încercând şi ea să-l cânte! Da- da, bobâra-bo bâ ba, zice şi ea acolo cum poate. Pare chiar mai simplă decât vorbirea. Cântă Kiti, cântă!
 
 
 
 
 *Henry de Montherlant via M Tournier (again, că-mi place)

Ce i-ar zice Horica lui Funeriu daca l-ar intalni in tren si, poate, ce nu ar zice Funeriu?

 Compunere de clasa a şasea. Horica, pe tema 'o întâlnire cu ministrul educatiei'. A scris-o rapid sa apuce sa o citeasca in fata clasei.
 
  
 
 "M-am urcat în tren. Ca prin minune, am nimerit în compartimentul lui Funeriu. Îl vad şi zic:
 
  -Bună ziua, Măria Voastră, mă numesc Horia şi dacă tot v-am întâlnit aş dori să comunicaţi cu mine!
 
 -Sigur băiatule dar trebuie să-mi spui 'sarut-mana'!
 
 Mi-am spus în gând:' hei, ăsta nu ştie prea bine româneşte???' Mai târziu gândul meu avea să se adevereasca.
 
 -Dumneavoastră sunteţi domnul Daniel Funeriu?
 
 -Încă n-am murit!!!
 
 -Bine, pentru că am ceva de lămurit cu dumneavoastră!
 
 -Ce anume?
 
 -Aţi auzit de şcoala specială nr 10 din Bucureşti?
 
 -Logic! Dăăă! Lol!
 
 -Aţi auzit şi de consilierii lui Băsescu?
 
 -Îhî!
 
 -Nişte părinţi l-au rugat pe un consilier să vă întrebe ceva în legătură cu o sală în această şcoală. De ce nu i-aţi dat nici un răspuns? De ce nu le-aţi dat aprobarea să folosească acea sală? Părinţii respectivi aveau mare nevoie de ea. Copila lor suferă de autism!
 
 -Şi...care-i faza?
 
 -Faza este că un ministru bun nu ar face o prostie ca asta.
 
 -Bă, am decât 40 de ani. Te aştepţi să fiu inteligent?
 
 -În orice caz, măcar un pic. Dar vacanţă de ce nu ne-aţi dat pe 24?
 
 -Bine că eşti tu deştept! Să ai o zi bună!
 
 -Mersi, pa!
 
 -Pa! "

Crash in ritm de jive

Fetiţa cea mare îşi ţine surioara mai mică de mâini şi o conduce în ritm alert şi molipsitor de jive. Ambele sunt îmbrăcate în rochite croite din acelaşi material uşor, cu un imprimeu aducând cu pielea de leopard, cu franjuri ce se mişcă dezinhibaţi în ritmul sincopat al suportului muzical. Sunt foarte frumoase amândouă şi dansează la fel. Sunt prietenele copiilor noştri şi noi toţi le admirăm de pe fotolii, de pe masă. Kiti stă lipită de mine, suntem ambele pe masă. O ţin uşor dar ferm de braţ ca să nu stricăm reprezentaţia fetelor. Spre finalul celui de-al doilea dans îi eliberez lui Kiti braţul şi ea începe să-şi mişte capul şi corpul într-un ritm apropiat celui cântat, apoi se ridică şi spontan intră pe 'ringul de dans'. Aici ţopăie în stilu-i obişnuit, dansează. Nu e cazul să mai amânăm introducerea lecţiei de dans în programul ei!

Aplauze, zâmbete, complimente. Apoi joacă, intensiv. Kiti preferă compania adulţilor, cea a copiilor o agită şi o face să se supere puţin. Restul copiilor, băieţii noştri şi fetele prietenilor se joacă de-a spionii, de-ascunselea, sar cu mingea mare, apar în viteză jos cu diverse măşti pe feţe, se caută unii pe alţii în grupuri, mai ţipă, se şi lovesc, sunt bucuroşi. Felix o urmează pe dansatoarea cea mică, o fetiţă cu patru ani mai mare decât el, peste tot, mangaindu-i părul lung şi şoptind timid 'imi place de tine'. E frânt de oboseală deşi nu e foarte târziu, o să adoarmă instantaneu odată ce ajunge în patul lui. Horica râde şmechereşte când observă pasiunea bruscă a frăţiorului său şi îl tachinează. Felix nu pare să se supere dar revine la prima lui mare pasiune, la mami în braţe. Prietenii pleacă, îi conducem cu toţii în holul de la intrare. Închidem uşa în urma lor şi intrăm pe rând la duş. Până să ajung eu aici Felix şi Kiti au aterizat deja în lumea viselor. Horica se linişteşte înainte de nani cu Ipadul în braţe.

To do list si how tot do list

Mi-au dat copiii de lucru. Nu ca n-as avea in ajun de an nou, nu, copiilor oricum nu le pasa ca adultii au si alte treburi decat sa se joace cu ei. Sau daca le pasa totusi, oricum le pasa de zece ori mai tare de ceea ce ii arde pe ei in momentul respectiv. Asadar, Om de zăpadă cu Câine de zăpadă se numeşte grupul statuar îngheţat ce îl construim mâine de dimineaţă în curtea plină cu zăpadă. Ideea nu-mi aparţine însă partea creaţiei cu câinele de zăpadă îmi revine mie. In definitiv cine a mai auzit de "caine de zapada"? N-o fi chiar aşa de greu! Trebuie sa gasesc o solutie asa ca m-am gândit chiar acum la un pechinez sau mai bine la un teckel că are picioarele scurte ceea ce asigură echilibru produsului finit, picioare pe care le construiesc două câte două ca pe nişte cărămizi peste care aşez un cilindru cu diametru mic şi înălţime mare. Mai lipesc un cap rotund cu bot şi cu două urechi lungi, atârnătoare şi o codiţă. Hmmm, sper să iasă. Pot să mă culc liniştită că măcar am un plan. Despre asezarea mesei de Revelion si decorarea casei stiu doar ca nu pot fi cu mult mai dificile decat construirea unui caine de zapada. Wish me luck! Cat despre La Multi Ani, pe maine!

Sing, sing, sing

Braduţul plus un strop de zăpadă plus o masă acoperită de sărbătoare fac decorul perfect pentru petrecerea de Revelion în casa noastră nouă şi frumoasă. Atâtea petreceri în pijama la trecerea dintre ani sau mai degrabă până la miezul nopţii dintre ani se confundă în minţile noastre de nu mai ştim care a fost acum un an sau care acum trei ani. Am obosit de atâtea chefuri în pijamale şi ne-am hotărât să le dăm jos pentru a pune ceva mai festiv pe noi. Festiv, adică cu rochia de la Moş Crăciun pentru mine care e simplă şi neagră şi îi zic festivă doar pentru că o îmbrac într-o ocazie de sărbătoare pentru că după asta o să-i dau jos festivismul de pe ea şi o las doar simplă şi frumoasă.

Aici, la bunici, ninge ca-n poveşti şi, deşi îndemn pe toată lumea să sprijine oamenii de zăpadă să crească mari şi frumoşi, noi încă nu l-am construit pe al nostru. Dar dacă ninge şi la Bucureşti precis îl ridicăm şi noi cât de curând. Şi fiindcă ninge şi iară ninge Horica a înlocuit racheta de tenis cu lopata şi cu mătura că tot sport e şi ridicatul zăpezii de pe aleile din curte şi din faţa casei şi doar ochelarii aburiţi îi mai diminuează din precizia cu care aruncă în gard zăpada. Felix şi cu Kiti ies şi ei la zăpadă dar suntem neechipati potrivit cu vremea lipsindu-ne mănuşile, absolut trebuincioase jocului în şi cu zăpadă astfel că pentru ei ieşirile sunt necesar scurte.

Toti deodata

A ştiut că mergem la vaccinare şi şi-a pus ochelarii de soare pe nas "ca să nu mă recunoască nimeni". Din păcate pentru el l-au recunoscut şi l-au înţepat.

