Cum să îneci o îngrijorare într-o piruetă vivace

***

Aseară. Aceasta sunt eu și sunt nespus de grațioasă. Pe Felix îl sâcâie un gând obraznic, să mi-l spună, să nu mi-l spună?
 
Iubesc culoarea ciclamen atât de mult, încât mă îmbrac numai în ciclamen, de la gât până în vârful picioarelor. Felix suspină, el nu poate suferi excursiile.
 
Dansez, pentru că balerinele dansează (pe poante) și pentru că a dansa definește ființele sensibile și miloase. Băiatul mă roagă, sun-o pe miss și spune-i!
 
Fața mea este rotundă și roșie purpurie, încrederea și pasiunea mă caracterizează. Felix poate să spere în puterea de convingere a unei balerine încrezătoare și pasionale. Excursiile sunt programate pentru sfârșitul anului școlar.
 
Mă aflu în plină piruetă, balerinele execută piruetele în viteză. Acum trebuie să îi promit copilului că voi aranja în așa fel lucrurile încât să nu îl ia nimeni în nicio excursie. Poate să anunț învățătoarea la următoarea ședință? Miercurea viitoare?
 
Zâmbesc, pe fețele rotunde încap zâmbete largi. Felix prinde niște vibrații pozitive din vorbele și privirile mele, măcar a aflat că nimeni nu îl poate vreodată forța să plece în excursii, iar miss o va afla cât de curând.
 
Asta ești tu, balerina, îmi pune Felix desenul pe birou, în timp ce mă seduce cu o privire plină de subînțelesuri, plină de promisiuni de încredere și iubire. Îi mulțumesc, îmi place, da, îmi place, îi trag cu ochiul, stai liniștit, mama știe.
 

                                                                       ***

Astăzi. În realitate nu am nicio atracție deosebită pentru culoarea ciclamen, însă chiar în acest moment mă observ oarecum intrigată, deoarece realizez că am fost sedusă, fără îndoială, am fost sedusă! Sunt îmbrăcată de la gât și până în vârful picioarelor în culoarea ciclamen, culoare pentru care nu am niciun fel de pasiune, banală sau deosebită. Balerina lui Felix m-a cucerit, unde, unde este numărul de telefon al lui miss?

Astăzi m-am confundat cameleonic cu frumoasa zi azurie de primăvară verde

Port la piept o broșă. O broșă, repet, mereu am dimineața gândul la brioșele cu afine, de la care nu mă pot abține. Dar nu în această dimineață, nu, astăzi a trecut ora pentru o brioșă dulce, astăzi confecționăm cu mâinile noastre broșe. Și câte o vază pentru florile pe care am început deja să le primim. Întotdeauna cu drag. La grădiniță, de zi sărbătorească însorită celebrăm împreună cu copiii noștri, binenteles, de grădiniță. Ne celebrăm pe noi însene, femeile, mai exact mamele copiilor noștri, și o facem într-un mod foarte ingenios, original și plăcut, participând la un atelier de reciclare creativă, unde...creăm. Mulțumesc, Andreea!

Felix îmi cere să mă aplec asupra lui pentru că are să îmi spună ceva important, eu mă aplec, căci nu pot rata observațiile lui, el mă îmbrățișează strâns și îmi dezvăluie secretul, un pupic. Mulțumesc, și eu te iubesc! Horică mă cheamă pe jumătate adormit să mă pupe, el a visat frumos, pentru că Felix s-a îndurat de el, a cedat la rugămințile fratelui mai mare și au dormit împreună. Entuziasmul ce l-a cuprins îl face să exclame: abia aștept să crească Felix, ca să vorbim la telefon de la școală. Eu iau efuziunea lui ca pe o urare frumoasă de zi bună. Mulțumesc, și eu te iubesc! Kiti mă urmărește peste tot, e cu un pas în urma mea, aproape că îi simt căldura răsuflării, le pregătesc copiilor gustările, de aceea cobor în aplecare trupul înspre frigiderul deschis, iar Kiti îmi imită mișcarea, o văd cu capul înainte și în jos, aproape intră în frigider. E și tati cu noi în bucătărie, ne emoționează pe amândoi gestul drăgălaș al fetiței noastre, vedem în el tandrețe, ca atare îi răspundem potrivit cu câte o îmbrățișare strânsă, îmbrățișări pe care Kiti le primește zâmbind. Mulțumesc, și noi te iubim!

