În igluul visurilor noastre

Ezit de fiecare dată în iarnă să îmi doresc zăpadă, dar, odată căzută, chiar și într-un nefiresc unghi ca acela ce se întâlnește cu pământul la întregi kilometri depărtare de locul din care pleacă, din cauza viscolului extrem, deci, odată căzută, mă duce înapoi în amintirile zăpezilor copilăriei și ale exaltării inocente cu care acestea veneau de fiecare dată. Așadar e iarăși același sentiment bun, pe care mintea mea se încăpățânează să îl valideze iremediabil ca atare, e încredere și recunoaștere a forței vieții și e confirmare de sublim estetic dumnezeiesc.

Ce cantitate impresionantă de zăpadă în curte! Și cât de variat s-a dispus după vijelie! Întreaga curte e o hartă strălucitoare reliefată surprinzător, e munte de escaladat, nivel de mare solidă pentru patinat, e junglă înghețată, imposibil de străbătut. În plus, mai e și inundată de soare așa-zis cu dinți, dinți care au mușcat din pielea delicată a lui Felix, acum, cu pete roșii, ușor tumefiate pe obraji, glezne și încheieturile mâinilor. Dar gerul trebuie înfruntat ca să urci, să te tăvălești, să înoți, să bulgărești, să guști din zăpadă, nu ești copil dacă n-o faci fără griji și sărăcești câte puțin de fiecare dată când ignori bucuria asta.

Și-au propus să construiască un iglu încă de la primele semne că ninsoarea se intețește, așadar, odată ce viscolul s-a potolit, au ieșit toți trei, potrivit înfofoliți, mai puțin Kiti ale cărei mâini nu suportă acoperirea mănușilor, la zăpadă, însoțiți de către tati lor. Și au explorat electrizați reliefurile ademenitoare, oprindu-se în fața unui bloc înghețat de zăpadă, întins pe o traiectorie de o curbură subtilă, creată de vânt, bloc înalt, cel puțin mai înalt decât copiii, atât de înalt încât să creeze un decor magic de Ice Age, dacă mai era nevoie. Și au săpat tunel în el și iglu l-au numit, deși arată mai degrabă ca terasa unui iglu, apoi l-au binecuvântat cu trupusoarele lor înflăcărate de beatitudine în ciuda gerului geros, înghesuindu-se chiar doi deodată înăuntru, feriți de vânt, ninsoare și sălbăticiuni, că așa e deseori în lumea de poveste.

Și chiar dacă roșeața intensă de preîngheț a mâinilor sensibile, dar totuși rezistente ale lui Kiti, precum și a obrajilor delicați ai băieților se menține încă, abia-abia pălind, ea va fi demult uitată, pe când o altă amintire magică se va fi întipărit pentru întotdeauna în memoria fantastică de copil. Căci, precum bine zice Kurt Vonnegut, "nu există nici un motiv pentru ca binele să nu învingă răul".