E întuneric în casa bântuită de viscolul netot. Cum aș putea să nu-l 'alint' astfel când se străduiește obraznic să pătrundă cu totul în casă, șuieră și vâjâie din toți bojocii, zău că nu știam cât de mult îl încape, aruncând în falduri tremurătoare perdea și draperie grea din altlaz și ținându-mi copiii lipiți la piept de frică. E întuneric, dar e un întuneric luminos, trag draperiile descoperind ferestrele, iar albul strălucitor al zăpezii proaspete ne domolește disconfortul. Acum ne redescoperim, trei siluete foarte diferite sau poate nu chiar atât de diferite, una mititică, subțirică ce mă îmbrățișează aici, în stânga, una plină de rotunjimi pe care și le împinge în mine, aici, în dreapta, și cea de-a treia, e silueta mea. Stăm așa, în nemișcare, doar noi trei, nu-i baiul mare cu-ntunericul, dar vântul rece și deconectarea previzibilă de la sursa de energie electrică răcesc caloriferele dezamăgitor de repede, infrigurandu-ne. Ne povestim istorioare, ne mai văicărim de revoltă absurdă, ne amuzăm cu filmulețe caraghioase de pe internetul meu mobil și iar ne mai văicărim. Ce-i drept, fetița, mai puțin, dar simte și ea insolitul întâmplării, căci nu se desprinde defel de mine.
Și îi apelez din timp în timp pe tati și Horica, blocați, deja de trei ore în mașină în drumul lor spre acasă, de același viscol urâcios. Dar nu mai pot s-o fac prea des , bateria telefonului pierde substanțial energie, mă limitez la a lumina cu ecranul aparatului încăperea din diferite necesități. Așadar nu ne rămâne decât să continuăm să ne înghesuim în vârful canapelei, acum cu câte un jerseu peste tricouri, și să ne așteptăm înzăpeziții sau, măcar, curentul electric cuvenit.
Dar curentul electric se mai abate de la traseul prestabilit, însă, de cele mai multe ori, nu pribegește în neștire, astfel că începem să suspectăm o disfuncționalitate strict limitată la tabloul electric al casei, care, din păcate, rezistă stoic în plin viscol, în afara curții. Dar cum ajung acolo? Am două probleme mari. Prima, recunosc, mi-e cam frică. Încerc să deschid ușa de la intrare, însă am nevoie de ambele brațe să o fac, atât de puternic împinge curentul de aer format între ferestre și ușă. Apoi, să zicem că îmi iau suficient curaj cât să ies în nebunia de afară, dar ce fac cu Kiti? În casă, pe întuneric, cu Felix adormit deja pe canapea, Kiti poate face năzbâtii destul de mari, se poate răni, îl poate răni pe frățiorul ei, sunt îndreptățită să judec astfel, situația e total bizară, iar reacțiile fetiței de neanticipat.
Totuși, mașina lui tati, cu cei doi în ea, stă în continuare deznădăjduită pe undeva, pe lângă Otopeni, noi trei începem să simțim adânc frigul din casă, așadar trebuie să îmi iau inimă în dinți...
Sunt gata, o rog pe Kiti să stea liniștită lângă Felix, intru cu totul în canadiana imensă și ghetele largi, ambele ale lui tati, scot prevăzătoare cheia din ușă și o arunc în buzunarul generos, n-aș vrea să mă văd încuiată pe dinafară pe vremea asta câinoasă și ies. O iau la fugă pe alee, spre poarta trântită încolo și-ncoace de vijelie, ies din curte împinsă de la spate de griji multiple, dar și de vânt, și ajung în fața cutiei electrice. E complet acoperită de zăpadă viscolită, mai mult, e înghețată tun. O eliberez de zăpadă cu o mișcare smucită din cot cu dosul antebrațului stâng, iar cu degetele mâinii drepte încerc în zadar să ridic ferestruica din plastic, ce protejează întrerupătoarele de siguranță. Mă ajut și cu vârful cheii din buzunar, dar nu reușesc nici de data asta. Mă apucă panica, îl văd pe Felix zburând periculos din pat, aruncat de Kiti ca pe-o pernă, o văd pe Kiti împiedicându-se de mobile și plonjând dramatic pe podea, mă văd într-un pustiu siberian înhățată de o haită flămândă de câini ce iese subit de sub perdeaua iluzorie de zăpadă viscolită. Reacționez, înfrunt cu fața vijelia și revin în casă tot în pas alergător. Pe întuneric. Dar cine are vreme să îl vadă? Arunc bocancii plini de zăpadă și îmi continui fuga până în cameră unde regăsesc cele două siluete, neașteptat în poziția în care le-am lăsat. Felix doarme în continuare netulburat, Kiti îmi mulțumește c-am revenit cu un zâmbet colorat cu armonicele ei de bucurie.
Încă un telefon, tot același răspuns exasperant, iarăși decizia de a-mi lua inima-n dinți. De data asta trebuie să reușesc. Și ca să reușesc, o voi lua pe Kiti cu mine.
Ești gata, Kiti, eu sunt, hai! Ieșim amândouă din casă, suntem înfofolite, dar nu e atât frig, cât dificil să te strecori prin viscol. Ba foarte dificil și mai ales extrem de ciudat. De îndată ce simte palmele usturătoare ale zăpezii aruncate aspru în față, Kiti o ia la fugă de-a dreptul, nici n-apuc să închid ușa, hei, stai, unde fugi, Kiti, Kiti! Ar vrea să scape din tirul în care am aruncat-o, așa că fuge, mănâncă pământul. Eu cred că vrea în mașina parcată în fața porții. Ea iese pe poartă din curte și, în loc să se oprească la mașină, întoarce cap, trunchi, membre către stradă, în jos. Odată întoarsă, realizează că nimeni nu-i mai biciuieste fața, vântul suflă din spatele ei, așa că o ia în jos la fugă. Eu după ea s-o prind, asta mi-ar mai lipsi acum, să facem maraton în viscol, în plus, vai, mamă, dintr-o depărtare destul de apropiată se îndreaptă către noi, de data asta chiar mâncând pământul, doi câini în alergare mare, ce premoniție sumbră am avut adineaori? Mă arunc pur și simplu disperată la gluga căzută de pe cap a hainei lui Kiti, o apuc și o opresc brutal din fugă. O trag de mână înapoi și fugim ca nebunele în curte, împingând cu piciorul ușa în nasurile adumelcatoare ale celor doi câini, uf, suntem salvate! Kiti se prăbușește la pământ, de vânt, alunecuș și întâmplare, iar eu apuc să recunosc cele două nasuri din poartă, nu-s nimeni altele decât nasurile prietenoase ale lui Xoco și Pericle, câinii de pe stradă.
Insist pe lângă Kiti că poate ar fi bine să perseverăm, ea e fericit de înțelegătoare, date fiind condițiile excepționale, astfel că pornim iară vitejește, de data asta fără temerea atacului haitei sălbatice de câini, doar îi avem aici pe-ai noștri, către cutia buclucașă. Pe care acum reușesc să o deschid și odată ce ridic butoanele căzute, vedem artificii, stele și steluțe ce aprind magic întreagă casa noastră, ce bucurie! Tot alertată de viscol, Kiti trântește poarta și ușa de la intrare și evadează fericită în casă urmată de bucăți serioase de zăpadă și de mine.
E aproape miezul nopții, ușor casa începe să se încălzească, copiii dorm în paturile lor, iar eu aștept înfășurată în pătură să le deschid și celor doi înzăpeziți ușa. Sunt mai mult de cinci ore de când au plecat de la școală spre casă și știu că din clipă în clipă trebuie să sosească...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu