"APROPRO, care e numele tău adevărat, mami?" Hi, hi, hi, copilul silabisea și scria nume din familie pe foaia desenată cu pixul și numai cu pixul, apropro, adică apropo, să fie această insistență întru simplitate cromatică o caracteristică a genului masculin sau e doar o potrivire întâmplătoare ce îi face pe ambii noștri băieți să nu dorească sub nici un chip să-și coloreze desenele, așadar copilașul desena și scria, când se opinti în fața dilemei de la început de text, adicătelea mami e mami/mama/mămica/mămicuța pur și simplu sau are și ea, acolo, un nume doar al ei, ca mine și ca tine, a, pardon, ca tine vreau sa zic? Ca răspuns spontan la întrebare, m-am amuzat natural și am făcut-o unu, pentru impactul întrebării luată ca întreg, o întrebare curată, necomplicată de sensuri și ascunzișuri, doi, pentru dulcea-naivitate a folosirii cuvântului 'apropo', graseind amplificat de 'r'-ul suplimentar și trei, pentru dificultatea în care m-am găsit brusc, întâmplându-mi-se să mă fâstâcesc în minte și în vorbe, hei, chiar așa, care este numele meu adevărat?
Mă rog, am trecut peste răspuns, oare de ce nu mi-am putut dezvălui identitatea cetățenească până la urmă în fața copilului, și l-am asigurat că mami, așa cum îmi zice cel mai des, este un nume frumos, mai ales când îl rostește el. Nu a părut deranjat de refuzul meu stupid de a mă numi ca-n cartea de identitate, în definitiv știu că de fapt Felix știe care este numele meu 'adevarat', așa că s-a mulțumit cu numele de mami, de parcă nici n-ar fi așteptat un alt răspuns, pe care l-a buchisit cuminte și destul de bine proporționat pentru desen și vârsta desenatorului deasupra chipului meu văzut de el.
Apoi, mai trebuie să recunosc umil în fața voastră, că mă găsesc adesea în posturi apăsătoare, absurde, ce ne caracterizează pe noi, cei care uneori, în ciuda faptului că gândim destul de bine, gafăm neașteptat, un astfel de moment fiind și acesta în care, pusă să răspund cum mă numesc, pot, într-un mod misterios, să am un scurtcircuit în haosul propriu al minții mele, care să îmi interzică alegerea în infimul de timp pus la dispoziție de orice bun simț omenesc a răspunsului așteptat. Și vine-o bâlbâială. Dar am credința că din bâlbâieli ne facem oameni și că nu suntem oameni fără bâlbâieli, așadar nu mi-e prea rușine de mine, deși nu sunt o nerușinată. Iar câtă vreme copiii nu îmi arată că suferă din cauza imperfecțiunilor mele, nu pot să le spun decât atât: vvvv-ă iuiuiu-iubesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu