Aventuri postludiu și preludiu

Încă sub influența muntelui și a pădurilor lui, Felix adaugă poveștilor sale personaje noi, haite de lupi și o familie de urși bruni. Când îmi povestește, leagă acțiunea cu niște întrebări-clișeu, ce, bănuiesc, îi înlesnesc imaginației să caute continuarea, de obicei ceva de genul 'stii ce-au făcut lupii?' sau 'crezi că ursul-tată era bleg?, iar nu de puține ori pare să țeasă acțiunea în funcție de răspunsul meu, atunci când îl mai și așteaptă. Ei bine, adesea eu îi răspund, de data asta îi spun, 'da, lupii au pornit o horă', numai că răspunsul ăsta n-are aparent de-a face cu povestea, iar Felix se revoltă, cerându-mi să nu mai inventez prostii, pentru că cei 19 lupi, pătrunși în pădure prin portalul creat de ei, deși se mișcă uimitor într-un paralelism desăvârșit, ca într-un dans, ei nu dansează, deci nu încing nicio horă, ci, așa amenințători cum par, sunt buni de fapt și cară fiecare în spinare câte un sac cu câte 14 daruri pentru Felix și puiuții lui Spotu, adicătelea 19x14, 266. Și nu, ursul-tată de trei metri nu este o fiară înspăimântătoare, ci este chiar bleg, fiindcă, deși este un urs cu suflet bun, nu învață prea bine, are numai Suficient și Insuficient, întrucât are multe treburi acasă, mama lui fiind răcită. Ah, și eu care credeam!

Între timp, lacul încă înghețat în adâncime atrage păsările mari, cutezătoare în fața iernii sau, simplu, rătăcitoare înaintea migrației de grup, bucurându-mă și descifrându-mi încrederea în apropiata renaștere a naturii. Se arată și soarele, parcă mai generos decât deunăzi, iar anxietățile se îmblânzesc. Renaște și pasiunea pentru grădinărit, însă zecile de mușuroaie moțate împânzesc întreaga curte, iar vederea lor îmi strică ușor gustul entuziasmului. Mi-e gândul neliniștit când îmi imaginez chip să scăpăm de cârtițele distrugătoare, dar până atunci sper să-și sape departe, în profunzimea nemărginită a câmpului, galeriile.

Inconstant

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

Spre Crăciun cu spirit vesel-6 decembrie

O prietenă iese de dimineață pe străzile Bucureștiului și îl vede urât, ce-i drept, dezolarea te cuprinde mai lesne după multe zile umede, reci, altcineva îmi spunea deunăzi că ninsoarea nu este pentru orașele mari, aglomerate, că preferă ploaia, așa e, ploaia îi domolește orașului tulburătoarea energie distructivă, mie nu-mi pasă de vreme cât privesc câmpul pe fereastră cu focus accentuat, iar Moș Nicolae este capabil să me convingă că poate face magii în ciuda infidelității omului matur față de propria lui copilărie, astăzi suntem în stare să împărtășim o taină a magicului care-l pătrunde pe Moș în casele noastre izolate de centura invizibilă de unde electromagnetice, mulțumită curajoasei Kiti o aflăm, ea este împinsă de la spate, de cu foarte dimineață, de către Felix, cel mai nerăbdător să-și afle darul, Kiti coboară treptele călcând apăsat, dar nu atât de apăsat încât să declanșeze alarma armată să prindă mișcarea, ceea ce este surprinzător, fiindcă fata nu știe să se arate decât impresionant, sănătos, noi alergăm să dezarmăm și înțelegem, cu toții rămânem fascinați de întâmplare, explicația cu magia Moșilor este doar la o aruncătură logică, firească de idei mai încolo de surpriză, de aceea înțelegem, așadar astfel ajung Moșii în casele cu copii, carevasazică magic.

Povești de iarnă, vesele și triste, dar mai ales vesele

Scriam iarna trecută, pe la începutul ei, cu inepuizabilul entuziasm pe care fiecare primă ninsoare mi-l aduce, despre delicatețea fulgului de nea. Astăzi ninge însă nedelicat, înțepător, aspru, înșelător, ca un duș rece, nu ca o mângâiere.