Kiti nu s-a ascuns în spatele niciunei perechi de ochelari întunecaţi. Şi-a primit înţepătura strâmbând uşor din nas şi atât. Mai târziu, poate moleşită după vaccin, şi-a lăsat drăgăstoasă obrazul pufos pe umărul meu stâng. I-am mângâiat celălalt obraz, de fapt i-am acoperit obrazul cu palma cât am putut de fin, aşa ca să-i simt toată rotunjimea. M-a acceptat.

Şi ca să rezolv dintr-o mişcare toate problemele medicale ale copiilor, l-am adus şi pe Horica la vizita bianuală la oftalmolog şi cu asta am reuşit să ne facem auziţi. Când se joacă cei doi băieţi împreună îi văd mai apropiaţi de vârstă, Felix parcă creşte brusc cu 2-3 ani, Horica parcă se face mai mic tot cam cu atâta. Şi fiindcă sunt cam la fel, se întrec să acapareze aceeaşi jucărie. În micul spaţiu de joacă din clinică sunt destule jucării, chiar prea multe încât să o atragă şi pe Kiti printre ele. Pe când băieţii călăreau măgari, cai de iarbă , foci, Kiti stătea pe scaun lângă mine şi îi urmărea interesată. Totuşi, din timp în timp, se ridica brusc, ferindu-şi anticipatoriu braţul ca să nu o reţin eu pe scaun, şi păşea hotărâtă spre câte o jucărie pe care o lua şi o reaşeza într-o lumină mult mai agreabilă, cel puţin pentru ea. Apoi revenea la scaunul ei cu aerul că a mai rezolvat o problemă. Ce fel de ordine îi asigură confort vizual e greu de stabilit, cel puţin după astfel de gesturi.

Vineri sau mai bine o zi

Nu mă simt deloc ca într-o zi de vineri, sunt puţin rămasă în urmă. Am de recuperat câteva zile pentru că miercuri, săptămâna asta, am fost sigură că e marţi. Azi însă nu e nici gând joi, poate, cel mai fericit, e miercuri. În capul meu. Kiti a fost liberă azi, toată ziua şi fiindcă e trecut de miezul zilei încep să realizez tot mai uşor că e vineri pentru că vinerea după amiază Kiti se tolaneste obosită zâmbind pe canapeaua din camera de zi.

Am cumpărat mere verzi, mi-am spălat două şi le-am pus lângă calculator. Pe unul o să-l împart cu Kiti, sigur trece pe la mine în curând. Am cumpărat şi roşii de la o bătrânică, mi-a spus că e baba cu roaba, e prima oară în vara asta când nu mai am impresia că roşiile pe care le cumpăr de la ţărani sunt luate de la supermarket.

Pe Horica îl doare în gât, l-am dus de dimineaţă la laborator să îi recolteze o probă de exudat faringian. I-am luat pe toţi cu mine şi asistenta cu care am stat de vorbă m-a întrebat dacă sunt toţi ai mei. I-am răspuns că da şi ea s-a mirat 'aşa de mulţi?'. M-am uitat rând pe rând la fiecare dintre copii şi i-am numărat 'unu, doi, trei', apoi m-am uitat la asistentă şi mimand uşor mirarea i-am răspuns 'sunt trei, da!'. Ne-am zâmbit şi am plecat. Horica trece într-a şasea şi e mare. E şi frumuşel şi poartă părul puţin mai lung. De aceea uneori i se mai spune că este fetiţă fapt ce nu îl măguleşte, la vârsta lui mulţi băieţi urăsc fetele. Astăzi asistenta de la laborator a crezut că îi recoltează proba pentru grădiniţă. Bietul Felix, cât de mic s-o fi simţit în clipa aceea? Horica a comentat faza în maşină 'câtă imaginaţie!', eu, tăioasă, am completat 'sau câtă lipsă de imaginaţie' şi iar am râs. Că suntem destul de rânjiţi în general. Ce-i drept însă este că asistenta, dacă nu s-ar fi uitat spre Horia când i-a pus mai multe întrebări, ar fi putut lesne să creadă că Horica este gradinitar întrucât el chiar a răspuns ca unul. Păi când te întreabă cineva, doctor, asistentă, profesor, cum te cheamă, nu răspunzi cu 'Horia'. Sau o faci pe riscul tău, în cazul de faţă, acela de a fi luat drept 'pinc', adică mic.