Așa că astăzi port la piept o broșă asortată după bunul meu simț estetic și duc în brațe o vază decorată împreună cu Felix, care a preferat să își confecționeze propria broșă fără ac de prins în piept, pentru că el nu vrea deloc ac lipit cu silicon. Și nu, astăzi nu mă interesează deloc brioșele cu afine.

Imagini

Stau împreună cu Horica la masa ce ține un monitor de calculator, o imprimantă, un modem, un teanc subțirel de cărți, o grămadă de figurine decupate din hârtie și lipite pe câte un bețișor, probabil viitoare marionete într-un teatru de umbre. Ocupăm câte un fotoliu de birou, toți le știm, fotoliile acelea mobile, destul de confortabile, tapisate cu o imitație de piele neagră, neatractivă, mari, prea mari, astfel încât cele două fotolii unite între ele depășesc lățimea mesei în fața căreia ne aflăm. Mă aflu ușor excentric către culoarul de trecere printre rafturile ticsite cu cărți pentru copii, culoar unde îmi dispun picioarele adunate, unul peste celălalt, astfel încât să nu-i încurc pe eventualii tineri cititori. Suntem într-o bibliotecă.

Horică își face temele, eu citesc, apoi, când obligația pentru a doua zi este îndeplinită, pornim să lucrăm împreună la matematică, dintr-o culegere de probleme pe care o aleg de pe raftul cincizecișiunu. Între timp, o lucrătoare a bibliotecii apare la masa noastră și, privindu-ne suspect, ne întreabă dacă avem permise pentru bibliotecă. Ne găsim iarăși în fața prezumției de vinovăție, dar, fericit, permisele noastre sunt deja pe biroul de la intrarea în bibliotecă și, spunându-i asta celei ce se interesează de noi, rămânem să ne vedem liniștiți de treabă. Horica mă privește interogativ, ce se întâmplă, de ce uităturile astea dușmănoase, îi răspund tot privindu-l, cu un zâmbet conciliant, nu s-au familiarizat încă cu noi, apoi ne adâncim în tainele fascinante ale unghiurilor, arcelor de cerc.

Astăzi nu am atâta dispoziție sufletească pentru a mă transpune pe deplin, așa cum îmi place, în povestea eroului din cartea pe care o citesc, de aceea, în timp ce Horica mai leagă câțiva neuroni între ei, urmăresc persoanele ce se mai perindă din timp în timp printre cărțile biblitotecii. Ăsta este un exercițiu reconfortant, fascinant de multe ori, pentru că a urmări cu interes și atenție un om face bine imaginației, gândului, sufletului.

Iată doi copii ce au scăpat printre rafturi în pauza unui curs de teatru ce se desfășoară într-o cameră alăturată. Ei se aleargă discret, atât cât se pot alerga doi copii printr-o bibliotecă încărcată, le-o cer mușchii lor chinuiți de inactivitatea din timpul orei scurse pe câte un scăunel incomod, dar peste câteva ture în jurul rafturilor scunde, centrale, ei se opresc foarte aproape de picioarele mele, atât de aproape încât sunt nevoită să mi le ridic pentru a nu-i împiedica. Un băiat alege o carte, o deschide, arătându-i înăuntru ceva anume fetiței de lângă el. Aceasta ar prefera să își petreacă și ultimile câteva minute ale pauzei lor jucându-se, de aceea îl lasă singur pe băiatul cu cartea în mâini, dispărând din raza mea vizuală. Acum Horica ridica ochii din foaie și dă o scurtă pauză neuronilor săi matematicieni. Copiilor arată-le copii, iar aceștia vor începe să comunice unu-doi între ei. Două-trei cuvinte, ce faceți aici, vă place ce faceți, un bravo motivator dinspre copilul mai mare, Horica, apoi sărim înapoi în ordini înalte.

Iată o femeie aproape de vârsta a treia, cu aspect neîngrijit, ceea ce o îmbătrânește și mai tare, îmbrăcată pestriț, într-un pantalon de stofă cu culoare incertă, o haină verde deschis, mult prea copilărească, și încălțată cu niște ghete roșii, tot copilărești prin culoarea țipătoare. Are chipul prea brăzdat sau poate percepția de prea mult este dată de contrastul inestetic între vârstă și îmbrăcăminte, iar părul cărunt, scurt, ciufulit, poate după vreo căciulă pitită prin vreun buzunar. Ea trece pe lângă noi, schițează un zâmbet pe care nu uit să i-l întorc, apoi se așează spate în spate cu noi, la altă masă, în fața altui calculator, cu care însă pare să aibă mai multe probleme decât ar vrea să recunoască, întrucât observ că se străduiește inutil să deschidă nu știu ce document, însă eșuează după trei încercări, fiind nevoită să ceară asistență bibliotecarei.

Mai trece o vreme până când femeia din spate, ce ne iscodește printre picături, se încumetă să mă întrebe de ce ne facem temele în bibliotecă, iar eu devin brusc discret defensivă, lucrăm ceva acum, nu ne facem temele. Apoi meditez la nedumerirea femeii și, după câteva minute, mă întorc să o lămuresc, știți, nu locuim în oraș și preferăm bibliotecile altor locuri în care să așteptăm. Nu apuc să îi spun ce să așteptăm, poate nici nu am de gând să îi spun ce așteptăm, deși, după cum mă știu, îi voi fi spus deja de m-ar fi întrebat, pentru că ea se lansează în a-mi povesti o povestioară despre o cunoștință ce nu locuia în oraș, care nu a rezistat în afara marelui oraș și a sfârșit revenind de unde a plecat. În acest punct încerc să o fac să înțeleagă că trebuie să trecem cu toții la treaba pentru care ne aflăm întâmplător în același loc, ceea ce și facem.

Găsim soluție problemei de geometrie cu unghiuri și arce și trecem într-o dimensiune nouă, a treia. Împotriva intuiției, descoperim că în trei dimensiuni, problemele de geometrie de a opta sunt mai accesibile, dar mai imaginative pentru vederea spațială și pentru mâna care le schițează pe foaia bidimensională de hârtie. Suntem amândoi absorbiți de desen, așa că nu observăm că femeia cu apariție pestriță s-a ridicat și este gata de plecare. Totuși ridicăm privirile din foaie, pentru că femeia ni se adresează cu un are matern și mimică compătimitoare: poate vă luați și voi o garsonieră, ceva, ca să vă mutați înapoi în București. Apoi ne întoarce spatele și dispare printre rafturile bibliotecii.

Oare de unde știe Xoco că lacul este înghețat?

Astea sunt nuanțele ultimelor zile ale anului, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, sunt nuanțele reci, magnifice ale iernii, băieții calcă cu o pornire nestăpânită fiecare băltoacă încremenită de ger, nici urmă de vietate a câmpului aproape de înserare, nici Kiti nu ocolește bucățile de zăpadă înghețate, călcătura ei despică blocul alb, compact, dar și aerul cu sunetul aproape metalic împrăștiat de spargerea lui, doar o tufă rătăcită de măceș aduce aminte că locul a cunoscut odată și căldura, fructele ei roșii-sângerii stau mărturie, păcat că tati nu le îndeplinește visul de a patina pe lacul înghețat, gândesc copiii și pun botic ca al câinelui Xoco, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, dar câinelui nu-i pasă de nimic altceva decât de moment, nici trecut, nici viitor nu pare să aibă, cel puțin nu acum, când patinează în fugă pe latul lacului, parcă în ciuda copiilor reținuți la mal de doi părinți grijulii, uite-le bujorii din obrăjori, e oare prima oară când îi văd atât de pregnanți pe fețele lor de o bună bucată de vreme, ce bine, mi-a fost dor, cerului nu i-e dor de nori, căci e calm și zâmbitor, iar astfel mai simte și el căldura soarelui, Felix urăște fularele înțepătoare, dar le poartă așa înțepătoare cum sunt ele, să nu ne pierdem căldura din interior, o salvăm alergând înfofoliți și neuitând să zâmbim, auzi Horica, să zâmbim puțin, astăzi nu patinăm pe lac, am zis, hai, doar un pic, îi ține tati pe rând suspendați de-un braț și-și fac hatârul, apoi se întunecă deodată și de niciunde, cum de niciunde apare și câinele solid și negru, ce, deși prietenos, ne împinge de la spate către casă, acum, când nuanțele ultimelor zile ale anului nu mai sunt nicicum, fiindcă e noapte, așa cum o să fie și mâine la aceeași oră, la o aruncătură de băț sau la o patinare pe lacul înghețat de noul an, oare îi ușurăm bătrânului nostru an transformarea într-unul tânăr și curat cu exploziile artificiale de culoare din întunericul nopții de mâine?

Nu-i vreme pentru grabă

Astăzi am ascultat Jingle Bells pentru prima oară în această ia...toamnă, mă aflu cu Felix într-un decor de Moș Crăciun, adus forțat în fața noastră acum, când descarc frumuseți de fotografii de toamnă în toi, albastră-senină, verde-neștiutoare, roșie-zemoasă și, în general, multicoloră-(încă)tradițională. Dar nu-i nimic, ne putem obișnui cu decorul de iarnă, vom aduce anul ăsta chiar fulgii de nea în casă, căci ne-au gâdilat, în căderea lor surprinzătoare, urechile, dinăuntrul aparatelor de radio încorporate standard în mașinile noastre arătoase, de parcă ar mai fi nevoie în toi de sezon, acum când Kiti adoră, în acord cu Ikea, să rupă hârtiile găsite în mii și mii de bucățele, dar, ce bine, fulgii suedezi de nea artificială vor găsi o casă caldă și prietenoasă astfel, iar noi vom avea o casă minunată, albă, pixelata, cum numai în vis feeric mai găsești în ziua de azi, când totul capătă cel mai autentic însemn artificial de veridicitate, precum fulgii lor de zăpadă, nu ai noștri, ăia din hârtiuțe rupte în cel mai autentic mod de către fetiță slobodă la gest și vorbă. 

Și tot nu-i bai că spiritul iernii ne cutreieră la început de noiembrie, nu zic că o atare anticipare nu vine cam inopinat, însă chiar de zic, zic oarecum în dauna stării de iluminare și serenitate, spune și tu, cât de neutră ne poate rămâne dispoziția când întoarcem spatele tsunamiului de consumerism din mileniu în fașă, eu zic mai sănătos, totuși, să descoperim, în acord cu vremurile, avantaj, ca acela de a consola băiat sau fetiță, îngrijorați de marea depărtare a vacanței, prin legarea incipientului spirit de Crăciun din jur, de apropierea palpabilă a vacanței de iarnă.  

  

Toamnă blândă, pastelata și strălucitoare în continuare! Cât despre spiritul Crăciunului, zic să îl lăsăm să crească mare liniștit! 

Bulele de vitalitate ale sufletului

Ce mai zi! Nu ii socotesc schimbările de ritm și tonuri, ci încerc să îi așez energia emanată și absorbită cu totul, în straturi sigure de neuitare, căci tot mereu se întâmplă să mai caut câte-o bulă de oxigen și visare în mine și tot de atâtea ori descopăr zăcăminte de amintiri și forță nouă, cum suntem croiți să o facem, un pic de trăire nebună și dureroasă acum, pentru un impuls de vitalitate pe mai târziu.

Chiar și grija pentru emoțiile lui Horica, adunate insidios în el cu fiecare oră scursă, se strânge alături de bucuria de la finele ultimei secunde din prezentarea sa, cu un oftat eliberator, din mine și alt oftat de necaz pentru mica trădare a rațiunii de către emoție, din partea băiatului. Dar, cu preț de două oftaturi și-o umbrelă lipsă, eu știu că Horica a ieșit învingător din sala "George Enescu" a Conservatorului, acolo unde el a descris în șase minute și patruzeci de secunde facerea cărticelei lui, în fața oamenilor curioși și buni cu interpretarea sa, în Pecha Kucha Night Bucharest#10.

Apoi, deși înainte ca așezare temporală firească, am deschis involuntar un robinet de lumină în jurul meu, ca să îmi etalez perplexitatea în fața căilor vieții, o domnișoară curată și fragilă, ce ne-a vorbit cu glas abia șoptit la început, mai târziu, plină de energie, direct din profunzimea autismului ei înalt funcțional și mama ei, frumoasă și impresionantă, tandră și protectoare, inteligentă și plină de respect pentru părinții aflați acolo, dar, mai ales, pentru copilul ei de douazecisitrei de ani, pe care l-a îmbrățișat și l-a sărutat apăsat la finalul întâlnirii, așa cum și tu, mămico, îți săruți puiuțul, pe care încă îl ții în brațe.  Ai putea să fii tentat să crezi că întâlnirile astea sunt minciuni pentru suflet îngândurat sau promisiuni deșarte de viitor senin, dar greșești, tu găsești în ele bulele acelea revigorante, resurse pentru înțelegere, încredere și iubire. Tu te regăsești în chipul acela cu riduri de înțelepciune pe el și te regăsești și în inocența fetei ce își caută încă un echilibru optim între exteriorul necesar și interiorul suficient.

Și nu în ultimul rând, o lăsare ușoară a grijilor și gândurilor să plutească în acorduri grandioase de chitare, îl găsesc pe marele chitarist Steve Vai într-o complexitate nemaiîntâlnită de abordare a muzicii rock, cu un lirism specific, exprimat în registrul tonal, dar și în plutirea trupului său pe urmele eterice ale chitarei sale, cu creativitate deosebită în linii și interpretare, cu charismă și respect pentru ascultător, așadar cu întregul tablou de trăsături necesare pentru a fi considerat un inovator, poate un geniu al muzicii de acest gen. Iar ca atingerea măiestriei sale să fie deplină, Horica a alergat disperat la chemarea artistului, așa că s-a găsit deodată, fără să respire chiar, direct pe scenă, cu încă doi fani, alături de eroul serii, gata să îi primească acestuia binecuvântarea, un cuvânt și un zâmbet, cu prietenie, o pană inscripționată cu numele artistului, cu recunoștință.

Înlănțuite

 Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

 Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

 În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

 Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

Capricii

Nu îmi regăsesc vibrațiile olfactive în ritm de petale de trandafiri, nu atunci când caut parfum. Mă sperie roșul aprins, esențele din sticlele astfel colorate îmi copleșesc percepțiile. E complicat să analizezi parfumuri, îți trebuie răbdare, tehnică și atenție, dar e interesant să descoperi aromele discrete din stropii și aburii de parfum. În plus, îmi trebuie un stomac calm, în perfectă armonie cu propria-i existență. Așa este astăzi, iar copilul ce mă însoțește e întotdeauna fascinat de sticluțele strălucitoare cu forme geometrice sau cu expresii mai puțin liniare. Mai mult, atingerea lor și apăsarea butonului magic este o reală încantare, e plăcerea jocului interzis. Așadar mi-am ales un parfum, îmi plac sticluțele mici, mă atrag culorile calde, de pământ, înspre ele mi se duc mâinile întotdeauna, căci senzațiile vizuale și olfactive se împletesc, dezmierdandu-mă echilibrat.Totuși mi-am bazat doar alegerile preliminare pe ambele simțuri, apoi am renunțat înadins la impresia analizatorului optic ca să optez. Am fost eu însămi surprinsă de propria-mi dispoziție organică și sufletească cu care am decis, chiar dacă știu că alegerile emoționale sunt niște capricii și depind de o trăire spontană, adesea extravagantă a momentului. Ca atare descopăr uluită esențele dominante ale petalelor de trandafiri și ale violetelor în noul meu parfum, totodată, însă, mă regăsesc în notele astringente ale lămâiului exotic și ale grapefruitului și în nuanțele subtile de cedru și mentă asiatică ce domolesc pasiunea florală a parfumului.

Lecție de libertate

 Aruncă-ți corpul pe câmpul din lână, desenat cu zeci de floricele, eliberează-ți mâini, picioare din cea mai mică strânsoare și lasă-le să cadă pe țesătura atrăgătoare, privește spre sus, așteaptă și ascultă răspunsul pe care ți-l dă trupul. Lasă-te buimăcit de fluxurile energetice centrifuge, ce ies scurt, des și spre tavan prin toată lungimea corpului tău, îmbată-te cu senzațiile de ușurare, eliberare, relaxare. Vei zâmbi cu siguranță și necondiționat, la fel mi s-a întâmplat și mie, când am reconstituit pașii curați și lipsiți de prejudecată ai fiicei mele.
 
 Nu te strădui să raționalizezi orice gest, mișcare, fenomen ce i se oglindește în trup și suflet, mai lasă-ți și un răgaz pentru nechibzuință. A ta, a ei, a lor. Fii fără grijă de parc-ai fi copil și uită numai o clipă de norme și disciplină. Îmbracă-te în minte cu rochie înflorată, leagă-ți părul într-o bentiță împletită din flori de câmp și visează-te o hippie cuminte pe-o pajiște verde. Găsește-o pe Kiti prin iarba sănătoasă, îmbrățișeaz-o și fiți amândouă libere. Fericirea se numără în clipe.

Pentru Moni, prietena mea. O altă floarea soarelui. La mulţi ani!

 Mi-e dispoziţia cameleonică, depinde esenţial de cromatica lumii mele exterioare. Florile sunt frumoase, florile soarelui sunt frumoase în simplitatea lor şi sincere în veneraţia lor faţă de soare. 
 
  
 
 Nu cumpăr flori din intersecţii în timpii cu roşu ai semaforului. Dar pentru buchetul cu cincisprezece flori ale soarelui unite într-o îmbulzeală aspră de o bandă dură de plastic, am sărit precipitat către portofel, scoţând banii, şi către florăreasă, apucând buchetul cu ambele braţe şi aranjându-l cu atenţie pe locul neobişnuit de liber din dreapta mea.
 
 
 Mi s-a dat instantaneu o stare sufletească galbenă. 
 
 
 Florile ne-au zâmbit timid la început, apoi ne-au râs delicat: ha, ha, ha, pe tonuri înalte. Felix le-a simţit vibraţia şi le-a auzit suflarea. Mami, florile soarelui vorbesc! Sunteţi minunate, vă iubesc, le-a strigat Felix şi chiar astea au fost cuvintele lui. 
 
 
 Dispoziţia galbenă mi-a subţiat vocea neaşteptat, mi-a îndulcit-o şi ştiu sigur că nu îngheţata pe care tocmai o mâncam a făcut asta. Mulţumesc, băiatule, a zis vocea suavă, şi astfel a început un dialog fantastic între copii, flori şi mama lor, a copiilor şi a vocilor florilor soarelui. Căci, cât e el de mare crescut, Horica s-a lăsat sedus de candoarea din vocea şi vorbele florilor şi a intrat voios şi sincer în lumea de poveste, glumind, întrebând, mirând şi râzând hâtru cu noi. Şi ca întotdeauna când e bucurie peste toţi, e bucurie şi peste Kiti care a râs şi a râs odată cu fraţii ei.
 
  
Astăzi sunt şi mai blândă decât de obicei. Sunt prietenoasă şi caldă. Ca floarea soarelui.