Odor

Aud cum se împăunează că li se încadrează odoarele, mereu trec linii, ba le mai și sar pe câte unele, dar mie îmi displace ca mirosul putregăios toată împărțirea asta în trepte a copilăriei, peste care să ne împingem repejor copiii, mânați de la spate ca niște bidivii antrenați și resemnați, mi se insinuează prin mucoasa încercată a nasului de mamă aerele astea netoate, de mă ia cu amețeală, căci, n-am încotro nici eu, sunt menită în viața asta să număr asistată calupurile în care trebuie să se facă mari, amăgindu-mă că în fiecare ale lor diplome de absolvire stă iertarea mea de părinte haotic, spun astea fiindca-mi duhnește astăzi a melancolie observația brutală a băiatului mare că a trecut jumătate de liceu, Dumnezeule! îmi  rămâne totuși să mulțumesc pentu optimismul cu care cred cu toată ființa mea că jumătatea de care spune el este măcar jumatatea mai scurtă!

Matematici părintești

Eh, în cele din urmă filmul de ieri (Cenușăreasa) n-a fost extrem de plictisitor, Felix îmi povestește entuziasmat o secvență cu un șoricel amuzant, îmi spune despre punga medie de popcorn, 'exact ca a lui miss', din care a ciugulit, ca rațele lacului de lângă noi, în continuu două ore, două ore, îți dai seama?, așa încât către finalul filmului îi obosise mâna și, de lene, întindea doar limba în cutia care-i cuprindea fața ca să își ia floricele, mai mi-l reclamă pe colegul său de clasă, vecin de scaun de cinema, că s-a șters de nachos pe el la îndemnul altui coleg de clasă, dar că miss l-a certat pe năzdravan, și încheie cu observația că foarte mulți dintre colegii săi s-au bucurat că au scăpat de ora de matematică. Asta nu este o noutate, ce e nou este felul în care sistemul de învățământ finlandez înțelege nevoia firească de cunoaștere a copilului în contextul tehnologic avansat de astăzi, care presupune renunțarea la clasica predare de cunoștințe pe obiecte de studiu în favoarea învățării conjuncturale a fenomenelor naturale și culturale. Dar despre ce vorbim aici, îmi vine să spun, însă nu spun, pentru că știu că instituția școlii va face global schimbarea sau nu va mai face nimic, pentru că nu va mai exista deloc într-un viitor relativ apropiat.

Kiti, pot să stau un pic cu tine, o întreb primul lucru dimineață, ea mă trage de mână și mă 'aranjeaza' cu capul în brațele ei, pe canapeaua 'de zi' din cameră, eu viermuiesc domol, ca să n-o deranjez, în noul culcuș după comoditate, o găsesc și mă confund cu starea, confortul mental îmi permite să mă las uimită de generozitatea clipei, clipa se număra până se săvârșește, capul greu imprimă o adâncitură în coapsa elastică a copilei, neclintirea rezistă până se frânge cu un gest subit de renunțare, pleacă, îmi spune din semne, eu mă ridic cuminte și plec, ea mă urmează în ritm propriu. N-am cum să nu văd asemuirea, numai aseară Horica m-a dat la o parte din gând și spațiu personal cu un cuvânt sau două, deodată, fără înștiințare, ca peste o vreme să mă tragă înapoi, să-i fiu aproape, să-l ascult și să mă bucur cu el de amintirea zilei ce se împlinea, nu spun că-i simplu să-ți încaleci neplăcerea de moment, însă tot mai bine înțeleg că adolescenta este despre ei, adolescenții, în primul rând, nu despre ei, copiii, în raport cu tine, părintele, cum încerci să te păcălești câteodată, așadar smerenie, părinți! e tot ce pot să ne urez și voie bună.

Spațiu de creștere

Mă avertizează, mă lași în fața liceului și te faci repede nevăzută, să nu cumva să te vadă vreun coleg sau, completează el autoironic, să nu mă vadă pe mine coborând din spate. Ok, s-a făcut, boss, îi zic și îl las să treacă strada la pas lent, printre mașinile oprite, căci în felul ăsta curge firescul pe strada cu liceul, apoi nu îmi pot reține un 'asigură-te că te vede șoferul înainte să îi treci prin față', însă știu că vorbele mele reprezintă doar un fond imponderabil al legăturii mamă-fiu, știu și, totuși, nu înțeleg să mă opresc din zis. Asta îmi aduce amuzament în mașina în care rămân pentru o vreme doar cu șerpișorul lui Felix, ssss, ssss, ssss, sâsâie el din cutia în care l-a închis copilul să nu-l piardă, sau sâsâielile sunt gândurile mele șerpuind prin cap, mă joc cu focul, apăs claxonul cu obrăznicie, la fel cum făceam acum un an, pe vremea asta, de ce ai apăsat butonul, dar îmi permit joaca îndrăzneață, căci știu că Horica are simțul umorului. Mă deplasez în ritm sacadat, băiatul mă depășește și, fără să întoarcă privirea spre mine, îi întrezăresc zâmbetul superb de pe chip, un mix de veselie, reproș și bunăvoință față de mama lui, mă binedispun de-a dreptul și totodată mă înduioșează, pentru că îi văd, trei baieti, cum se salută bărbătește între ei, cu o întindere prietenească de mână, apoi intră în curtea liceului. Încă un claxon scurt, surd, ca un ecou al glumei de dinainte, de data asta atât de îndepărtat de mine, de el, încât e parcă de pe altă lume, însă aflu instantaneu că legătura mamă-fiu nu rămâne prea mult în imponderabilitate, deoarece primesc un sms și-o față zâmbitoare de la băiat, 'thanks a lot, overly attached mother', pe care le primesc cu toată iubirea de care sunt în stare și cu spășire. Sunt liniștită în dupăamiaza însorită de octombrie, îmi conduc mașina-dubiță învăluită de muzică profundă, caldă, suntem doar noi doi, șerpișorul și cu mine.

Poveștile spuse își fac eroii mai fericiți cu un milimetru

Felix. Vrei să-ți spun o poveste fără Spotu-dinozaur? Nu chiar acum, te rog, nu te supăra, suntem în mare grabă. Bine, atunci îți spun o poveste scurtă: a fost odată ca niciodată un sandwich care a fost mâncat. Sfârșit.

Tati zice 'gustos' și râde, aș zice că povestea este despre sandwichul lui. Despre sandwichul lui Horica nu este sigur, pentru că o atare poveste ar fi muuult mai lungă. Nici despre sandwichul lui Kiti nu cred că ni se povestește, deoarece acesta are neapărat minim două capitole separate, pâinea și salamul. Cât despre sandwichul meu, ar putea fi vorba despre el, dar eu n-am strigat repede 'gustos' ca tati, ci eu am râs. Concluzie, aș intitula povestea lui Felix Cu musca pe căciulă. Pe căciula lui tati.

***

Pot să mă transpun într-altă dimensiune. Apropii pleoapele ușor între ele, îmi concentrez privirea către orizont și aștept intensitatea potrivită a concentrării, aceea care mă face să intru în timpul care-mi permite să văd realitatea dintr-odată altfel. Privesc către băiatul meu, el își mișcă trupul la o relativă depărtare față de mine, trupul lui nu mai pare al lui, mă asigur că îi recunosc zâmbetul, ochii, întreaga față, el este, dar nu îl recunosc întru totul, a crescut deodată, nici n-am apucat să clipesc, iar el mă privește sub un alt unghi, dintr-o altă perspectivă, îmi zic că alungirea trupului său este firească, pentru  ca să mă liniștesc, apoi nu mai simt nevoia de liniștire, căci regăsesc armonia dintre elementele deșirate ale trupului, iar atenția dusă toată către depărtare îmi șterge orice interes pentru urmele timpului de pe chipul meu. Depărtarea fizică dintre noi tinde spre zero, îl văd tot mai încețoșat pe măsură ce se apropie de mine, sunt o tangentă la curba pe care deplasarea sa o descrie, când își atinge punctul de tangență deschid brusc ochii mari și îi zâmbesc real, în timp concret, dacă timpul poate fi concret vreodată, ce e, mă întreabă, nimic, îi răspund neconvingător, dar suficient de cald încât să își țină traiectoria neschimbată, apoi oftez și încep readaptarea la noile repere.

Musca ce am vrut să fiu

Aș vrea să fiu o muscă, să bâzâi logic și încurajator la o ureche fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat, aș vrea să bâzâi eliberator, să bâzâi sentențios, să bâzâi cu iubire, să bâzâi armonios ca într-o simfonie de enunțuri deductibile unele dintr-altele, să bâzâi la acea urechiușă, ce acum îmi pare doar mie prea mică, prea moale, îmi pare urechiușa unui bebeluș și chiar este aceeași urechiușă a acelui bebeluș de atunci, numai că a mai crescut, deși, credeți-mă, că știu, este fină, drăgălașă, mai drăgălașă decât te-ai aștepta să vezi pe capul unui băiat ca el, dar ce complicată ar fi viața, în ciuda aparențelor, dacă, într-adevăr acum și în alte zile în care mi s-ar năzări că aș vrea să fiu o muscă, chiar aș reuși să devin o muscă, o muscă ce surprinzător ar ști să bâzâie logic, încurajator, sentențios, cu iubire, armonios, pentru că fiind o muscă nu aș ști la ce ureche să bâzâi, nu aș ști să mă ghidez după vibrațiile sufletului despre care eu cred că îmi așteaptă bâzâiala, ci numai după adierile de vânt, nu aș ști nimic în afară de matematici superioare, așa că aș irosi bâzâială inteligentă în bătaie nimicitoare de vânt și aș ajunge, după ce rostul de a fi muscă s-ar fi săvârșit, înapoi un om, chinuit de o zumzăială enervantă în cutia craniană, un om trist după o zumzăială epuizantă și nenecesară și o metamorfoză dublă sufocantă, un om amărât, de aceea mai bine nu îmi doresc să fiu o muscă inteligentă și subtilă, care tot își bâzâie temerile sufletului, așadar îmi doresc să nu fiu acea muscă bâzâitoare și băgăcioasă, să stau calmă și încrezătoare, cu gând vesel și optimist, eventual să-mi iau satisfacția să caut niște numere și relații frumoase ca să le admir cu umilință și respect și, dacă tot nu reușesc pe deplin ce îmi propun, să bâzâi puțin, așa, în amintirea muștei care am vrut să fiu la un moment dat, din egoismul meu de mamă. Mamă bâzâitoare.

Estetica mecanicii extreme

Funcționez în doi timpi, cu două viteze, timpii și vitezele mișcărilor mele se anulează reciproc, astfel încât mă lasă în armonia mult râvnită. Ce mult tânjesc la timpul lent, de reverie și tihnă, atunci când trupul îmi aleargă necontenit și-mi lasă nu doar visurile, stinghere pe câte un braț de vânt, ci chiar și mintea, blocată într-o tablă a înmulțirii a pașilor întipăriți de-a pururea în cotidian! Și ce mult aspir la iuțeala pașilor cu care să îi înconjor pe cei dragi, să le ușurez trecerile din treaptă în treaptă, să fiu un Flash din când în când, un Flash, căci el nu funcționează în doi timpi, ci însuși timpul pentru el este dublu, triplu sau oricât de multiplicat, datorită vitezei sale magice. Viteza este binefăcătoare, vezi bine, totul pe lume tinde către viteze mari, și mai mari, așadar ceva bun din asta tot trebuie să iasă. Cât despre frumusețea vitezei mari, viteza mare surprinsă, evident, doar ca un infim clișeu de deplasare, găsesc în ea un soi de cunoaștere rafinată și intimă a lumii, ce îi permite să se apropie de perfecțiune, acele linii de un paralelism extrem, acele vibrații uimitoare, ce ne înlesnesc iluziile de trai estetic. Cunoașterea vine cu viteze crescânde. Cunoașterea din iubire ne transformă în Flash-i. Sunt într-un proces continuu de cunoaștere din iubire, tind să devin eu însămi un Flash în fustă!

Dublura mea de tras

În copilul nostru născut sub semnul gemenilor se ascunde un spirit cocoșat de poveri imposibil de descris. Copilul înțelege mișcările vieții, el ne percepe acțiunile comune și individuale, știu asta fiindcă se mulează activ și, mai ales, pasiv pe profilul nostru familial. Totuși, îi simt deseori tensiunea interioară, îi văd tremurăturile fine ce abia-abia o țin pe linia de plutire și îi încasez răbufnirile dureroase cu resemnare. Îmi privesc cu gând înlăcrimat neputința și datul și tac. Tăcerea mea înseamnă slăbiciunea mea, dar înseamnă și devenirea mea și-a ei. Tăcerea mea este slabă, dar și puternică. Copilul luptă în sinea lui și în mediul nostru cu poverile cu care se tot supraîncarcă, iar noi, hamalii ei nepricepuți, ne perpelim neputincioși în jur, ba o mai și aplecăm cu un grad în jos.

Și totuși copilul renaște copil mereu, spiritul său reapare nesperat eliberat, de parcă o lumină sfântă îi coboară în cale. E curată și ușoară precum un nou-născut și însetată de iubirea noastră tot ca nou-născutul după laptele mamei sale. Unde s-au evaporat poverile, unde îi e cocoașa? Unde îi e ura și durerea, cu toatele au dispărut ca-ntr-un miraj întors pe dos?

Complicate și simple ne sunt transformările, precum complicate și simple ne sunt și trăirile. Uneori mi-e greu să mă iubesc, alteori mi-e ușor să mă îndrăgesc, în unele zile nu pot să te mângâi, într-altele ador mângâierile pe care ți le așez pe frunte. Îmi imaginez că înțelegi și tu mersul ăsta al lumii și că reacționezi la fel ca mine. Îmi imaginez că spiritul tău nu știe multe moduri de limpezire, în definitiv cu toții luptăm pentru a dobândi înțelepciunea vieții. Îmi imaginez doar, ce pot să fac mai mult, acum, aici? Și încerc să îmi iert învrăjbirea.

De departe cel mai pupat!

Oficial sunt mamă de teenager! Aflu acest lucru imediat după ce m-am mângâiat și bucurat de faptul că sunt (încă) și mamă de preșcolar. Nu că a fi mamă de adolescent ar fi mai puțin mângâietor sau înveselitor, dar, trebuie să recunosc că, a fi mamă de copil de treisprezece ani, îți dă ceva mai multă bătaie de cap și te încarcă cu mai multe și mai apăsătoare griji, dar, totodată, te apropie la un alt nivel de copilul tău. La treisprezece ani, copilul-băiat te găsește pe tine, mama lui de atâta vreme (treisprezece ani!!!), cea mai de încredere confidentă, ceea ce ție îți dă o dublă satisfacție, prima, aceea că strădaniile tale de a fi o mamă bună de-a lungul timpului și-au meritat fiecare zvâcnire de inimioară, iar cea de-a doua, compliment autentic și recunoaștere sublimă, prietenia lui.

Sunt astăzi, la treisprezece ani gata de a fi împliniți de catre el, prietena lui Horica, ceea ce mă rotunjește, căci nu cunosc semnificație mai pregnantă a prieteniei copilului meu, decât întregirea, îmblânzirea. Să ajungi să-ți domolești tumultul stărilor de părinte, ca să devii prieten mai degrabă decât părinte, iată către ce limită pornim să tindem în drumul sinuos al adolescenței copilului nostru.

Horica numără treisprezece primăveri și, desigur, treisprezece veri întregi, dar cine ține cont de numărătoarea pe care noi, oamenii, suntem mereu gata să o pornim? În mod sigur mie, astăzi, nu-mi folosește decât ca să mă fac înțeleasă, în rest, sunt gata să afirm cu aroganță certitudinea mea: măsura creșterii copiilor noștri nu ne-o dau anii, ci învălmășeala de emoții trăite în timp ce copilul nostru se transformă. Așadar astăzi, când convențiile sociale mă obligă la introspecție, spun: am sufletul atât de plin de gălăgie, cât pentru toți cei treisprezece ani pe care Horica îi împlinește la șapte seara.

La mulți ani, băiatul nostru cel mai pupat (doar ai un avans considerabil, ești primul născut)!

Am cel mai frumos năsuc de mămică existent

Dă-mi și mie brățara ta! Astfel l-a ademenit într-un dialog o doamnă pe Felix, ce se îndeletnicea atent și ghemuit pe jos cu un joc simbolic. Nu pot să ți-o dau, pentru că mi-am cumpărat-o din China, dacă vrei, du-te și ia-ți și tu una, a fost de părere băiatul. Doamna și-a aruncat ușor pierdută privirea către mine, chiar ați călătorit în China, ar fi vrut ea să afle, dar n-a îndrăznit, iar eu nu am ajutat-o deloc, mi-am păstrat netulburat zâmbetul ușor tâmp de pe față. Femeia și-a înfrânat subita pornire de a cunoaște biografia noastră, pentru că a continuat către Felix, ce-mi recomanzi să-mi cumpăr din China? Păi ia-ți o brațară ca a mea, nu asta ziceai că vrei? Ba da, dar altceva, ce mai pot să-mi cumpăr din China? Felix,  ieșit acum complet din jocul său și deschizând bucuros o altă cale spre alt joc, dialogurile cu oamenii cunoscuți și necunoscuți reprezintă întotdeauna jocuri interesante, s-a săltat de pe jos și a pornit într-un dans de încercuire a doamnei, ba cu corpul său, ba cu vorba sa, iar apoi i-a făcut femeii, la cerere, încă o recomandare: poți să-ți cumperi din China un chinez! Hi, hi, s-a hlizit femeia, hi, hi, să-l aduc într-un geamantan, a trecut în alt registru ea, însă Felix, negustandu-i gluma desuetă, a plecat din zonă plictisit, în definitiv de ce s-ar simți el responsabil pentru avida nevoie de consumerism ce o cuprinsese pe doamna respectivă.

Mai încolo le-a provocat el singur pe cele două mame ce-și priveau copiii jucându-se de peste gard, Horica are trei cutii cu ciocolată la el! Da?, au intrat mamele în dialog, ce face cu ele? Le împarte copiilor pentru că săptămâna viitoare este ziua lui, iar noi plecăm la mare, deci nu se vede atunci cu ei, a reușit Felix  să prezinte scurt și concis programul nostru următor de familie. Și, știți, și ziua mea este poimâine! Da? Chiar așa? Doamnele păreau acum neîncrezătoare, din câteva sute de zile ale anului, doi frați să dețină două date din aceeași săptămână pare neverosimil, mai ales dacă cel care afirmă asta este un băiețel de numai...Câți ani ai, Felix? Astăzi am 5 ani, dar pe 6 august împlinesc șase ani, a spus emfatic Felix. Aha, înseamnă că nu e poimâine ziua ta, au socotit doamnele, ignorând regula de aur, și anume, în lumea copiilor 1+1 este o problemă cu o infinitate de soluții. Ba da, s-a bosumflat Felix, poimâine e ziua mea! Bine, Felix, nu te supăra, brusc și-au amintit de regula de aur mamele cele două. Mulțumit de înțelegere, Felix a dat fuga la grupul de băieți mai mari, acolo unde Horica împărțea generos și hâtru bomboane de ciocolată, a strigat că de fapt este și ziua lui, așadar i se cuvin și lui câteva bombonele, băieții mari l-au aclamat, Felix, Felix, La mulți ani, acesta s-a rușinat, iar de rușine i-a ars un pumnișor mic, încă de 5 ani, în spate fratelui mai mare, a înhățat una dintre cutiile de ciocolată, văduvită de mare parte dintre bomboanele colorat ambalate, pe care ne-a adus-o nouă, mamele din spatele gardului, și ni le-a oferit în contul generozității firești ale zilei de naștere proprii.

După asta, mi-a îmbrățișat capul cu brațele și m-a pupat pe nas, vreau să pup cel mai frumos năsuc de mămică existent, iar eu l-am ridicat în brațe ca pe un bebeluș, asta se face acum mult mai ușor decât acum patru ani, deoarece unu, nu e cu mult mai greu, iar doi, se încolăcește ca o maimuțică în jurul trunchiului meu cu picioarele lui lungi și subțiri, făcând purtatul ușor. I-am aplicat mai mulți pupici pe fruntea, ochii, nasul, obrajii lui moi și i-am adulmecat mirosul delicat de copilaș, strandandu-l cu un strop de putere în plus în brațe, ca de rămas bun în amintire a celor cinci ani ce se vor termina de numărat poimâine.

 La mulți ani pentru cei șase ani împliniți, copilaș sensibil și iubitor ce ești!

Dedicație pentru o mamă

Am mai scris despre noi și oamenii din jurul nostru. Puterea oamenilor din jurul nostru de a ne impresiona fizic și mental este variabilă. Trăim momente în care oamenii din jurul nostru ne fac să ne percepem niște gândaci dezagreabili și temători, iar într-alte circumstanțe devenim lei adorabili și siguri pe noi. Dar asta se întâmplă fiecăruia dintre noi, nu-i așa?

Copilul surâde fermecător din planul hârtiei fotografice. Pe suport digital aglomerarea ipostazelor surprinse cu fiecare clic este mare. Și copilul a crescut mare, iar surâsul lui, imortalizat cu siguranță pe parcursul unei anumite clipe de grație, este greu de izolat în seria nesfârșită de instantanee. Trăiesc un mic regret amintindu-mi de chipul luminat din abundență de zâmbete, asta s-a petrecut mai de mult, noi nu am îmbătrânit, doar copiii s-au făcut mari. O lipsă cronicizată de stimulare facială motorie îi dă copilului un aer de tristețe, de indiferență pe chip. Mimica umană diversă îi este cvasi-necunoscută, neexperimentată. Emoția există, însă este neșlefuită și, cel mai frustrant, este închistată, exprimarea îi este interzisă.

Dar bucuria, cu ale ei zâmbete și surâsuri, cum se face că bucuria își găsește cale spre exterior? Zâmbetul copilului este acea formă de exprimare a abilității înnăscute și învățate de relaxare și comunicare, agreabilă și molipsitoare, este scânteia vieții părintești, asta e revelația mea, acum. Copilului cu emoții implozive nu i se refuză abilitatea de a se bucura. Îngrădirile firești ce intervin în procesul de creștere încep să îi cenzureze emoția pe dinăuntru. De-asta căutările clipei de grație imortalizată sunt acum mai dificile.

O mamă își plimbă copilul cu mimică indiferentă prin parcul plin de oameni. Ea își iubește copilul, l-a iubit încă dinainte de a-l afla la chip. Oamenii din jurul ei nu sunt rău intenționați, dar sunt inabili, stângaci, se miră indecent de indiferența din privirea copilului. Mama are voie să se chinuie sub povara aruncată asupra ei de insistențele oamenilor din jurul ei. Dar nu trebuie să o mai facă. Nici eu nu am mai făcut-o de la un moment dat. Am preferat să zâmbesc. Apoi să îmi mut atenția de la a mă oglindi în oamenii din jurul meu, la strădaniile mele de a transforma o mimică indiferentă...

Hi-hi-hi și-o bâlbâială

"APROPRO, care e numele tău adevărat, mami?" Hi, hi, hi, copilul silabisea și scria nume din familie pe foaia desenată cu pixul și numai cu pixul, apropro, adică apropo, să fie această insistență întru simplitate cromatică o caracteristică a genului masculin sau e doar o potrivire întâmplătoare ce îi face pe ambii noștri băieți să nu dorească sub nici un chip să-și coloreze desenele, așadar copilașul desena și scria, când se opinti în fața dilemei de la început de text, adicătelea mami e mami/mama/mămica/mămicuța pur și simplu sau are și ea, acolo, un nume doar al ei, ca mine și ca tine, a, pardon, ca tine vreau sa zic? Ca răspuns spontan la întrebare, m-am amuzat natural și am făcut-o unu, pentru impactul întrebării luată ca întreg, o întrebare curată, necomplicată de sensuri și ascunzișuri, doi, pentru dulcea-naivitate a folosirii cuvântului 'apropo', graseind amplificat de 'r'-ul suplimentar și trei, pentru dificultatea în care m-am găsit brusc, întâmplându-mi-se să mă fâstâcesc în minte și în vorbe, hei, chiar așa, care este numele meu adevărat?

Mă rog, am trecut peste răspuns, oare de ce nu mi-am putut dezvălui identitatea cetățenească până la urmă în fața copilului, și l-am asigurat că mami, așa cum îmi zice cel mai des, este un nume frumos, mai ales când îl rostește el. Nu a părut deranjat de refuzul meu stupid de a mă numi ca-n cartea de identitate, în definitiv știu că de fapt Felix știe care este numele meu 'adevarat', așa că s-a mulțumit cu numele de mami, de parcă nici n-ar fi așteptat un alt răspuns, pe care l-a buchisit cuminte și destul de bine proporționat pentru desen și vârsta desenatorului deasupra chipului meu văzut de el.

Apoi, mai trebuie să recunosc umil în fața voastră, că mă găsesc adesea în posturi apăsătoare, absurde, ce ne caracterizează pe noi, cei care uneori, în ciuda faptului că gândim destul de bine, gafăm neașteptat, un astfel de moment fiind și acesta în care, pusă să răspund cum mă numesc, pot, într-un mod misterios, să am un scurtcircuit în haosul propriu al minții mele, care să îmi interzică alegerea în infimul de timp pus la dispoziție de orice bun simț omenesc a răspunsului așteptat. Și vine-o bâlbâială. Dar am credința că din bâlbâieli ne facem oameni și că nu suntem oameni fără bâlbâieli, așadar nu mi-e prea rușine de mine, deși nu sunt o nerușinată. Iar câtă vreme copiii nu îmi arată că suferă din cauza imperfecțiunilor mele, nu pot să le spun decât atât: vvvv-ă iuiuiu-iubesc!

Make love, not war or, simple, let's dance!

'Bite, bite', s-a ridicat hotărâtă și m-a apucat de mână, ba m-a cuprins cu brațele, învârtindu-mă cu fața către dulapul cu dulciuri. Brusc m-am văzut mică, cumsecade, reacționând teleghidat, dar nu neapărat împotriva voinței mele, și îndeplinind prompt comanda pentru care am fost programată. O fac mai rar, sunt încăpățânată în regulile de igienă a vieții în care cred, iar Kiti și-a dezvoltat acest simț subtil cu care surprinde slăbirile temporare și neapărate ale dârzeniei cu care îmi țin regulile vii și puternice.

Apoi a mai încercat o dată, e perseverentă. Însă nu și-a reglat acordul fin care să îi releve granița dintre acceptabil și inacceptabil. Sau miza e prea atractivă. Așadar, din partea mea verdict: inacceptabil, deci refuz. Nu s-a lăsat doborâtă de neacceptare, astfel că și-a construit strategie de obținere de recompensă. L-a încercuit gingaș cu brațele pe Felix, ocupat cu micul lui dejun, apropiindu-și obrajii de caputul rotund al fratelui și l-a mângâiat original pe cap prin 4-5 bătăi mărunte, iuți. Trebuie să recunosc că e o lovitură grozav țintită, cât de riguros să fii să reziști la o astfel de exprimare?

Numai că nu e vreme întotdeauna de contemplație, Felix ne-a adus pe amândouă mai aproape de palpabil, mai indirect pe mine și mai în plin pe Kiti, pe care a surprins-o cu o răsucire subită din trunchi, condimentată cu zbatere smucită de brațe. Normal, Kiti, cu sensibilitatea ce o caracterizează independent și neafectat de autism, s-a retras imediat doi pași înapoi, calmând pe moment un spirit înfocat.

Dar mi-a venit să o ajut să se revolte, în definitiv știu de unde îi vine inhibiția asta îngrijorătoare de expresie, astfel că i-am apucat cu mâinile antebrațele, imprimându-le cu transparență mișcări de împotrivire. Felix, mai înverșunat, dă-i și dă-i, iu-huu, la luptă! Dar...surpriză! Odată cu dezlegarea de contactul cu mine, reamintesc, eram întrupare silită de spirit bătăios, Kiti, în plină incăierare, a făcut din senin cel mai netulburat, autentic, sublim gest de pace, a exprimat numai cu mișcarea mâinilor cel mai pur 'make peace, not war', mai degrabă un 'let's dance, not war', pentru că, cu brațele în aer, a strâns delicat pumnii, pe care a început să îi rotească în aer unul în jurul celuilalt, în același timp conducându-i cu mișcări line, de dans, deasupra capului. Și dacă, în afară de bucuria ce mi-a produs-o mie prin imaginea blândă, frumoasă și inedită a corpului ei dansând pur și simplu, a reușit să îl potolească pe frățiorul impulsiv, ba i-a întors invers mimica, din războinică, în plină de veselie, atunci pot să declar fără îndoială că înțelegerea între oameni e cât se poate de la îndemâna oricui, e doar la un singur gest depărtare de noi.

Ca atare, am făcut și eu gestul, se putea altfel?, gestul ce îl am totuși, în ciuda rigorii cu care mă laud, gestul pe care îl am așadar atât de aproape de mine, căci stă în buzunarul de la inimă, și anume de a îi oferi o turtă dulce. Offf!

5 minute in 437 de cuvinte

Mimica destinsă îi fluidifică trăsăturile. Îmi amintește de mimica dintre trezie și somn a bebelușului căruia, cu trecerea delicată a unui singur deget dinspre înaltul frunții, spre rădăcina nasului și mai departe către proeminența bărbiei, îi ștergi magic orice tensiune musculară perceptibilă și imperceptibilă, lăsându-l în somn folositor.

E o căprioară neajutorată înaintea leoaicei înfometate de căprioare fragede și visătoare. E timp prielnic pentru atac. Profit de momentul prețios de relaxare și mă transform într-un iepuraș neputincios. Sunt abilă, reușesc să o păcălesc, așa că ajung să mă lingușesc în brațele ei, îmi ține capul în poale, așa ceva nu s-a mai văzut pe lume. Suntem doi iepurași, boticurile noastre se ating și nasurile se adulmecă mișcându-se ritmic. Îi e teamă de fericire, îmbrățișările ei sunt sincopate, privirea căprioarei fuge, dar revine. Nu mi-e teamă de fericire, îmbrățișările mele o sufocă, ochii mei lucesc prea tare, o orbesc, ai senzația. Însă mi-e teamă că devin leoaica ce-am vrut să fiu. Sunt lacomă, gingășia te poate înnebuni s-o strivești. Nu mușc cu dinții, dar mușc cu privirea, cât de crudă pot să fiu de-mi mai vine și să râd?

Deschid ochii și ies din pădure. Hipersensibilă la contactul fizic strâns și de durată, Kiti îl acceptă cu intermitențe, așadar îmbrățișările ei sunt fulgerătoare. Ceea ce îi poate lungi îmbrățișările este predictibilitatea, și anume faptul că știe la ce să se aștepte. Ritualul nostru de noapte bună se încheie mai nou cu o îmbrățișare prelungă. Ea devine prelungă doar pentru că îi amintesc la câteva secunde că aș vrea să continue să mă îmbrățișeze. Astfel contactul fizic cu mine crește ca durată. În afară de predictibilitate, un alt aspect pozitiv pentru învățare, poate nu neapărat astfel pentru personalitatea lor, în cazul copiilor cu autism este faptul că răspund la anumite cerințe în condiții bune sau mai puțin bune ale stării lor de spirit și fizice, ei devenind complianți prin natura intensivă a terapiei aplicate lor. Îmi vine să clipesc.

Căprioara blândă și bună îmi întoarce la cerere fiecare sărut, dar mimica ei oglindește anxietate. Nu renunț ușor, nu mă blamați, am o sete neostoită de primit și numit dragoste explicită din partea ei, astfel că închid ochii, strâng din dinți și risc, sunt o jucătoare înrăită. Numai că pariez cu tot trupul pe îmbrățișările mele și...pierd. Ea nu mai e căprioară de mult, e leoaică și, cu brațele ei lungi și neașteptat de puternice, mă aruncă într-o mișcare subită direct la pământ, acolo unde aterizez destul de amuzată pentru ditamai echimoza pe care, din cauza durerii ascuțite, știu că o voi purta câteva zile mai departe.

Sunt o jucătoare împătimită și durerea pierderii potului celui mare nu înseamnă nimic pe lângă bucuria jocului. Momentul glorios al atingerii prelungi nas pe nas a meritat fiecare firicel de sânge extravazat pe coapsa mea dreaptă. Sunt o mamă nebună și pasională. Așa ca tine.


(sursa foto2)

Mâinile-buzunare de energie vitală

Mâinile în buzunare, repede! Sunt sloiuri de gheață, roșii și moi, atingerea lor îmi dă fiori ascuțiți. E îmbrăcată bine, dar diminețile de noiembrie ne avertizează, iarna nu e departe, mai ales când miros atât de fragrant a zăpadă.