Băiețelul mă strigă din senin, 'te iubesc', eu îi răspund cu bucurie și cu o ușoară teamă de fericire, 'și eu, pe tine', copilul îmi simte tulburarea din glas și se povestește pe sine, ca povestitorul pe eroii săi în expozițiune, 'stii de ce ți-am spus asta', apoi continuă, 'fiindcă trebuia să-ți spun o poveste frumoasă, iar altceva mai frumos de-atât n-am găsit în minte', bine, n-o face chiar cu cuvintele astea, dar ce sens mai au cuvintele din urma primelor două? O declar printre cele mai frumoase și mai pasionante istorioare scurte ale lumii.

Microbuzul oprește în parcarea uriașă aflată în grija celor două femei. Împreună cu Kiti ajungem adesea primele la orele dimineții, un moment al zilei în care cu greu îți poți imagina că spațiul acesta larg, neocupat va geme în curând de împovărare. Oprim și noi mașina, prefer să rămânem încă, în așteptarea celorlalți copii, în interiorul ei cald. Cele două femei, cu trupurile învelite în straturi succesive de haine groase, mă salută respectuos de fiecare dată, eu le răspund cât poate mimica mea de vesel, numai că mi-e greu să nu le compătimesc, fiindcă gerul mușcă din pielea feței și degetelor dezgolite, iar ele sunt mereu prezente de-a lungul zilelor în parcarea gri. Dar cele două femei ne privesc, pe Kiti și pe mine, cu o ușoară tristețe în ochi și, pot să jur, aceștia nu reflectă propria-mi tristețe, pe care încerc să o ascund când mă uit la ele. Femeile par împăcate în încruntarea pentru viața lor, așa cum și eu îmi par liniștită mie însămi cu propria-mi încruntare. Sunt fascinată de generozitatea cu care ne observă cele două femei, îmi doresc să le pregătesc câte un dar frumos de sărbători.

Pasional

Înfloresc hibiscusii în ritm zglobiu după zile întregi de suferința adaptării la mediul cald, constant al interiorului, îi sunt recunoscătoare copilei pentru îngăduința cu care lasă iarăși florile să crească și să ne crească încântarea, îmi iubesc florile cum își iubește Felix cățeii și Horia principiile, dar nu-mi fac scop din echidistanța iubirilor mele față de mine, mă dau în parte zdravănă întâi celei mai zbuciumate dintre ele, până ieri, hibiscusii, cu răbdare și încredere, însă azi ei înfloresc în ritm zglobiu, iar grădina se înfășoară hrănitor și cald în frunze multicolore, matură, demnă, pe alocuri resemnată, vin și la tine, îți promit că vin, văd gândul protector ieșind cinstit la suprafață.
 
Este vremea scrisorii către Moș Crăciun, cea scrisă de Felix cere niște coduri lămuritoare, băiatul le ia în serios, le adaugă rând pe rând pe rând pe rând, sunt prea multe, Lego toate, constat și-i spun, dar copilul pornește într-un plâns sfâșietor, el fuge și se rotunjește în fotoliul vertebrat din lemn, of, ispititoare și pasionante mai sunt, le vede la tot pasul, le aude la toată suflarea, le dorește cu tot gândul, îl las să-și ducă la bun sfârșit scrisoarea, nu am putere să îi strecor încă neîncredere, găsește Moș Crăciun o cale blândă să îl mângâie la timpul potrivit, deocamdată este vremea scrisorii, iar în vremea scrisorii pasiunile se dezlănțuie, nu lasă loc de alte trăiri dramatice.

