'Bite, bite', s-a ridicat hotărâtă și m-a apucat de mână, ba m-a cuprins cu brațele, învârtindu-mă cu fața către dulapul cu dulciuri. Brusc m-am văzut mică, cumsecade, reacționând teleghidat, dar nu neapărat împotriva voinței mele, și îndeplinind prompt comanda pentru care am fost programată. O fac mai rar, sunt încăpățânată în regulile de igienă a vieții în care cred, iar Kiti și-a dezvoltat acest simț subtil cu care surprinde slăbirile temporare și neapărate ale dârzeniei cu care îmi țin regulile vii și puternice.
Apoi a mai încercat o dată, e perseverentă. Însă nu și-a reglat acordul fin care să îi releve granița dintre acceptabil și inacceptabil. Sau miza e prea atractivă. Așadar, din partea mea verdict: inacceptabil, deci refuz. Nu s-a lăsat doborâtă de neacceptare, astfel că și-a construit strategie de obținere de recompensă. L-a încercuit gingaș cu brațele pe Felix, ocupat cu micul lui dejun, apropiindu-și obrajii de caputul rotund al fratelui și l-a mângâiat original pe cap prin 4-5 bătăi mărunte, iuți. Trebuie să recunosc că e o lovitură grozav țintită, cât de riguros să fii să reziști la o astfel de exprimare?
Numai că nu e vreme întotdeauna de contemplație, Felix ne-a adus pe amândouă mai aproape de palpabil, mai indirect pe mine și mai în plin pe Kiti, pe care a surprins-o cu o răsucire subită din trunchi, condimentată cu zbatere smucită de brațe. Normal, Kiti, cu sensibilitatea ce o caracterizează independent și neafectat de autism, s-a retras imediat doi pași înapoi, calmând pe moment un spirit înfocat.
Dar mi-a venit să o ajut să se revolte, în definitiv știu de unde îi vine inhibiția asta îngrijorătoare de expresie, astfel că i-am apucat cu mâinile antebrațele, imprimându-le cu transparență mișcări de împotrivire. Felix, mai înverșunat, dă-i și dă-i, iu-huu, la luptă! Dar...surpriză! Odată cu dezlegarea de contactul cu mine, reamintesc, eram întrupare silită de spirit bătăios, Kiti, în plină incăierare, a făcut din senin cel mai netulburat, autentic, sublim gest de pace, a exprimat numai cu mișcarea mâinilor cel mai pur 'make peace, not war', mai degrabă un 'let's dance, not war', pentru că, cu brațele în aer, a strâns delicat pumnii, pe care a început să îi rotească în aer unul în jurul celuilalt, în același timp conducându-i cu mișcări line, de dans, deasupra capului. Și dacă, în afară de bucuria ce mi-a produs-o mie prin imaginea blândă, frumoasă și inedită a corpului ei dansând pur și simplu, a reușit să îl potolească pe frățiorul impulsiv, ba i-a întors invers mimica, din războinică, în plină de veselie, atunci pot să declar fără îndoială că înțelegerea între oameni e cât se poate de la îndemâna oricui, e doar la un singur gest depărtare de noi.
Ca atare, am făcut și eu gestul, se putea altfel?, gestul ce îl am totuși, în ciuda rigorii cu care mă laud, gestul pe care îl am așadar atât de aproape de mine, căci stă în buzunarul de la inimă, și anume de a îi oferi o turtă dulce. Offf!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu