Aventuri postludiu și preludiu

Încă sub influența muntelui și a pădurilor lui, Felix adaugă poveștilor sale personaje noi, haite de lupi și o familie de urși bruni. Când îmi povestește, leagă acțiunea cu niște întrebări-clișeu, ce, bănuiesc, îi înlesnesc imaginației să caute continuarea, de obicei ceva de genul 'stii ce-au făcut lupii?' sau 'crezi că ursul-tată era bleg?, iar nu de puține ori pare să țeasă acțiunea în funcție de răspunsul meu, atunci când îl mai și așteaptă. Ei bine, adesea eu îi răspund, de data asta îi spun, 'da, lupii au pornit o horă', numai că răspunsul ăsta n-are aparent de-a face cu povestea, iar Felix se revoltă, cerându-mi să nu mai inventez prostii, pentru că cei 19 lupi, pătrunși în pădure prin portalul creat de ei, deși se mișcă uimitor într-un paralelism desăvârșit, ca într-un dans, ei nu dansează, deci nu încing nicio horă, ci, așa amenințători cum par, sunt buni de fapt și cară fiecare în spinare câte un sac cu câte 14 daruri pentru Felix și puiuții lui Spotu, adicătelea 19x14, 266. Și nu, ursul-tată de trei metri nu este o fiară înspăimântătoare, ci este chiar bleg, fiindcă, deși este un urs cu suflet bun, nu învață prea bine, are numai Suficient și Insuficient, întrucât are multe treburi acasă, mama lui fiind răcită. Ah, și eu care credeam!

Între timp, lacul încă înghețat în adâncime atrage păsările mari, cutezătoare în fața iernii sau, simplu, rătăcitoare înaintea migrației de grup, bucurându-mă și descifrându-mi încrederea în apropiata renaștere a naturii. Se arată și soarele, parcă mai generos decât deunăzi, iar anxietățile se îmblânzesc. Renaște și pasiunea pentru grădinărit, însă zecile de mușuroaie moțate împânzesc întreaga curte, iar vederea lor îmi strică ușor gustul entuziasmului. Mi-e gândul neliniștit când îmi imaginez chip să scăpăm de cârtițele distrugătoare, dar până atunci sper să-și sape departe, în profunzimea nemărginită a câmpului, galeriile.

Duhul apelor și dorința

Stăm lipiți cu nasurile de peretele din sticlă transparentă și privim lacul. Peștișorii vin în grupuri mici la chemarea ploii, iar Felix deschide ochii larg, plin de entuziasm, doar-doar îl surprinde pe duhul apelor în plutire vagă la suprafața apei. Mă îndoiesc că ploaia îi permite duhului să se întrupeze, dar îmi țin îndoiala închisă, ca să nu-l dezamăgesc. Duhul apelor este foarte bun, îndeplinește dorințe, mami, dar numai dacă nu minți, îmi spune Felix, iar eu îmi amintesc de o fabulă scrisă de Lev Tolstoi, pe care tot Felix mi-a povestit-o de curând. Cred că știi, continuă el, care este prima mea dorință, nu-i așa, întrebare pentru al cărei răspuns nu știu în ce povestire să mă situez, o fi cea cu darurile de la Moș Crăciun, o fi cea cu telefonul către extratereștri sau cea cu cățelul de știință care inventează aparatul de dorințe. Hmmm, zic, ca expresie a încurcăturii în care mă aflu, iar Felix mă încurajează, hai, că știi, nu se poate, este ceva legat de Kiti. Sunt realmente surprinsă, suntem în miezul jocului, suntem în preajma scrisorii către Moș Crăciun, suntem doar noi doi, iar băiatul, în ciuda jocului, a scrisorii, a intimității sau, poate, tocmai datorită acestor condiții, Felix se gândește la sora lui. Știi, eu o iubesc pe Kiti, continuă timid, și îmi place să mă joc cu ea în weekend, după ce mi se descarcă tableta, o să ne fugărim amândoi.

Lupul de Mare

Pe terasa tavernei Thalassa Lykos (Lupul de Mare), așezată la malul limpede al mării, pășește un grup de vreo patru-cinci persoane. Taverna nu are prea multe mese, de fapt sunt exact atâtea între câte Eugenios chelnerul, un grec tânăr, la vreo douzecisicinci de ani, arătos, purtând mereu un zâmbet prietenos pe față, aleargă cu folos. E drept, se întâmplă uneori să primească un ajutor punctual de la patroana localului, dar în cele câteva zile la rând de când mâncăm aici, doar o dată am văzut-o pe aceasta aducându-ne o farfurie, iar atunci Eugenios a părut să o mustre din privire pentru gest. Noi suntem de obicei printre primii clienți ai dupaamiezii, poate obiceiul localnicilor de a servi prânzul mai târziu sau poate nerăbdarea noastră de a savura preparatele mediteraneene din meniu să fie cauza, oricum locul este un umbrar artificial eficace, arșița miezului de zi se stinge dusă de briză în apa mării de sub noi, așadar este timpul nostru potrivit pentru a mânca. Savurăm, fiecare după gust și îndrăzneală, diversele platouri propuse, totodată vorbim, râdem, ne simțim bine, căci bunăstarea este înlesnită acum, după orele dimineții, în care trupurile s-au răsfățat cu băi de soare și mare, iar gândurile s-au detașat de temele impuse obișnuite. Grupul ce își găsește o masă către mare îmi atrage atenția auditivă. În el se găsește un adolescent sau poate tânăr adult, ce vorbește pe un ton răstit, cu vorbele emise sacadat și o vădită stângăcie în coordonarea respirației cu sunetele pe care se străduiește să le enunțe. Tânărul este afectat de o anumită dizabilitate care implică cel puțin o disfuncționalitate motrică, întrucât unul dintre însoțitori, poate mama lui, îi pregătește cu grijă fiecare îmbucătură, pe care i-o servește direct în gură.  

  

Caut să evaluez cam de câtă discreție au persoanele cu dizabilități și însoțitorii lor nevoie, astfel încât aceștia să nu sufere nici dintr-o prea insistentă atenție, dar nici din ignoranță și lipsă de empatie, întrucât mă observ pe mine însămi, cea din interior, dar și cea din exterior, aflându-mă într-o subtilă inadecvare, mai ales când mă surprind, chiar dacă în intimitatea gândului meu, ascultând stăruitor semnele indiscrete ale dizabilității tânărului din preajma mea. Știu, desigur, că intențiile îmi sunt pe deplin justificate de emotionarea pe care o trăiesc inevitabil, însă percep între cele două tipuri comportamentale dihotomice o fină și înșelătoare limită.  

  

  

  

Kiti ocupă un loc privilegiat la masă, un cap al mesei. Ea îl are la mâna stângă pe Bicu, iar la mâna dreaptă mă are pe mine. Iată o dispunere convenabilă, măcar din punctul ei de vedere (nu că ar fi singurul care să convină), aportul de hrană și afecțiune este astfel asigurat. Fata se simte bine, iar zâmbetul rotund de pe chip stă mărturie. Uneori chiuie de bucurie, chiuielile ei sunt triluri armonioase și familiare pentru urechile noastre. Alteori cântă sau are câte ceva de spus pe limba ei; și cântările și vorbele ei ne sunt familiare și dragi. Însă știu că altora întregul ei repertoriu de vocalize, râsete și chiuieli le poate părea cel puțin straniu, dacă nu chiar supărător. Iată-ne astfel, în calitate de companioni ai fetei, în postura de a deveni centrul atenției mai mult sau mai puțin discrete a celor din jur. Se poate trăi cu asta. Ba mai mult, în măsura în care o persoană este înzestrată cu caracteristici ale personalității histrionice, se pot trăi chiar pasional asemenea momente. Pe de altă parte, familiaritatea pe care repetarea unei întâmplări o naște este de bun augur, așadar noi, cei găsiți în posturi inițial stânjenitoare, avem oricum premise favorabile să trăim împăcați clipele de indiscreție din partea oricui.  

  

Observ că, privită din exterior, problema tânărului de peste o masă pare mai dramatică decât a copilei noastre, pur și simplu prin prisma familiarității față de manifestările autismului fetei, nicidecum comparând punctual simptome sau disfuncționalități. Iau această observație ca pe o promisiune de optimism și încredere că viața este frumoasă. Aceasta nu are de a face cu expresia românească, să moară și capra vecinului. Ci este doar o confirmare a adevărului că omenia ține covârșitor de cunoaștere, cu cât te cunosc mai bine, cu atât am șansa să te îndrăgesc mai mult. 

Coșmarul unei nopți de vară sau Eh, soarta!

Am aterizat singur la Londra, m-am învârtit năuc prin aeroportul ticsit de oameni și mi-a venit să-mi plâng de milă. Nu m-a mirat slăbiciunea mea și nici nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul, fiindcă de o vreme încoace am înțeles cum funcționez, cum reușesc să-mi duc trăirile de anxietate: când mă cuprinde chinuitor vreo panică, încep prin a mi-o duce cu intensitate înspăimântătoare, însă curând o trec prin filtrul rațiunii care îmi dictează o atitudine fatalistă, ce mă face să-mi spun cu ceva ironie, 'eh, soarta', moment în care, surprinzător, panica dispare. Așadar mi-am spus și acolo, în vâltoarea nemaiîntâlnită într-un asemenea loc, 'eh, soarta', și într-o clipă am uitat că nu știam de ce mă aflam singur la Londra și că îmi venea să-mi plâng de milă. Mi-am cercetat buzunarele în căutare de bani și, din fericire, am dat de niște bancnote potrivite locului și, fără să îmi pun problema cum au apărut acestea în buzunarul meu, mi-am îndreptat pașii ghidat de semnele cu Heathrow Express către poarta de ieșire din aeroport. Urma să ajung la gazdele mele din Londra în jumătate de oră.

Am ostenit de încărcătura singurătății mele în lumea străină și largă, așa că, cerându-mi iertare gazdelor mele, niște necunoscuți, o femeie tânără și un bărbat asemenea, prieteni ai unor prieteni de-ai unchiului meu, m-am retras în spațiul strâmt și întunecat al unei cămăruțe inimaginabil de mici, ce ținea curajos în ea cât de multe lucruri putea, un pat scurt, denivelat și rece, acoperit de o lenjerie septică, o masă înaltă și îngustă, deasupra căreia părea că abia se ține un raft la fel de îngust cu câteva cărți, un taburet și un ghiveci cu un cactus iritat. Am ridicat cearșaful de pe patul deșănțat odată cu un val invizibil de praf, a cărui prezență s-a materializat în gustul și mirosul de acreală emanate, și l-am întors optimist cu dosu-n sus, mai degrabă ca un gest menit să-mi tranchilizeze obsedanta teamă de boală, decât ca unul conștient de eventualele și concretele beneficii ale lui. M-am aruncat în pat îmbrăcat în hainele de pe mine și m-am strecurat înapoi în lumea adevărată a prietenilor mei, chiar dacă am făcut-o în familiarul și liniștitorul spațiu virtual al internetului de pe telefonul meu inteligent.

M-am trezit transpirat în toiul nopții, terorizat de spaima că mi-am petrecut orele dinainte de a adormi conectat la 3G. Am ridicat tremurând telefonul de pe jos, unde alunecase, și am căutat setările. Transpirația a înghețat deodată pe mine, fiindcă devenisem conștient de faptul că utilizasem conexiunea 3G. Am apelat nesăbuit steluță unu doi trei diez, însă, aflându-mă într-o țară străină, mesajul care mi-a apărut pe ecran, deși familiar, era ambiguu și sec, la fel ca mintea mea obosită de la începutul nopții, cum am putut? Mi-a venit în minte imediat teroarea, panica, pe care, bineînțeles, am pornit a o somatiza explicit și dureros, din cap, prin inimă și până în vârful încălțat încă al picioarelor. De data asta n-am mai reușit să-mi stăpânesc emoția paranoidă imediat, căci, în ciuda faptului că eram convins că tot fatalitatea mă adusese în postura de fiu risipitor, știam că până ce nu voi avea ocazia să mă destăinui, să-mi mărturisesc păcatul, nu voi găsi cale de împăcare. Atunci am auzit trei sunete binestiute, primisem un mesaj pe telefon, care m-a anunțat că datorez companiei de telefonie trei bilete dus-întors București-Londra, cu British Airlines, informație care a reușit cumva să-mi domolească tumultul sufletesc, fiindcă știam deja la vârsta mea că aflarea tipului de penitență impusă vindecă oarecum o părticică din frământarea în care incertitudinea te înghite.

La scurt timp după acea noapte de coșmar, mi-am întâlnit părinții, în fața cărora m-am pocăit de-adevăratelea, recunoscându-mi inconștiența de a utiliza serviciul 3G în străinătate. Mama, ca de obicei, m-a îmbrățișat și m-a asigurat că toți suntem supuși greșelilor, din care este musai să învățăm, iar tata, tot ca de obicei, a ridicat protector și iertător brațele în aer și m-a îndemnat, ușor mustrător, cu vocea de iubire să mă cațăr în brațele lui, așa cum făceam și când eram mic și speriat. Desigur, eu am respirat pe deplin după astă vreme tulbure pentru mine, și m-am cocoțat în brațele sale, gândindu-mă cu un soi de mulțumire încrezută, eh, soarta!

Friday fact: știați că o zi pe Mercur durează aproximativ cât 59 de zile pe Pământ? ***

Felix este în fotografiile de mai jos, la antrenamentul de ieri, însă Horica este cel care a câștigat, tot ieri, un meci de tenis care l-a dus în sferturile de finală. Cum eu îl însoțesc de obicei la meciuri, l-am ținut pe tati la curent cu scorul prin Facebook, ca într-un live streaming, în momentele decisive chiar punct cu punct. Emoțiile sunt mari când meciul este strâns, Horica a fost condus cu 3-0 în primul set și cu 4-1 în al doilea set de un adversar puternic la cei 23 de ani ai săi, însă băiatul nostru le-a câștigat pe ambele. Dar nu despre asta vreau să scriu astăzi, ci despre egrete albe. Glumesc, desigur, am scris ieri despre ele. Totuși, considerând frumusețea universală a acestor păsări și totodată aplecarea mea de a căuta frumusețea necomplicată a vieții, aș putea spune că, într-un fel discret, astăzi tot despre păsări vorbesc. Ha. Frumusețea.
 
Felix îmbrățișează cu un gest larg rondul în care lalelele se dezvăluie tot mai mult, pentru că și lui îi plac florile, poate fiindcă vede că îmi plac mie și, dintr-un soi de mimetism voit, explorează inconștient căi tainice de consolidare a iubirii, sau pur și simplu pentru că are deja propriile sale criterii estetice după care înțelege dihotomia de percepție frumos-urât. Dar gestul mic și grăitor al îmbrățișării nu este totul, varietatea mare de culoare, ah, culoare imposibil de intuit în uniformitatea cromatică a bulbilor cumpărați astă toamnă, spun că surpriza descoperirii unei alte diversități îi stimulează copilului imaginația, el îmi încearcă putința de a mă juca, căci vede lalelele crescând mari,
treptat, ca să-mi dea mie șansa să mă adaptez la fantezia jocului său, întâi până la genunchi, apoi cât omul, casa, valul, ca în final, când eu nu-mi mai pot depăși propriile limite, să însuflețească trupa de lalele și să o împrietenească cu ceilalți eroi imaginari ai săi, fiindcă de o trupă bună, blândă și, bineînțeles, frumoasă de lalele poți oricând să te însoțești în viață, precum și-n poveste.


***National Geographic

Poveste cu rechini

Profit de decorul misterios al străzii, surprins în dimineața asta, ca să intru în atmosfera de poveste fantastică a lumii inventate de Felix. Start.
 
Poveste cu rechini. Rechinii de pe planeta lui Spotu au trei tipuri de glande salivare, unele secretă salivă tămăduitoare, altele, salivă veninoasă și restul, salivă pentru digestie. Important după ce ai căpătat o rană este să fugi repede la rechin, pentru că efectul de vindecare (efect-plasture) se produce doar când rana este nouă, nu când ai deja bubă tare (așa cum are Felix acum în cot). De aici se deduce că rechinii pe această planetă sunt buni, sunt un fel de delfini de pe planeta noastră. Nu stau însă lucrurile la fel cu rechinul-brad, acesta este un rechin cu posibilități de a deveni biped, anume când declanșează un buton, de unde și numele, nu că bradul ar fi biped, ci pentru că este vertical de cele mai multe ori. Dorința lui de a deveni biped apare atunci când îl paște amorțeala în coadă, de aceea simte că e cazul să facă niște pași pe uscat. Nu vă faceți griji că nu și-ar găsi rechinul-brad echilibrul, căci din cele cinci deschizături branhiale de pe piept îi ies, odată cu picioarele, niște brațe ascuțite din care mișcă în ritmul plimbării. Cam așa.

Povestea spontană a unui desen cu cinci numere

Polițistul 1 a venit cu motocicleta 4, iar pasărea 20, cea colorată, l-a întrebat pe 2, polițistul-curcubeu, de ce trage cu mitraliera cu nouă gloanțe deodată. Acesta a răspuns că așa este modelul. Pasărea 20 a plecat acasă, strigată de mama sa, dar înainte să plece, l-a întrebat pe polițistul 1, 'de ce ai o oglindă, ca să te vezi cu șapcă?' 1 i-a răspuns, 'nu, aș vrea să mă văd cu pălărie, dar am uitat pălăria acasă'. Atunci 2 i-a spus lui 1 să tacă din gură și mai bine să-l urmărească pe 8, până într-o cameră cu oglinzi, un fel de labirint, unde au tras cu mitraliera și pistolul, spărgând oglinzi. L-au prins pe 8, dar acesta a promis că va fi bun, așa că s-au împrietenit și l-au luat la secție, ca să devină polițist și numărul 8. Numarul 20, cel colorat, și cu 20, cel verde închis, au plecat acasă. Apoi domnul Foc a spus 'eu nu vreau să mă stingă pompierul', așa că și el a plecat acasă la vulcanul său, unde locuiau frații și părinții lui. Împreună au luat cina. Între timp, pasărea 20 colorată s-a dus cu prietenul 20 verde închis la școală, unde au găsit un elev nou, copilul lui numarul 8, noul polițist. Au spus: 'doamnă profesoară, câți ani aveți?' Aceasta a raspuns, '20, dar azi împlinesc 21', așadar, dezvăluind secretul, au sărbătorit cu toții ziua profesoarei și apoi, când au ieșit în pauză, au văzut curtea care luase foc, dar focul era prietenul domnului Foc, așa că au fugit de frica pompierilor. Apoi numarul 1 a spus: plec cu motocicleta 4, să prind hoți. După ce i-a prins, i-a dus la închisoare și s-au culcat liniștiți cu toții. Sfârșit.

Cum să îneci o îngrijorare într-o piruetă vivace

***

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Năzdrăvănii strălucitoare

Ieri dimineață, în drumul spre școală, varianta doi plus unu, (amândoi părinții plecăm diminețile în câte două variante neapărat complementare de acasă, doi plus unu și unu plus unu, adică doi copii plus un părinte, ceea ce duce la: ȘI, complementul său, un copil(celălalt) plus un părinte(celălalt), închid paranteza), așadar în drum spre școală am remarcat că era cam liniște în mașină, de aceea l-am și întrebat pe Felix dacă nu are vreo poveste pe limbuță. Cum nu avea și cum pe Kiti nu mă puteam baza să facă ceva gălăgie, mai ales că nici nu părea să se simtă prea bine, am preferat să îi cinstim memoria lui John Coltrane, în ziua în care se născuse acum peste optzeci de ani, ascultându-i acordurile geniale. Însă seara, înapoi în drumul spre casă, în aceeași variantă ca de dimineață, nimic nu l-a putut împiedica pe Felix să povestească și să povestească și să povestească. Da, da, chiar așa de intensă și de aglomerată de întâmplări, și de plină de suflet i-a fost povestea serii, care nu doar că mi-a amăgit răbdarea de a mai pierde ceva vreme la volan, ci m-a și amuzat suficient de mult, încât să râd, nu doar să zâmbesc, care râs  a declanșat alt râs, al lui Kiti, și alt râs, desigur, al lui Felix. Și nu mai știu ce alte râsete ar mai fi putut să stârnească, dar cert este că nouă ne-a ajuns pe întreaga seară. Nu știu care este măsura parabolei în poveștile inventate în ritm viu de Felix, cât este el în toate aceste întâmplări născocite, dar spunându-și el cu patos gândurile, parcă ceva-ceva aducea și nu prea cu unii dintre noi. Se făcea că părinții lui Spotu erau foarte năzdrăvani, periculoși și războinici, calități (sau excese) ce au reieșit din comportamentele nebunești sau, poate, de justițiari(?) ale acestora, mama lui Spotu fiind într-atât de cuprinsă de patimă, încât să își pună unul dintre puiuți la volanul mașinii sale, să se ridice în mers în afara geamului mașinii sale și să împartă dojenitor pumni și palme șoferilor din jur, iar tatăl lui Spotu intrând și el într-o febră a răzbunării, prin deghizarea într-un costum de director și pătrunderea în instituții pentru corijarea fizică cu bastoane și pumni a lucrătorilor vinovați pesemne, nu se știe pentru ce (sau da), apoi prin revenirea la costumul de om normal, nu că cel de director ar fi anormal neapărat (nota mea). În continuare am mai reținut și alte minunății din întâmplările cu arătări și eroi fantastici și reali ale băiatului creator de poveste, ce mi-a atras atenția a fost descrierea unui monstru (bun sau rău, n-am reținut, dar asta nu prea contează, întrucât am observat versatilitatea eroilor săi, care își schimbă frecvent calitățile și principiile morale), monstru care avea cap de fier, un fier chiar mai puternic decât fierul obișnuit, coarne din diamant, ochi de cristal, două picioare, unul de robot și celălalt din diamant, motiv pentru care mersul monstrului făcea niște sunete ritmate înfricoșătoare, boinggg, cling, boinggg, cling, în funcție de ce picior punea pe pământ în mers. Monstrul mai avea trupul astfel construit: o jumătate din fier, o jumătate din diamant, o jumătate din cristal, o jumătate din tablă de robot și o jumătate din nisip, nu vă întrebați ce este cu atâtea jumătăți, în febra povestirii, adevărata valoare a unei jumătăți a fost ignorată. Monstrul acesta îi urmărea pe frații lui Spotu, care, fiecare, conduceau câte un vehicul, care mai de care mai impresionant, ce am reținut: un frate și Trabantul său prețios, construit din aur și diamant, iar o surioară (nu cea cu autism, ci alta) și Ferrariul său motocicleta din cristal. Final de episod.

Știu un loc unde, dacă nu ai bilet la concert, intri pe gratis

Sunt cu copiii mici în mașină de mai mult de o oră în dimineața asta (nu este trafic exagerat, însă mi-am uitat actele și banii acasă, așadar am făcut cale întoarsă), și, ca de obicei, realizez că Felix îmi spune o poveste foarte frumoasă de ceva vreme, iar eu, nici de data asta, n-am luat telefonul să-l înregistrez. Deși a adormit un pic mai greu aseară, fapt descoperit în dimineața asta, când am găsit mormane de haine și jucării scoase din dulapuri și aruncate în mijlocul camerei ei, Kiti a dormit bine toată noaptea până-n dimineață, mulțumesc, draga mea, uneori nopțile dormite pe de-a-ntregul de Kiti vin ca o binecuvântare asupra noastră, așadar în mica noastră excursie prelungită de nevoie am avut în mașină o Kiti surâzătoare, blândă, bună, ceea ce nu este neapărat un dat, iată de unde recunoștința mea. Povestea lui Felix a început ca într-un univers virtual de joc de calculator, ceea ce mi-a dat un oarecare gust amar și o apăsare stranie, percepții pe care le-am asociat cu visul meu din noapte, altă bizarerie cu noi la un hiperconcert de muzică clasică, într-un spațiu istoric cu ruine și mult praf, din care transpăreau amestecat izuri și viziuni epopeice. I-am sugerat povestasului nostru că spațiul creat de el are o încărcătură prea copleșitoare pentru mine, ce venea și din teribilul sentiment că mintea copiilor poate fi capturată uneori iremediabil de universurile perverse ale jocurilor de calculator, iar Felix a mutat empatic imediat planul poveștii sale pe mai prietenoasa și mai senina planetă a lui Spotu-dinozaur, acolo unde mai mulți puișori ai acestuia, mai exact douăzeci dintre ei, au pornit într-o călătorie luminoasă cu avionul către locul unde trupa de dinozauri Santana ținea un concert, astăzi, chiar la împlinirea a șase ani de către eroul său preferat. Întâmplările aventuroase ale echipei noastre sunt întotdeauna savuroase, chiar sunt, comicul lor vine din ingenioasa împletire a planurilor, real și imaginar. Mi-este greu să reiau întreaga lui poveste, dar am reținut ideea că pe planeta aceea, în cazul în care nu ai bilet la concert, intri pe gratis, că Santana-dinozaurii au invitat la concert un dinozaur extraterestru, cu trei capete și șase mâini, care cântă deodată la un pian electric, legat de o tobă electrică și de o chitară, tot electrică, că unul dintre frățiorii echipei excursioniste, din prea mult entuziasm pentru vederea vedetelor, a sărit în sus și s-a blocat cu ciocul său lung în tavan, fiind nevoit să urmărească întreg concertul în această imposibilă poziție, că alt frățior, am uitat din ce motiv, și-a ținut echilibrul cu ochii închiși, fiindcă, știi, când închizi ochii, îți pierzi echilibrul, că cel puțin patru fratiori au reușit să ajungă să urmărească concertul din culise și încă multe altele. Mi-a mai amintit de surioara cu probleme, și ea prezentă la concert, o dinozaurita cu două ciocuri, poate de frumusețe, care, deși cu ceva probleme, se descurcă optimist de bine în lumea lor, așa, ca o reflectare  duioasă a ceea ce Kiti ar putea deveni odată și odată. Apoi, de-a lungul poveștii, din timp în timp câte o întrebare-joc, gen, mami, tu crezi că acel dinozaur extraterestru era de fapt un puișor deghizat (după modelul Scooby-doo, probabil), o întrebare care cere neapărat un răspuns naiv, anume, da, desigur, răspuns care să aducă imediat dezvăluirea 'surpiza', plină de satisfacție copilărească, nu, era chiar unul real, îți dai seama de grozăvia acestei realități?

Desene (ne)animate cu un pix și numai cu acel pix, dacă nu, o să plâng tare-tare!

O poveste desenată din anii '80, cu niște pictori răi, niște polițiști și niște rațe bionice bune, un ninja, o mină de diamante și un munte, un F-35, vapoare și elicoptere și happy-end cu familie de păsări călătoare ca simbol al optimismului. De Felix.

De-ar fi pereții precum fantezia de copil, n-ar exista cocioabe pe Pământ

Poveștile au început să răsară pe pereți, nu mâzgălituri, nici linii sau puncte, ci povești întregi ce se înghesuie să iasă din vârfurile cariocilor lui Felix, ce veselie să-ți decupezi povestea după propriu-ți plac, dinozaurii nu trebuie să rămână triști în enciclopedii, ei pot să aibă castelul lor, să își sădească floricele colorate, să-și țeasă cuiburi, chiar s-o facă, apoi să își invite desenatorul în castelul lor, dacă vor. Cu seninătate de copil, să plasmuiesti un ocean peste drum de castelul dinozaurilor, dar să fie unul învolburat de furia balenei ucigașe de la Ikea, ce va sta într-o continuă pândă între două lumi, cea 3D și cea 2D, pentru a te mânca cu carioca cu tot, în timp ce tu plutești în derivă pe creștetul valului uriaș. Și tot așa, căci nu s-au umplut încă pereții de povești, de-ar fi pereții nemărginiți precum fantezia din poveste... Apoi să nu te surprindă nicio iminentă rătăcire- cum ar fi poveștile fără ele- întipărește-ți cu simboluri născocite un alfabet tainic, eliberator în spatele draperiilor trase, acolo și doar acolo îți este puterea miraculoasă, mă rog, dacă ignorăm, cât suntem încă în poveste, forța creatoare a minții tale esențial libere de prejudecăți.

Poveștile spuse își fac eroii mai fericiți cu un milimetru

Felix. Vrei să-ți spun o poveste fără Spotu-dinozaur? Nu chiar acum, te rog, nu te supăra, suntem în mare grabă. Bine, atunci îți spun o poveste scurtă: a fost odată ca niciodată un sandwich care a fost mâncat. Sfârșit.

Tati zice 'gustos' și râde, aș zice că povestea este despre sandwichul lui. Despre sandwichul lui Horica nu este sigur, pentru că o atare poveste ar fi muuult mai lungă. Nici despre sandwichul lui Kiti nu cred că ni se povestește, deoarece acesta are neapărat minim două capitole separate, pâinea și salamul. Cât despre sandwichul meu, ar putea fi vorba despre el, dar eu n-am strigat repede 'gustos' ca tati, ci eu am râs. Concluzie, aș intitula povestea lui Felix Cu musca pe căciulă. Pe căciula lui tati.

***

Pot să mă transpun într-altă dimensiune. Apropii pleoapele ușor între ele, îmi concentrez privirea către orizont și aștept intensitatea potrivită a concentrării, aceea care mă face să intru în timpul care-mi permite să văd realitatea dintr-odată altfel. Privesc către băiatul meu, el își mișcă trupul la o relativă depărtare față de mine, trupul lui nu mai pare al lui, mă asigur că îi recunosc zâmbetul, ochii, întreaga față, el este, dar nu îl recunosc întru totul, a crescut deodată, nici n-am apucat să clipesc, iar el mă privește sub un alt unghi, dintr-o altă perspectivă, îmi zic că alungirea trupului său este firească, pentru  ca să mă liniștesc, apoi nu mai simt nevoia de liniștire, căci regăsesc armonia dintre elementele deșirate ale trupului, iar atenția dusă toată către depărtare îmi șterge orice interes pentru urmele timpului de pe chipul meu. Depărtarea fizică dintre noi tinde spre zero, îl văd tot mai încețoșat pe măsură ce se apropie de mine, sunt o tangentă la curba pe care deplasarea sa o descrie, când își atinge punctul de tangență deschid brusc ochii mari și îi zâmbesc real, în timp concret, dacă timpul poate fi concret vreodată, ce e, mă întreabă, nimic, îi răspund neconvingător, dar suficient de cald încât să își țină traiectoria neschimbată, apoi oftez și încep readaptarea la noile repere.

Patima unei clipe

Fetița a urmărit cu privirea valul de lumină ce a traversat scurt dormitorul odată cu ridicarea pentru o secundă a draperiei groase din fața ferestrelor și, atrasă de frumusețea formei lui schimbătoare, a împins stofa grea din geam cu ambele mâini către colțul camerei, parcă dorindu-și ca draperia să dispară, ca lumina să continue să se miște. Numai că în loc de unda dansatoare, a năpădit-o un tsunami de lumină albă, strălucitoare, ce a făcut-o pe fetiță să strângă puternic pleoapele între ele, de parcă ar fi vrut să își apere globii oculari de o gheară monstruoasă imaginară. Circumspectă, a îndrăznit să elibereze o privire temătoare din strânsoarea pleoapelor și, pentru că nu a regăsit valul jucăuș de mai înainte, și-a continuat un pic disperată căutarea, căutarea esteticului clipei duse ce o mâna irezistibil de la spate. Atunci a deschis ușa înaltă a terasei și, fără să perceapă îmbrâncirea aerului rece, aspru al iernii, a pășit cu picioarele desculțe, prea albe datorită contracțiilor protectoare ale vaselor de sânge ce îi străbat membrele, direct pe plăpumioara din puf de nea. Fără teamă, fără să se sinchisească de chinul trupului, numai pentru o clipă de frumusețe. Dar fetița trăiește clipele prea pătimaș, de aceea pierderea lor este foarte dureroasă. Povestitorului i-a venit greu să îi țină tristețea în pagină, de aceea i-a plăsmuit simplu, ca o ninsoare, o pensulă în mâna albă, încă contractată de ger, i-a dat și un flipchart în loc de trepied și culori acrilice și a atins-o cu o magie albă ca neaua proaspătă și miraculos căzută din cer, magie care a transformat-o pe fetiță într-o artistă. Fetița a ales cu vârful fin al pensulei doar culori luminoase, alb, galben, auriu, le-a amestecat cu grijă în căușul mâinii stângi, apoi le-a dus pe coala de hârtie într-o undă cutremurătoare de lumină, o frumusețe! Apoi s-a așezat pe podea, cu picioarele încrucișate sub ea, privindu-și opera. Trupul a început să i se legene ușor și un zâmbet i-a înflorit pe față de bucurie pentru că a prins unda încântătoare de lumină. Povestitorului i-a făcut bine să își imagineze că eroina sa își va găsi uneori clipele de fericire, așa că și-a încheiat povestea, repede ca să nu se piardă magia, cu un mic, dar hotărât punct.

Matematica din privirea lor - o splendoare!

Mama lui Felix! Mama lui Felix! Îi găsesc strânși în ghemotoace, așezați pe câte o perniță pătrată, albastră, dispuși într-un semicerc cu fețele către Miss, în liniște neobișnuită pentru niște copii de 6-7 ani, iar foarte curând după ce pătrund în sală, înțeleg de unde liniștea. Copiii de clasă pregătitoare se află în miezul unui maraton de citit, de aceea fiecare dintre ei ține în mâini câte o foaie tipărită cu câte un text scurt, pentru a fi citit cât mai cursiv, iar Miss, tot cu o foaie în mâini, îi urmărește atentă și îi recompensează sau nu cu buline colorate, după posibilități. Țin în sacul meu multifuncțional printre altele o carte, anume aleasă din biblioteca noastră, în care am punctat două scurte paragrafe de citit copiilor, o schemă a lecției pe care urmează să o țin și două cutiuțe cu recompense și surprize de oferit copiilor, deoarece, nu-i așa, copiii se bucură întotdeauna de acestea. Am o misiune dificilă, pe care mi-am asumat-o cu mult drag, aceea de a le vorbi copiilor din clasa lui Felix despre ce este matematica și îmi iau misiunea cât se poate de în serios, fiindcă eu iubesc matematica, îi văd frumusețea, mă bucur de ea, de aceea sper că acești copii să îmi poată măcar intui vibrațiile, acum, în câteva minute de conectare cu ei. Dar despre asta, doar din când în când sau întotdeauna, de fapt, dacă ar fi să mă iau după ceea ce eu însămi cred că este matematica, și anume toată frumusețea intimă a lumii, de la sistemul complex, algebric și geometric, al unei partituri muzicale, până la esența simetrică și înălțătoare a iubirii și mult mai departe.

Cine nu a stat vreodată în fața unui grup de copii, gata să îi capteze atenția, simultan și congruent, să nu se încumete să spună cum se face aceasta, nici să nu cuteze să hotărască în locul celor care au trăit experiența minunată despre care spun, pentru că misterioase sunt căile minții de copil, o dată, iar a doua oară, puse să se exprime laolaltă, în spațiul fizic strâmt al încăperii, aceste frumoase minți vor exploda mereu surprinzător. Să nu le îngrădești imaginația în îngustimea conformă a celor cincizeci de minute de temă dată sau, dacă ești nevoit să o faci, să nu uiți că lumea noastră despre care copiii învață este doar una pentru ei, ea nu se divide în domenii separate (decât în scopul cunoașterii profunde), de aceea lasă-i să vorbească, lasă-i să creeze, lasă-i să viseze și să fie liberi.

 În schema mea, întinsă doar pe o singură pagină A4, intră întrebarea 'ce este matematica pentru tine?',  'cum arată o lume fără matematică?', mai încape un rând despre universul nostru de forme sau matematica din viața noastră de zi cu zi, dar intră și un paragraf despre cum rezolvăm noi problemele de care ne lovim în viață și despre cuvintele-cheie cu echivalente în operațiile matematice din vorbirea curentă. Ei bine, dar copiii trebuie să se exprime, copiii vor să spună și să întrebe, așa că schema mea devine cvasi-inutilă. Copiilor le spui expresia 'univers de forme' și ai grijă ca ei să înțeleagă fiecare cuvânt pe care tu îl rostești, iar aceasta se transformă într-o cascadă de vorbe reprezentând forme de tot felul, ceea ce te face să resimți ritmul cuminte al respirațiilor tale, recunoscătoare copiilor pentru ușurința cu care se unesc cu tine. Îi duci cu ajutorul lui Miss, cea care știe de mai mult timp decât tine taina, mai departe în lumea ta și nu încetezi să te lași uimită de cum știu ei să ajungă peste tot și oriunde cu imaginația, suntem deodată cu mii de ani înapoi în timp, suntem și pe Venus, suntem și alpiniști cățărați pe munți fantastici, vampiri însângerați cu sânge fals pe corp sau ne aflăm subit într-o lume alb-negru, tristă, căci este fără matematică. Copiii te îmbrățișează, unii o fac mai puternic, alții, mai timid, ei îți sar de-a dreptul în brațe ca să îți vadă surprizele. Apoi se întrec cu brațele în sus care să răspundă primul, iar numai dacă ar fi să consider dificila încercare de a îl numi pe acela care să răspundă primul, și tot este prea dureroasă pentru tine teama de a nu îi răni pe ceilalți atunci când alegi, tu, profesorul copiilor pe care începi să îi îndrăgești de cum le vezi ochii mari, deschiși către tine.

A fost o oră magică, emoționantă pentru mine, sunt puține meseriile Pământului nostru care să fie atât de pline de strălucire și intensitate ca aceea de profesor. O, Doamne, dacă ați ști!

PS: Mulțumesc Andreei, o Miss frumoasă și liberă în spirit, pentru invitație și, neapărat, pentru ajutor!

Pierdut prin zonă simțul absurdului

Am auzit că îți poți pierde capul și stiloul, sau că poți pierde cu ușurință timpul și cartea de română, sau chiar că ești tu însuți un pierde-vară sau pierdut în spațiu uneori. Eu însămi m-am rătăcit printre obiecte și gânduri de atâtea ori, ba chiar o fac constant cu ajutorul copiilor mei și al meu, binenteles. Felix își pierde mai mereu câte o piesă Lego prin mașină, din fericire pentru mine nu sunt eu aceea care am misiunea de a o găsi, și își mai pierde temporar chiar memoria, aceea necesară pentru a evoca meniul de prânz de la grădiniță, pentru că 'nu știu ce se întâmplă, dar eu întotdeauna uit când ies din grădiniță'. Kiti? O, păi Kiti este expert în a-și rătăci cuvintele, chiar și prin micuța ei grămăjoară de vorbe, ea deseori încearcă să ne păcălească cu înlocuitoare, vai, atât de evident nepotrivite. Dar Horica, uite, Horica pierde măiastru aproape orice, de la buchete de flori la stilouri, de la manuale și cărți până la pijamale, de la maieul de pe el până la gheata stângă din piciorul, desigur, stâng. Își pierde chiar și calmul de curând, însă tot el ne sfătuiește 'ignorati-ma', de aceea noi nu ne pierdem vremea dându-i momentului, să recunoaștem, pierdut pentru bunăstare, atenție. Căci unele lucruri, dar mai ales stări, sunt și-așa pierdute odată ce s-au consumat, așadar de ce ți-ai mai pierde și cumpătul pe deasupra? Știm doar, nimic nu se pierde, pentru că totul se transformă. De exemplu, îmi imaginez că gheata lui Horica, pierdută într-o parcare din oraș, ar putea foarte bine să se transforme într-o jucărie pentru un câine vagabond. Ce, ei sunt inferiori câinilor de apartament? Dar atunci, care sunt șansele ca gheata dreaptă de acasă să se poată transforma în ceva, și ea, după legea fizică de mai sus? Hmmm. O prietenă foarte grijulie și ordonată tocmai scrie pe facebook că a descoperit culmea puzzleului făcut online care este să pierzi o piesă. Da, dar pantoful din picioare??? Asta îmi amintește de aventura palpitantă și neobișnuită a pantofilor lui tati, o confirmare fericită a faptului că nimic nu se pierde, ci se transformă. Da, dar pantoful din picioare???

Calendar de advent, ziua 11

Întâmplător sau neîntâmplător? Depinde mult de felul în care ești construit și învățat să percepi realitatea lumii. Când ești predominant un om emoțional, atunci tinzi să consideri că întâlnirile vieții tale sunt întâmplătoare. În schimb raționalul va căuta mereu să găsească o relație de cauzalitate a evenimentelor la care ia sau nu parte, pentru acesta aproape nimic nu se produce neîntâmplător. Cum toți regăsim în noi momente în care suntem profund emoționali și altele în care latura noastră rațională ne domină gândirea și reacțiile, putem spune că distincția întâmplător/neîntâmplător este irelevantă. Cu toate astea a considera că astăzi suntem într-un anume fel datorită sau din pricina unei întâmplări ori, din contră, că nu este defel o întâmplare faptul că astăzi ne regăsim așa cum suntem ține mult de dispoziția poetică în care ne aflăm. Întâmplătoare sau neîntâmplătoare, când evenimentele vieților noastre sunt fericite, avem un motiv să ne simțim artiști și să ne emoționăm. Sau măcar să zâmbim.



Michel Tournier povestește în Jurnal extim despre o întâmplare și o neîntâmplare, ambele frumoase: "Vizita lui Pascal Marechaux. În urmă cu cincisprezece ani, când scriam 'Picatura de aur', am cutreierat împreună Sahara pe motocicletă. Ajung să-i vorbesc de numele meu și-i spun că mama se numea Fournier. S-a căsătorit cu un Tournier din întâmplare. El îmi spune că mama lui se numea Maréchal și că nu e o întâmplare că s-a căsătorit cu un Marechaux. În școala ei, copiii erau puși în bănci în ordine alfabetică. Mama sa, Maréchal, era așezată lângă o mică Marechaux. A mers la ea acasă și a făcut cunoștință cu fratele ei mai mare-și atât de bine a făcut cunoștință, că s-a căsătorit cu el, trecând astfel cu numele de la singular la plural."

Calendar de advent, ziua 9

O poveste pentru copii:

Cum cresc cățelușii de pluș?

Felix își duce cana cu lapte la gură pentru ultima înghițitură și o face cu niște mișcări nefirești ale trunchiului, brațelor și capului, ce îi aduc câteva picături de lapte pe tricou. N-are încotro, cu mâna stângă ține o placă pătrată din plastic crem, cu dreapta-o hârtiuță și cana cu lapte, iar de sub strânsoarea brațului stâng pe trunchi iese sugrumat capul lui Spot. Spot are două urechi molatice, atârnătoare, un botic rotund și scurt ce se închide într-o linie neagră, cusută într-un arc de cerc concav, ce îi dă un aer de bleg și doi ochi negri, sticloși, cel stâng fiind așezat pe o pată neagră, perfect rotundă, de unde îi vine și numele, Spot. Spot este un cățeluș de pluș și poartă cochet un batic bleu cu dungi albe, fine în jurul gâtului.

Nu știu în ce an s-a născut Spot, dar aș putea să presupun că nașterea lui s-a petrecut undeva prin anii 2006-2007. Însă în definitiv asta nu contează, întrucât cățelușii de pluș, precum și celelalte jucării, primesc viață reală de jucării abia atunci când un copil devine proprietarul lor. Până în acel lăudat moment tristețea de a nu-și trăi propriu-zis viața de jucărie le copleșește și le țintuiește în cutii de carton, frumos colorate și ermetic închise cu benzi adezive transparente lipite pe marginile cutiilor. Sau nu. Cel puțin pentru Spot, căci pe el mâhnirea l-a cuprins din alte motive decât pe confrații lui, jucăriile. Atunci când Felix l-a întâlnit, Spot era un cățeluș pufos de pluș, răsfățat printre zeci de veșminte din cele mai variate materiale, singur-cuc, dar liber să privească de pe raftul încărcat de haine oamenii, de fapt femeile, căci raftul de pe care Spot își trimitea în zare privirile triste se afla într-un magazin de îmbrăcăminte pentru femei. Este adevărat că din când în când câte un copilaș mai apărea prin fața raftului cățelușului de pluș, ținându-se de mâna mamei sale, însă abundența de lucruri și culori, umbre și  forfoteli îl împiedica pe copilaș să primească privirile disperate de dorință ale lui Spot.

Până într-o bună și frumoasă zi de iarnă albă, când, aproape lipsit de speranță, Spot, adormit de oboseala așteptării, s-a trezit deodată zburând prin fața căsuței sale adoptive, raftul de haine, agățat de un picior, cu capul în jos și urechile blege, pentru prima oară în viața lui, depărtate de cap. E drept că sperietură neprevăzutului i-a dat un tremurici prin corpul lui moale, dar tocmai acest neprevăzut i-a trezit din nou speranța, astfel încât tremuriciul l-a ajutat să se dezmeticească chiar mai rapid decât ar face-o un cățel adevărat. Puternic, așa cum speranța te face, și-a așteptat aterizarea în cap, nu uitați, el zbura încă cu capul în jos, apoi, spre surpinderea sa, a simțit niște cleștișori moi, călduți, umezi prinzându-i o ureche, iar cu cealaltă ureche a auzit un glăscior de copil, 'ga-ga'. Odată întors în poziție firească, cățelul de pluș s-a văzut în mânuțele grăsuțe ale unui bebeluș, s-a văzut tot mai aproape de fața copilului, și mai aproape, mai aproape, până, 'hap', cleștișorii de dinainte l-au apucat și de nas. Spot n-a mai apucat să strâmbe din nas nemulțumit de un atare tratament, pentru că în clipa când bebelușul l-a eliberat din strânsoarea blândă a gingiuțelor sale lipsite de dinți, acesta i-a zâmbit cuceritor, 'ga-ga', apoi l-a strâns în brațe.

În timpul ăsta, mama bebelușului, atentă mai mult la frumoasele haine expuse în magazin decât la bebelușul din cărucior, și-a ales o rochie albastră și s-a îndreptat, cu cărucior cu tot, către casa de achitat, acolo unde, văzând privirea ezitantă îndreptată spre cărucior a casieriței și urmând-o cu propria-i privire, a observat în brațele copilului ei un cățeluș de pluș, molatic, cu ochi blegi, alături de un zâmbet larg al copilului, 'ga-ga'. Binențeles că a achitat și cățelușul, fără ezitare, fără vorbe, ochii rotunzi și mari ai bebelușului au convins-o că acest haios cățeluș de pluș a devenit brusc prietenul copilului ei, căci el, bebelușul, l-a ales, el, bebelușul, l-a ridicat de pe raft, el, bebelușul, l-a îmbrățișat și l-a adoptat.

De atunci, cam cinci ani să tot fie, Spot este prietenul nedespărțit al lui Felix, Spot este cel cu care își împarte visele în noapte și Spot este cățelușul de pluș care l-a inspirat pe Felix în alegerea numelui eroului său imaginar, deja celebrul Spotu-dinozaur. Deși Spot este ca înfățișare aproape același ca cel de acum cinci ani, are totuși din alura unui om bătrân, înțelept și bun. Oare și cățelușii de pluș îmbătrânesc?

Calendar de advent, ziua 4

Astăzi, o poveste adevărată, impresionantă și simptomatică pentru niște vremuri apuse, însă dureros de aproape de noi, evocată pitoresc și cu suflet de Cătălin, căruia încă de aseară copiii i-au pregătit următorul scenariu: ne vom trezi în noapte, ne vom strecura la patul lui, îi vom sări pe burtă și îl vom îmbrățișa de ziua lui. Până la urmă, scenariul s-a transformat într-un simplu "La Mulți Ani", fără treziri în noapte, furișări și sărituri pe burtă, dar asta nu e cu supărare, deoarece toate cele propuse de copii sunt subînțelese și fac parte ca atare sau doar în gând din spectacolul mare al iubirii. La Mulți Ani!

  

           Viața la țară 

"Era într-o vară în anii '50, prin august. Ca în fiecare zi, tatăl băiatului măcina grâu în moara moștenită de la ta-su. Moara asta începuse cu vreo două sute de ani în urmă, pe eleșteu. Funcționa într-o clădire albă, în mijlocul satului. Motorul diesel, Deutz, tocmai fusese cumpărat din târgul Pitestilor; mergea uns, iar omul și băiatul său îi știau fiecare șurub. Gogu Tănăsescu, morarul, trecuse războiul ca mecanic de locomotivă și scăpase, norocos, fără vreo zgârietură. Când s-a întors acasă la nevastă, Gogu a primit moara pe mână de la taică-său.  Gogu nu bea, nu fuma, nu își bătea nevasta. În centrul existenței lui Gogu se afla moara, unde putea fi găsit muncind de dimineața până seara, în fiecare zi. Băiatul, Lică, trăgea cot-la-cot. 

Afacerea, cum am zice, creștea văzând cu ochii. În satul de câmpie din sudul Argesului se făceau mereu recolte bunicele. Ieșeau bani buni din morărit, dar în anii ăia lumea se schimba de pe o zi pe alta și nimic nu era sigur. Fratele lui Gogu, Bădică Tănăsescu, primise de la tatăl lor o casă pe Strada Mare din Pitești. O casă frumoasă, cu verandă și balansoar, unde Boeru (căci așa îi spuneau toți lui Bădică) trăia bine cu frumoasa lui soție, Sanda. În casa lui Boeru erau câteva camere de închiriat, din care el și Sanda câștigau mulțumitor. Boeru își petrecea timpul răsfoind și stând la taclale cu prietenii lui, Carol și Basil. Toți trei erau îngrijorați de ce se întâmplă cu lumea și se așteptau la ce e mai rău. Boeru îl atenționase deseori pe Gogu, care era orbit de pasiunea lui pentru morărit, să aibă grijă, să o lase moale, poate chiar să vândă moara și să se mute la oraș. Boeru și Gogu rămăseseră, din averea moștenită, doar cu casa din Pitești și cu moara. Pământul, animalele și utilajele fuseseră trecute în colectivă. 

În ziua aia de vară, ca în fiecare dimineață, Gogu și băiatul său cel mare, Lică, își făceau de lucru în moară. Era încă răcoare, așa că erau înviorați și pregătiți pentru o nouă zi de muncă. Când a intrat în moară, albă ca varul, nevasta lui Gogu a apucat să îngaime "fugi Gogule, că au venit să te ia" și să împrăștie niște găleți cu grâu pe jos, năucă. Gogu s-a uitat la Lică, i-a zis să aibă grijă de moară, și a așteptat calm. 

Din mașină au coborât unul, știut de toți de frică, și doi jandarmi. Ăla îl știa bine pe Gogu, așa că discuția dintre ei a început amical. Gogu trebuia să vină cu ei, să dea niște declarații. Cum se întâmplă, lucrurile au degenerat, așa că s-a iscat scandalul care plutea în aer. Înjurături și îmbrânceli, lovituri și țipete. Lică, băiat cu sânge fierbinte, a pus mâna pe lopată. Când ta-su a fost apucat de brațe și târât spre mașină, a ridicat lopata și l-a pocnit pe ăla în spinare. Lovitura a fost slab plasată, așa că după taică-său în mașină a intrat, plin de sânge, și Lică. Mașina i-a dus la în Costești, de unde, fără prea multe vorbe, au fost despărțiți. Gogu a ajuns la închisoarea din Pitești. Pe Lică l-au ținut un timp în arestul ăla, în Costești, după care l-au trimis cu un jandarm, cu trenul, la o mină de aur din Transilvania. În mina aia erau ținuți cei care nu mergeau direct în pușcărie. Boeru era deja acolo și trăsese sfori ca să îl aducă pe Lică pe lângă el, să îi vadă de grijă. Pe Gogu îl țineau și îi dădeau drumul, fără să-l judece. Îl băteau cu picioarele și cu bâta, dezbrăcat, îi legau mâinile și picioarele cu sârmă ruginită și vărsau peste el căldări cu apă rece. Urinau pe rănile lui și l-au pus să își mănânce excrementele. 

Gogu avea vână, însă, așa că a supraviețuit ororilor și a murit de moarte bună, prin 2000. Moara și-a luat-o înapoi prin anii '90, după ce s-a judecat cu toți. Din mina aia de aur din Transilvania, Boeru a dispărut rapid și a reapărut acasă, jigărit și bolnav, câțiva ani mai târziu. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i s-a întâmplat cât a dispărut, dar altfel a rămas un om foarte volubil și glumeț. A murit bolnav de plămâni, deși nu era fumător, pe la sfârșitul anilor '80. A rămas un om elegant, mereu îmbrăcat cu ștaif și foarte manierat cu toată lumea. Prin anii '80 încă ieșea la plimbare cu prietenii săi Carol și Basil pe Strada Mare din Pitești, în costumele lor la dungă, cu pantofii lustruiți și pălării cu boruri largi. Nu a apucat să îi vadă pe comuniști răsturnați.

Lică a muncit ca miner câteva luni, dar, fiindcă era doar un băiat de 15 ani, s-a îmbolnăvit rău. Unuia dintre șefii ăia de pe acolo i s-a făcut milă și l-a ținut acasă la el câteva săptămâni. Omul și nevasta lui nu aveau copii, iar Lică le-a plăcut mult. Era un băiat harnic, cinstit, cuminte. Omul l-a ținut pe Lică pe lângă casa lui, a avut grijă de el. După vreo două veri l-a tras deoparte. "Lică, la anu' faci op'spe ani și o să-ți fie greu, măi băiatule, se poate să te bage ăștia în pușcărie, că ești major. Cine știe. Poți să scapi așa: te urc eu în tren, îți fac actele de aici pierdute. Tu mergi acasă la mă-ta și îi zici să te înfieze bunicii, să îți schimbi numele. Îți schimbi buletinul și aștepți la mă-ta mare să te ia în armată. Cu alt nume, poate scapi." La plecare, omul i-a dat lui Lică un cec la purtător, cu niște bani care să îl ajute. Cecul ăla i-a schimbat viața lui Lică. 

Lică a fost înfiat de bunica maternală, căreia i-a luat numele, și a stat un an în satul ei. Apoi a făcut armata și, mai târziu, o școală profesională și liceul. S-a însurat și a făcut copii. De atunci îl cheamă Rizea și este tatăl meu."

Niște monștri, fantezie și un sindrom

Inspirat de dimineața cețoasă de toamnă, ce ne promite încă o zi strălucitoare și caldă din toamna ce ușor-ușor mai pleacă câte un pic de la noi, Felix îmi spune despre dorința lui de a-l cunoaște pe Yeti, oare cum arată, mami, este om sau este urs, există cu adevărat sau urmele găsite aparțin unor specii de dinozauri dispărute de mult? Vrei să-ți spun o poveste, atunci dă muzica mai încet, am spus mai încet, altfel nu începe povestea, așa încât m-am supus voinței lui de a da muzica mai încet și l-am ascultat, nu cu foarte multă atenție, dar cu atenție totuși, altfel n-aș fi auzit despre excursia lui, a lui Spotu și a puișorului lui Spotu în munții Himalaya, despre peripețiile lor din întâlnirile cu monștrii-viteză și monștrii C9, despre peștera în care erau captivi de o vreme lungă părinții unui leuț simpatic și ai unei veverițe jucăușe, pe care, evident, cei trei i-au salvat cu niște 'explodibil', în plus, n-aș fi știut niciodată că monștrii C9 sunt tricolori, albastru, galben și un pic de alb (sau negru, am uitat) și că denumirea le vine de la faptul că prin apăsarea unui buton se deschid niște aripi robotice de sub brațele lor, astfel încât ei dobandesc nouă membre , iar că monștrii-viteză sunt complet gri întrucât pe ei nu stă bine culoarea din cauza vitezei lor mari de deplasare și deasemenea că ăștia din urmă sunt, contrar așteptării, de dimensiuni mici, din aceleași considerente pentru care sunt și tern colorați. Și încă altele despre care vag îmi amintesc, căci între timp, ca un mic Napoleon, deși fără să sufăr de sindromul Napoleon, pentru că nu sunt nici mică de statură, nici bărbat, conduceam și regăseam în minte soluții la niște probleme frumoase de algebră pe care urma în scurt timp să le împărtășesc. Așadar sunt gata să afirm că în această superbă dimineață de toamnă pâcloasă, a cărei frumusețe mi-a apărut și din bunăstarea arătată de toți copiii noștri, nu doar din promisiunea zilei senine,  poveștile fantastice ale lui Felix s-au suprapus grațios peste capacitatea mea mare de absorbție, căci am reținut fericit, zic eu, introducere, cuprins și sfârșit de poveste, îl aud încă în urechea minții rostind apăsat, bucuros, întrucât nu deseori are ocazia să își încheie poveștile, deci rostind mândru 'sfârșit', ceea ce fac și eu acum cu vorba scrisă, deci, sfârșit.