De dimineaţă Felix mi-a povestit că Spot se plimba pe câmp când deodată a auzit un 'uuuu, uuuu, uuuu'. Când s-a uitat de unde vine zgomotul a văzut un lup rău şi s-a speriat. Din fericire lupul cel rău şi-a dat jos masca de lup şi a rămas un poliţist. Spot a răsuflat uşurat însă nu mică i-a fost uimirea când poliţistul şi-a dat jos pielea de poliţist şi a rămas Pepi (alt căţel de pluş, tatăl lui Spot). Hi, hi, hi, am râs Spot, Pepi, Felix şi cu mine. Acum la prânz, Felix a venit din nou în bucătărie şi m-a întrebat dacă vreau să ascult povestea cu Spot. Am zis da şi am aflat că Spot, pe când se plimba pe câmp a auzit un 'uuuu,uuuu,uuuu' înspăimântător. (E ca un banc). Am zis, aha, era un lup rău, nu-i aşa? Nu, a mărit ochii Felix, era un lup şi mai rău care şi-a tras brusc pielea de lup de pe faţă şi a descoperit un alt lup, un pic mai bun pentru că mâncase mâncare de lupi de devenit buni. Spot însă tot speriat era şi atunci lupul şi-a tras masca de pe faţă şi, cine crezi că era, era chiar Brownie (alt căţel de pluş, o rudă de-a lui Spot). Hi, hi, hi. Apoi, după ce a terminat povestea cu Spot, Felix l-a rugat pe Horica să îi pună Jurassic Park şi Horica a acceptat. Ca semn de mulţumire, Felix s-a dus şi l-a pupat pe obraz. A revenit însă supărat la bucătărie plângând că Horica şi-a şters pusiul lui de pe faţă. Horica s-a gândit să îl împace şi l-a invitat să îi mai ofere un pupic promiţându-i că pe acesta nu îl va mai şterge. Felix s-a bucurat şi a repetat gestul fericit. Felix a mai rămas câteva minute lângă Horica ca să supravegheze dacă acesta se ţine de cuvânt. S-a ţinut, cel puţin cât Felix l-a urmărit.

Kiti a trecut între timp pe la mine şi a muşcat de două ori dintr-un măr. Celălalt e deja istorie. Văd că s-a făcut 5 jumate şi acum simt că e vineri. O să-mi fac şi o cafea, deseară am chef să mă uit la Columbo. Poate cu ocazia asta pierd iar noţiunea timpului.

Jocuri

Mă duc să fac pipi, ne-a informat Felix într-o doară şi până să procesez informaţia primită s-a şi închis uşa camerei în spatele lui. Chiar dacă ne aflăm la bunici, nu suntem totuşi acasă şi trebuie să îl urmăresc măcar discret spre baie, locul atâtor mistere de desfăcut de copii de toate vârstele. De obicei ajung la el la timp să-l ajut cu ridicatul pantalonilor şi spălarea pe mâini dar în dimineaţa asta Felix este deja afară din baie când ne revedem. Ai şi terminat, mă mir către el dar instantaneu realizez că de fapt nici nu a ajuns până la wc întrucât aud maşina de spălat din baie trăncănind de una singură cu vocea gravă şi cam dogită şi ştiu că s-a speriat de ea. Îl iau de mână şi intrăm salutând-o respectuos pe doamna care ne spală hainele animată de un fir gros şi gri conectat la priză. Felix se prezintă şi eu mă retrag în spatele uşii de la baie pentru că, oricât de înfricoşătoare ar părea bătrâna, atâta timp cât găseşte o vorbă bună de spus către Felix, acesta are ce-i povesti. Trăncăneşte ce trăncăneşte, doamna îi răspunde la întrebări iar Felix remarcă că "ai o voce ca a lui Spot!", asta în contrast cu hârâială ei neprietenoasă de la început. Felix e gata, mă strigă, eu apar miraculos de repede de după uşă iar el se bucură cu ochii lui mari şi rotunzi deschişi la maximum, maşina de spălat vorbeşte!!!