Sau, mai bine, lasă-ți mâinile în mâinile mele! Poate nu știi, dar ei nu îi vine ușor să se lase atinsă oricând și oricum. Uneori nici dârdâiala cea mai clănțănită nu îi ține plapuma pe trupul cu piele zbârlită de după dușurile perfect rânduite ale serilor. Dar apoi mână în mână, cât poate fi de greu de îndurat câteodată! De aceea insist cu palmele deschise, hai, lasă-ți-le să cadă aici, nu le forțez, o alarmează întotdeauna forța. Mi-o amintesc din timpuri când ne zâmbea cu toți dinții de lapte zbătându-se energic și încercând să înlăture strânsoarea neavenită a terapeutei începătoare, apoi escaladând furia într-un urlet de neputință și iarăși într-unul de izbândă când și-a învins paradoxal temnicierul trupului ei și încă regret docilitatea-mi prostească și lipsa-mi de fermitate cu care să stopez din fașă asemenea încercare, mai cu seamă că știam și știu de multe ori cum simte ea. Ca atare, nu o împing cu mâinile într-ale mele, ci o las pe ea să vină sfioasă spre mine, pentru că știu din nou că odată ajunsă acolo, ceva, un magnetism bătrân, dar sănătos, o va ține în loc.

Stăm câteva minute încremenite, execut cu măiestrie exercițiul încremenirii cu pruncul în brațe încă de când ea mi l-a cerut repetat și explicit, cu scâncete și cu suspine, de puteam să jur că nu s-a născut pe pământ prunc plângăcios pe care să nu știu să îl alin, apoi o simt că poate chiar să se bucure de apăsare și îi strâng mânuțele de gheață între palmele mele. Am o stranie percepție a timpului trecător, căci îi mângâi brusc două mâini delicate calde, iar asta îmi confirmă iarăși, în ciuda legilor fizicii care spun că temperatura se schimbă treptat și nu în salturi, certitudinea că simțirea nu se sinchisește de timp.

E rece dimineața în noiembrie și caut să o conving pe Kiti că mâinile înmănușate nu trebuie să fie neapărat de neîndurat.

Cât se poate de plastic despre un șnur elastic

Sunt un șnur elastic delicat, dar rezistent. Par scurt, dar am un coeficient de elasticitate impresionant. Aș fi putut să fiu gimnastă, să mă răsucesc de multe ori în jurul meu, să fac salturi spectaculoase și să mă agăț nedezlipită de bârnă, numai ca să revin grațios și întreg la poziția inițială. Dar când ești șnur elastic nu contează covârșitor ce ocupație ai, în principiu, exceptând ramurile sportive de forță, gen haltere sau mai știu eu ce, poți să te ajustezi ca să te potrivești în locul (pre)destinat. Când ești șnur elastic, numărul membrelor tale este irelevant. Noi, șnururile elastice, nu ne bazăm numai pe cele două mâini și cele două picioare comune oamenilor pentru a ne deplasa în spațiu. Suntem constituiți dintr-o rețea aglomerată de fibre subțiri și lungi de elastic, de unde ne vine delicatețea, dar și rezistența mare. Ne modelăm necondiționat, întinzându-ne, în cele mai neașteptate forme, spirala este preferata mea, pentru că e un fel de cuprindere protectoare laxă, discretă și, deasemenea, are o frumusețe aparte datorită rotocoalelor sale concentrice amețitoare. Ne modelăm condiționat, deformându-ne temporar sub presiuni necesare pentru creștere, dar nocive pentru suplețea organismului nostru întins, întins, întins. Tensiunile constante din profunzimea fibrei elastice lasă în timp mici deformări necompensate de reveniri impresionante. Atunci îmbătrânim câte puțin, dar numai puțin, pentru că șnururile elastice nu-și pierd niciodată complet elasticitatea.

Aici aţi fost de când e lumea

Eu unde eram când tu erai mică, aşa ca mine?

Iată varianta mai profundă a mult-repetatei întrebări, eu unde eram în poza asta cu Horică şi cu Kiti.
Iată-l pe Felix preocupat, pe lângă lumea lui fantastică, în care probleme filozofice existenţiale nu încap, şi de întrebări fundamentale despre viaţa noastră aici, acum.

O parte din tine a existat întotdeauna în mine, i-am răspuns, sperând si reuşind să îi securizez sentimentul de apartenenţă. I-am simţit zâmbetul blajin de recunostinţă în spate, dialogul se petrecea în maşină, iar pe mine m-a mişcat spontaneitatea propriului meu răspuns, întrucât acum, aici, acesta reprezintă unicul răspuns posibil, este aşadar chiar răspunsul, răspuns care doar printr-o potrivire întâmplătoare are tangenţă cu baza ştiinţifică a desăvârşitei legături mamă-copil.

Si ce contează că atunci nu am ştiut despre tine, despre voi? Eu mi-am mers cuminte paşii incoace cu seninătate şi mi-am adunat sârguincios, dar neprogramatic, bob cu bob de dor de voi, de l-am ingrămădit pe tot in mine până a erupt, şi a erupt, şi a erupt lăsând râuri nesfârşite de iubire, ce curg , şi curg, şi curg...

Mama şi bucătăria. Da' ce bucătărie!

 Mama găteşte în weekenduri preferabil franţuzeşte sau italieneşte, oricum, neapărat mâncare mediteraneană. Invariabil, aromele ce se strecoară afară din bucătărie ademenesc simţurile copiilor. Mama e mulţumită. Copiii o recompensează pe bucătăreasa lor exclusivă mai bogat prin aprecierile iscate de simţurile lor olfactive, decât prin cele ale simţurilor gustative. Mama nu mai e foarte mulţumită, dar îi înţelege pe copiii ei, nici ea, copil fiind, nu a gustat în ruptul capului anumite mâncăruri. Copiii testează alimente noi, gusturi noi. Măcar atât şi mamei îi creşte încrederea iar. Tati pare în extaz şi nu a desfăcut încă sticla de vin. Mama crede că a meritat să suporte fiecare firicel de abur din sauna spontană şi neintenţionată din bucătărie. Mai ales că primeşte aprecieri din toate cele patru zări. Ca ieri, când copiii au mâncat seminţe de coriandru. Felix: ce porcărie! Kiti: mmm, dacă e mic, e bun. Horica: mami, ne-ai gătit mâncare cu parfum? Tati: nici o vorbă, doar freamăte de înfiorare.

Copii, copii

Scena intai. In prim plan, un trup de o aparenta fragilitate asemanatoare unei mladite, mititel, ce priveste catre un cap mare, grasut si dragalas, aflat intr-un plan secund. Trupul absoarbe o seva invizibila prin toti porii pielii lui, seva care ii da un soc de crestere, el se intinde si se intinde catre capul mare si dragalas din fundal, acesta din urma beneficiaza si el, insa mult mai neinsemnat, de izvorul de energie al trupului, astfel ca deplasarea celor doi eroi de pe scena este concomitenta, dar neconcordanta. Spectatorul, uimit la inceputul reprezentatiei de neobisnuita discrepanta dintre cei doi actori, devine mai confortabil odata ce simte echilibrul iminent acestei stranii cresteri. E un bebelus, cu piele din plus, ca un vitelus sau un catelus.

Mi-e tare draga cresterea asimetrica a copiilor si cat de evidenta devine ea cand copiii se indreapta spre adolescenta! Copiii nu sunt adulti in miniatura. Daca ar fi, ce aratari bizare si heterogene am fi noi, adultii! Pentru ca, asa cum copiii inchipuie la nivel mic adultii, la fel si adultii ar putea fi imaginea macro a copiilor. Hi, hi, hi, ce lume caraghioasa am compune! Fiecare adult fiind copia unui anumit copil. Dar asta ar insemna ca acel adult e intr-o continua transformare, deoarece transformarea continua a copilului este la fel de certa precum existenta lui. Si, unde ne duce asta? Pentru ca copilul ajunge odata si odata adult si sub ce chip ni se infatiseaza el atunci? Dar adultul acela copiat dupa copil? E prea complicat asa si deja v-am naucit de tot sau nu. Asadar iata de ce mai iubesc eu copiii, pentru toate asimetriile lor pretioase si cuceritoare! Cam asta era ideea.

Sunt un buldozer de pupat!

Cu vorbele astea m-a trezit de dimineata piticul nostru. 'Sunt un buldozer de pupat!' Nu-i asa ca suna atat de bine? Cinci cuvinte alaturate atat de neasteptat si de inedit! Desigur, nu din trupusorul lui firav vine buldozerul de pupat, el are originile altundeva, mai adanc, mai imaterial, acolo unde incap pupici multi si plini si mari ce nu pot fi aplicati decat cu o forta uriasa ca cea pe care o genereaza doar un buldozer, fie el si imaginar. Astfel ca sunt inca o data fericita sa strig in gura mare: iu-huuu, azi m-a calcat un buldozer de pupat!!!

Vibraţii

 Deşi nu este ceea ce pare a fi, ar putea să devină realitate cândva. Tra-la-la. 
 
 Pisicile sunt noaptea negre toate, iar clapele apăsate ale pianului împreună cu corzile ciupite ale chitarei scot sunete armonioase în fotografie. Lie-lie.
 
 Gravele sunt solemne, profunde ca Kiti, aşa cum înaltele sunt zglobii, vesele ca Felix. Ics-ics.

***

Horica e gata de petrecere. Horica a prins şopârla, deci e gata de petrecere. Şopârla e gata de petrecere în cutia de jucării, şopârla e cadoul lui Horica pentru Theo. Theo e motivul petrecerii şi verişoara lui Horica. Horica pleacă de acasă pentru seară, noapte, dimineaţă şi prânz, în această ordine, e gata de petrecere fiindcă şi-a luat ghiozdanul mare şi umflat în spate. Horica uită să îşi ia pijamaua şi periuţa de dinţi în ghiozdan, deşi ghiozdanul e mare şi umflat. Nu uită şopârla. Horica nu ştie ce are în ghiozdan, eu mă mir, cum nu ştii, el mă linişteşte, vreau să îmi fac o surpriză. Simt că mi-e dor deja de el, nu pleacă la petreceri extinse pe două zile de obicei. Omul, cât trăieşte, învaţă. Mama, cât trăieşte, învaţă. Şopârla s-a răzgândit, nu mai pleacă la petrecere. A plecat , în schimb, din cutie. Horica se lasă consolat de observaţia mea că şopârlele caută petrecerile în aer liber, aşa că nu văd de ce n-ar da măcar de una şi unde se duce el. Cât îl aşteaptă pe fratele meu în maşina cu care pleacă la petrecere, Horica se lasă surprins de conţinutul ghiozdanului său. Gadgeturile aflate în ghiozdan îsi merită calitatea de a fi surprinzătoare ieşind la iveală, îl bucură pe Horica. Maşina cu Horica pleacă la petrecere. Cu noi rămân în seara asta Kiti şi Felix. Şi şopârla e pe-aici, pe undeva.