Drept/obligație, un antagonism duios de (ne)convenabil

Între dreptul și obligația de a fi școlarizat ale copilului este o diferență unilateral convenabilă. Dreptul copilului cu dizabilitate la școlarizare este respectat în măsura în care există acea formă, simplu de administrat, școlarizarea la domiciliu, aceasta întrucât școala specială nu este pregătită să întâlnească adevăratele nevoi ale unora, poate a celor mai mulți dintre copiii cu dizabilități. Cu alte cuvinte, când școlile nu fac față copiilor, au două opțiuni: fie să le administreze neuroleptice sedative și alte calmante, fie să le recomande, de obicei călduros, școlarizarea, ghici unde, la domiciliu. Pe de altă parte obligația părinților de a-și școlariza copilul este una de onoare și, bineînțeles, legală, așadar în cazul în care nu o respecți, ești pasibil de pedeapsa legii. Hmmm. Nu mai insist, spun doar că atunci când scolarizezi copilul la domiciliu, ești nevoit să parcurgi niște formalități și drumuri suplimentare, dintre care una mă lasă perplexă. Aflu tocmai acum că documentul în care medicul neuropsihiatric pecetluiește diagnosticul copilului este cvasi-nefuncțional atât timp cât, dacă intenția oricui este să scolarizezi copilul acasă, pe document nu apare și recomandarea medicului respectiv de a școlariza la domiciliu copilul. Altfel zis, comisia respinge, ceea ce a și făcut în cazul nostru, dosarul fetei, fiindcă pe certificatul cu diagnosticul nu apare și nota menționată a medicului. Un ping-pong complet nedistractiv pentru minge, care, înțeleg acum, de ce se sparge atât de ușor. Dar să nu dramatizăm și să așteptăm cuminți prima somație.
 
Altfel, sunt din ce în ce mai îngrijorată de temperaturile în scădere, n-aș vrea să fiu în pielea leandrului din fața casei, călit cu blândețe totuși de iarna trecută. Nu este vremea cea mai dragă grădinarului, se înțelege de ce, însă acesta are acum o mulțime de planuri pentru grădina sa, iar în afară de planuri are atâta imaginație și drag de ea, încât o vede cu ochii minții explodând în culoare cu fiecare adâncire a bulbului de floare în pământ, cu fiecare scurtare terapeutică a plantelor și a copacilor, cu fiecare aplecare  asupra pământului pentru primenire. Și eu, la rândul meu, am limpede în gând reconstrucția rondului de trandafiri, în centrul căruia tronează, chiar tronează un tot mai impunător brăduleț argintiu, fiindcă ritmul  perseverent de creștere a trandafirilor cere insistent privirii mele estetic-pretențioase remodelare geometrică spațială.

Nou și vechi în orice clipă, dar mai ales nou

Noul început pe care data de astăzi îl reprezintă pentru copiii școlari se nimerește întâmplător bine și în cazul școlii fetei. Împreună cu Horica, o conducem pe Kiti pentru întâia oară la noul sediu al școlii. Drumul obișnuit devine dintr-o dată neobișnuit, nu mai cotește spre stânga, ci o ține neliniștitor drept în față, suntem împinși de valul neîntrerupt de curgere a traficului de pe bulevardele centrale ale orașului. Kiti izbucnește deodată într-un plâns veritabil. I se scurg lacrimile șiroaie pe obraji, nasul îi curge, chipul ei plâns ne impresionează. Horica îi mângâie genunchii, dar Kiti îi refuză mângâierile. Eu conduc, nu pot să o ajut. Nimic nu arată familiar în jurul nostru, copilei nu-i este pe plac rutina schimbată. Până când ajungem, plânge în reprize. Apoi înțelege să iasă cuminte din mașină, însă refuză să intre în școală. O zărește pe Alex și îi întinde mâna, o cheamă să o scape de acolo. Iarăși plânge puțin și se rotește rătăcită primprejurul noului spațiu, încearcă uși, dar își găsește pe moment liniște destulă ca să se așeze pe un scaun. O las în noul loc, cu vechile prietene, apoi ies și, în drumul spre mașină, o caut din priviri prin ferestrele uriașe, încălzite prietenos de soarele blând-strălucitor de mijloc de septembrie.

Inedite și iritante rămân și ieșirile pe pământ ale galeriilor subterane pe care o cârtiță obraznică le tot sapă în grădina noastră de câteva zile încoace. Observ că se apropie nepermis de mult de marginea iazului cu pești, de rădăcinile mănunchiurilor de crizanteme și aster dumosus plantate lângă apă, totodată că instrumentele pe care le avem la îndemână pentru a îndepărta animalul nu sunt deloc eficiente. Ne rămâne să încercăm cu apă, deși imaginea galeriilor inundate și a cârtiței luptând disperată să scape este plină de dramatism.

În altă ordine de idei, deși cu aceeași substanță, descopăr secretul lui Polichinelle și îl împărtășesc fericită lui Cătă: or crește tufe sănătoase de flori și copaci falnici și în grădina noastră când vom fi înțeles că esența creșterii plantelor este udarea lor zilnică. Ha! Îmi dau seama că, precum în alte rânduri comune, cu toții suntem datori cu propriile descoperiri și inovații, fie ele gata descoperite și inventate, datori propriei noastre condiții de ființe creatoare. În acest sens, citeam deunăzi un articol, indicat de Cătă, despre diferențele extrem de valoroase pe care studiul artelor și apropierea de acestea le fac în educația academică înaltă și complexă în domeniile științelor, tehnologiei, ingineriei și matematicii (cunoscută prin acronimul STEM). Articolul găsește o legătură dureroasă între specializarea tehnică STEM la cel mai înalt nivel posibil astăzi și scăderea interesului și bucuriei pentru noi descoperiri, pentru inovație, ca efect direct al scăderii empatiei și entuziasmului pentru socializare și relații sănătoase între oameni. Iată așadar cum includerea domeniilor artelor în programa studenților (STEAM) înlesnește creativitatea, inovația prin sporirea inteligenței emoționale, adormită în timpurile noastre, cel puțin din perspectiva îngustă și strictă, deși atât de înalt competitivă, a educației în spirit globalizator.

Profit de idee ca să semnalizez începerea în două zile a frumosului și ingeniosului festival de arte, Innersound Internațional New Arts Festival, ediția a 3a.

O gâdilătură subepidermică

Dimineața translucidă de august aproape împlinit mă gâdilă subepidermic. Ar putea să mă uimească scurtcircuitul simțurilor, însă nu zâmbesc din cauza asta. Recompun cu ceva strădanie o stare uitată. Febrilitatea clipei de transformare merită efortul de primenire a memoriei afective. Oricare transformare, dar însușirile extravagante ale dimineților de august târziu mă unesc cu mine însămi. Școlăriță. Din vară, în toamnă. Din îndrăgostire, în iubire. Din preaplinul tulburător, în calmul îndestulător. E un timp prielnic începerii școlii. E un timp prielnic sublimelor începuturi. Îmi pregătesc o salată din fructe înghețate. Nu este atât pofta și încântarea, cât răspunsul la gâdilătura de sub piele, gheața acționează ca spion antiinflamator. Frunzele proaspete de mentă, abia culese din grădină, sunt liantul meu cu mine. În pas cu limpezirea dimineții crește forfota ei. Kiti trăiește pragmatic clipa prezentă. Mă forțează neliniștită să înghit fructele congelate. Ritmul impus diluează visarea, spionul face exces de zel. Îi întind copilei bolul de sticlă; previzibil, Kiti alege frunza de mentă. În răstimp, ochiul devine punct de focalizare perfect, limpezisul nesfârșit al cerului apare ca atare. Ăsta nu este decât un tratament paliativ al gâdilăturii.

Heterogenicus (3)

Un test în joacă găsit pe internet, ce fel de câine ești, trebuie să îl bucure pe Felix, vino repede, este despre tine, ca un test psihologic pentru oameni, să te cunoști mai bine, ham-ham, răspunde-mi la niște întrebări, răspunde-mi singur, nu mă mai întreba pe mine eu ce-aș răspunde, sunt un corgi, și încă unul carismatic și încântător, cu toții mă iubesc, un test în joacă ce duce către o idee de joc, ziceam că sunt un corgi și mă aflam într-un petshop, de unde un domn elegant mă cumpără și mă duce în brațe la casa lui mare și bogată, fiindcă ține în ea încă atâția câini cât ar umple un autobuz, ba nu, mai bine un metrou întreg, îmi voi scrie într-un carnețel numele, să nu-l uit, corgi, mami, ce sunt eu, un corgi, nu, nu trebuie să-mi răspunzi așa, ci trebuie să spui nu știu, ca eu să îmi deschid caietul de notițe și să citesc, corgi...