O rochiţă funny si un flick-flack grotesc la Wimbledon

Am schimbat puţin, doar puţin, aspectul blogului, mă cam săturasem de cum arată aşa cum mă nemulţumeşte câteodată coafura mea. Şi tot cum tai din părul meu, câteodată mă gândesc că pe cât îl tai mai des, pe atât creşte mai repede, am pus o altă rochiţă, tot albă cu broderie verde, pe trupul blogului. I-am îndulcit uşor trăsăturile cu cerceii rotunjiti ce-i încadrează fiecare parte şi l-am pieptănat cu cărarea în partea cealaltă. Vedeţi aşadar că stăpânesc un blog-fetiţă deci trebuie să îl/o învăţ cochet(a). De fapt nu trebuie că nimic nu ar trebui să trebuiască sau poate că dimpotrivă dar mi-a plăcut cum sună repetiţia.

Felix i-a spus lui Kiti (că nu pot să spun Kitiei) că este "o funny". Horica e împotriva limbii romgleze şi, auzindu-l pe Felix, şi-a criticat aspru colegele pe care le aude tot mai des vorbind cam aşa: 'mama, ce true!', 'ce chestie cute!'. Mie nu mi se pare chiar 'cute' dar nici nu-mi bat capul cu ele. E doar o fază trecătoare probabil sau o modă sau nu ştiu. Mai rău îmi sună în urechi traducerile gen 'nu face sens' pentru, evident, nu are sens sau 'sunt zece până la opt' pentru, mai puţin evident, ora opt fără zece.

Copiii au făcut azi dupăamiază gimnastică în casă. Horica a început cu nişte flotări clasice. Îi e corpul mai greu decât îl ţin braţele aşa că flotările sale au arătat mai mult ca nişte discrete fl(u)t(ur)ari motiv pentru care fluturaşul a schimbat pe nişte semiflotari (corpul oblic, mâinile pe marginea canapelei, picioarele pe podea). Felix a ţinut morţiş să îi număr şi lui flotările, în realitate nişte imitaţii aproximative ale şi-aşa nerealistelor flotări horiciene. Le-am numărat ascendent de la unu, în platou până pe la opt şi descendent până la zece ca să sugerez un ciclu încheiat. Felix însă a insistat să intru din nou într-un ciclu de numărare astfel că nu s-a oprit până la douăzeci. Cum l-a depăşit pe fratele mai mare, cu tupeu de frate mai mic l-a strigat pe Horica papă-lapte. Şi Kiti s-a înveselit cu ocazia minutelor de gimnastică, ea a numărat şi executat zece genuflexiuni adevărate pe care le-a repetat o dată când s-a trezit tati şi încă o dată cu prietena Moni.

Aseară tenismenul Victor Hănescu a sfidat orice regulă scrisă şi nescrisă a tenisului la el acasă, în Anglia la Wimbledon, înjurând, scuipând, aruncând intenţionat minge după minge din serviciu afară din teren şi abandonând cu laşitate meciul în care şi-a dat în petic. Cu atât mai rău cu cât a făcut-o în faţa unui public care, a povestit fără legătură astăzi la radio fostul jucător Sever Dron, deci în faţa unui public care se ridică în picioare şi aplaudă primul punct realizat de un jucător condus cu 6-0, 6-0, 5-0, şi care ştie că va pierde meciul dar cu toate astea încearcă să se întreacă pe sine.


Copiii dorm, americanii încearcă să-i egaleze pe ghanezi sub ochii lui tati, eu aş mânca un kil de cireşe dar cum nu am nici măcar un gram voi mânca un iaurt îngheţat în congelator. Porumbeii dorm şi ei, sunt acum de-ai casei, se poartă ca nişte căţei, deunăzi i-am scos de două ori din sufragerie. Negruţa are zece pui, sunt foarte frumoşi, dorm înghesuiţi unii într-alţii. Vor creşte mari şi nu vor mai fi chiar atât de frumoşi. Ce ne facem noi cu încă zece câini pe stradă?