Apoi, după joc, mai vreau teste, bine, să caut, uite, ce fel de animal de fermă ești, da, da, poate îmi spune că sunt câine, ei bine, nu, din păcate ai ales bacon, iar bacon te-a făcut purcel, ești un purcel, să știi, nu plânge, nu plânge, nu vreau să fiu porc, este doar un joc, bine, măcar sunt roz ca un cățel nou-născut, să încercăm cu animalele marine, vino să-m dai niște răspunsuri, ești o focă, cum Felix iubește și focile, wow, wow, sunt focă, așa-i mai bine, tati, tu ce ești, eu vreau să fiu ca tine, un corgi, un porc și o focă, vezi, fiindcă mă iubește, Horica, Kiti, veniți și voi să aflați ce sunteți, m-am plictisit de teste, și eu, și eu, să trecem la capitolul următor.

Patru zile cu maxim patru biscuiți este un record și poate fi un motiv de supărare pentru Kiti, dar Kiti rămâne veselă în mare parte din timp, ba nici nu mi-o amintesc acum altfel, să zicem că ține post, parcă în dimineața asta chiar și talia îi pare mai subțire, și părul mai plin, îi încadrează drăgălaș obrajii pufoși, unii copii rămân cu obrajii pufoși mereu, oricât s-ar mări, Kiti e unul dintre ei, nu zic că nu mai cere, dar zău că îmi pare mai rezonabilă, mai înțeleaptă, acasă nu este rost de gustări în exces, de aceea ajunge dimineață la școală și din caracteristica ei grabă în care intră nu se mai oprește decât în bucătărie, de unde apare cu o pungă sigilată de biscuiți, ha, ha, draga de ea, mai târziu, să nu începem ziua în forță, nici cafea n-am băut încă, mai lasă-mă puțin, apoi o las eu pe ea și plec.

Zilele astea ploioase de mai vezi pe facebook numai copii încălțați în cizme multicolore din cauciuc și cerul de seară îmbrățișat de zeci de curcubeie, natura nu ne lasă nerecompensati după naiva noastră tristețe ce vine uneori cu ploaia, a mea nu apare astăzi, chiar dacă sunt o naivă, fiindcă, mai ales de când am coborât prima oară în grădină, iubesc ploaia și o iubesc cu atât mai mult în anotimpul renașterii, când cu mâna mea deschid pământul moale și îl sădesc, plină de speranța că va rodi pe mai încolo, totodată cu umilința datorată întâmplătorului vieții, floarea și fructul pe care le aștept și le văd deja în minte vor ieși sau nu, iar mie nu îmi trebuie decât împăcare și drag să pun în ideea de a fi, știind că restul vine de la sine, fiindcă sunt mamă.

Și încă o notă. Kiti își poartă încă, după o săptămână întreagă, pașii, cu bucurie și grijă, insotindu-se de Julia, păpușa, o stranie atracție, dar straniu
ar putea părea, după atâta vreme, poate, doar firescul majorității, așadar este doar Kiti și păpușa Julia, suspendată de un picior sau o codiță împletită, uneori vârâtă la subraț, alteori încercată de ideile fetei, o lansare nemiloasă de la etaj și o prăbușire ca o icnire seacă sau o încercare brutală de înghesuire a păpușii sub canapeaua joasă, numai pentru bucuria regăsirii de mai încolo. Doar Kiti, într-o altă împrejurare a emoției.

A spune că nu-ți plac puzzle-urile este același lucru cu a spune că nu-ți place viața. Nouă ne plac atât de mult, încât avem de rezolvat unul în plus. Hihihi, desigur.

Vin din centru, de la Universitate, pe lângă care mă mișc cu o stranie senzație de alteritate. Nu urc în troleibuz, deși aș putea s-o fac, fiindcă am ajuns aici cu mașină mea albastră. Mă plimb cu Kiti, ne ținem de mâini, ea sunt eu cu călcătură stângace, ea nu sunt eu cu indiferență față de trecătorii cu care ne intersectăm, ea sunt eu cu tunsoarea scurtă, ea nu sunt eu cu toată atenția pe care o primește de la oamenii buni ce formează un grup mai larg mergând, căruia îi aparținem amândouă. Ne strângem, ca-n fiecare an, în parcul Coltea, aceiași, dar și alții, să ne arătăm cu decență interesul și grija pentru autism. Un grup de liceeni apare, copiii glumesc pe seama apariției lor în această adunare, însă sunt aici și, deși nu par foarte interesați, au totuși o delicatețe a simțirii, cu care este cool să nu te arăți. Chiar îi întreb de ce au venit, iar ei cunosc răspunsul. Sunt din nou eu însămi, în prezent cu totul, fiindcă trebuie să răspund unor jurnaliști la întrebări.
 
Coc o tavă mare de prăjitură cu căpșuni pentru copiii și fetele centrului, este o zi festivă pentru ei, noi. În drum, deasupra lacului, pe o bară metalică, stă la pândă o egretă albă, este prima pe care o vedem anul asta. Ea se sperie și zboară de deasupra lacului albastru până în salcia de alături. O consider semn de sărbătoare albastră, cu tot fondul verde în care își găsește refugiu. Este o revedere timpurie, ce fericire!

Horica își tunde din părul rebel precum adolescența sa într-o frizerie în care intrăm pentru prima oară. Într-un acord tacit, mijlocit de oglinda din fața scaunului de tuns, găsim motiv după motiv de amuzament (auto)ironic. Ne place să râdem. Un domn tânăr cu calviție parțială poartă o scurtă conversație cu frizerița deasupra capului lui Horia și a privirii mele, de fapt, conversația este aproape subînțeleasă, de unde deduc o vechime a statutului de client al domnului. Din păcate, aflăm, domnul va rămâne nespălat pe cap, adică pe cap, deoarece păr nu prea există, întrucât nu curge apă caldă la robinete. Hihihi. Hihihi încă o dată, fiindcă aflăm asta după câteva minuțe(le) bune în care Horica a stat cât se poate de incomod, cu capul aplecat în față deasupra chiuvetei, în care metri cub de apă încă se scurg pe canal degeaba. Plătim un preț a cărui decență ne surprinde și ieșim foarte bucuroși de rezultat și, desigur, prețul plătit. Rămânem în același mod amuzat de a privi lumea, tânărul spilcuit, înveșmântat în cămașă albă și pantalon negru de stofă, ce trece pe lângă noi, cărând la subraț, cu seriozitatea și pedantă unui chirurg cu bisturiul în mână, un dosar pe care scrie mare, ridicol de mare chiar, DOSAR. Hihihi.
 
Îmi pierd mai încolo ceva din putința de a mă amuza, întrucât observ alt domn, de data asta mai în vârstă, mai prea în vârstă, elegant, îmbrăcat într-un costum scump de haine, cu haina pe braț și un mic geamantan pe roți în urma lui, întâlnindu-se cu o tânără domniță ce împinge un cărucior în care un bebeluș doarme, fiindcă îi văd sărutându-se vinovat, iar imaginea lor îmi arată tristețea unei înșelăciuni, pe care refuz să o mai văd. Îmi spun că imaginația îmi joacă feste și îmi regăsesc hohotele ghidușe de râs, hihihi.

Frumusețe

Pentru iubitul meu tataia Chiril, care ar fi împlinit zilele astea 100 de ani.
 
Stau visătoare în mașina staționată, succesiunea visare-conectare este ritmică în timpul zilei, fiindcă ritmică îmi este și accelerarea pulsului, așa cum îmi dictează nevoile copiilor, după care funcționez în cea mai mare parte a zilei. Copiii din fața ochilor aleargă, strigă, își reglează neajutați balanța dorințe-trebuințe, observarea lor în liniște și dintr-o oarecare depărtare mă ajută să le înțeleg tehnicile spontane de negociere între ei, dar, mai ales, iscusința naturală cu care o fac. Îmi imaginez că gardul înalt, din sârmă, care mă desparte de spațiul de joacă al copiilor reprezintă doar simbolic o împrejmuire, așa, ca un avertisment pentru părinții 'neastâmpărati', gata în orice clipă să sară în apărarea copiilor lor. Mai departe apare și adultul care le ordonează copiilor joaca, iar cum băiatul meu mic stă conformist într-un șir milităresc de mici sportivi în poziție de drepți, realizez că pot să plec liniștită de acolo, amestecând fraudulos visarea cu conectarea, cât îmi voi conduce mașina care mă duce către școala lui Kiti, ce mă așteaptă, sunt sigură că mă așteaptă să o iau acasă. În mașină cânt, cânt un saxofon pe care nu îl pot încă amâna, și îmi țin bine atenția la drumul pe care îl cunosc în profunzime. În liniștea obișnuită a amurgului de zi, dar neobișnuită în spațiul acesta cu predilecție tânăr, căci este un spațiu universitar, îmi apare aproape magic în față un cuplu fermecător, întrucât îmi oprește instantaneu respiratia si mașina pe trotuarul din dreapta. Sunt uimită de frumusețea tabloului pe care împreună îl formează, frumusețe ce vine din contrastul dintre trupurile îmbătrânite ale eroilor mei și vitalitatea mersului lor, dar, mai cu seamă, a superbei lor înlănțuiri de mâini. Am încă parte de o stare interioară de grație, așa încât mă văd ca spectator al unei întoarceri în timp de film, iar imaginile pe care le văd îmi arată doi studenți îndrăgostiți, plimbându-se. Sunt emoționată și recunoscătoare, deoarece înțeleg că trăirile noastre pot căpăta desăvârșirea printr-o simplă atingere, un gest sau o vorbă.

Visul s-a împlinit!

O promisiune mai veche ce se ține chiar acum, să pescuiască în cel mai încântător loc din țara noastră, Delta Dunării. Au încercat ei în mai multe rânduri să pescuiască și chiar au făcut-o, dar, aproape de fiecare dată, au revenit nemulțumiți de pe baltă. Horica și Bicu. Trăsături prea puține, echipament incomplet, tehnică deficitară? Poate câte ceva din fiecare, doar pasiunea s-a menținut intactă. Între timp, pregătirea excursiei de pescuit din deltă a fost temeinică. Horica are aproape tot atât de multe unelte performante pentru pescuit, câte cunoștințe despre acest sport a tot acumulat. El este o mică enciclopedie teoretică a artei pescuitului, cu toate celelalte lucruri pentru care are pasiune i se întâmplă la fel, citește mult, așadar cunoaște multe lucruri. Iată că acum are ocazie ideală să își testeze cunoștințele. Au plecat de acasă însoțiți de tati, tati, nici foarte tinerel, ca Horica, nici foarte matur, ca Bicu, el are rolul de a ține pasiunea pescarilor noștri în frâu, de a fotografia capturile, de a se bucura de zilele sfârșitului de august într-un asemenea decor superb și, de ce nu, de a își face inițierea în pescuit. Ușor frustrați de captura slabă din ultimii ani, Horica și bunicul și-au promis solemn la plecare că, în cazul în care nu vor prinde acea știucă din închipuirile lor informate și numai pe aceea, își vor rupe de ciudă undițele în două și vor renunța definitiv la pescuit. Ei bine, astăzi pot respira ușurată. Știuca aceea a tras unde trebuie. Nu le urez baftă, asta în niciun caz nu i se face unui pescar.

Broderii

De ce există ii, pentru fetițe care spun 'i' cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice 'ii', pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează 'ii', dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.


Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.


Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.

Doi maci temerari într-un câmp nesfârșit de căutări

Primii doi maci au înflorit azinoapte pe câmp, sunt primii doi, pentru că sunt singurii din raza mea vizuală, ne întâmpină chiar în fața porții noastre, îi văd prima, opresc motorul mașinii ca să îi fotografiez, paranteză-nu uita să oprești întotdeauna motorul și să scoți cheia din contact înainte să ieși din mașină, asta dacă nu vrei să o vezi pe Kiti cum scoate forțat cheia din contact sau, mai rău, cum o pornește în jos, la vale, la volan- închid paranteza, îi fotografiez așadar negreșit, iată un motiv seducător de amăgire, atât pentru mine, fiindcă cochetez superficial cu gândul că am vreun merit pentru calitatea estetică a imaginii, cât și pentru ei, macii, pentru ce sunt și ce vor deveni, am prins cei doi maci înfloriți îndrăzneț prea aproape de drum, sunt încântători suplimentar prin îndrăzneala de a găsi sol fertil la o limită a mediului lor, chiar atât de fragili cum sunt ei, macii, mulțumesc macilor în gând pentru urarea lor firească de bună dimineața și plecăm în prima zi normală de școală pentru toți copiii.

 
În bucătărie soarele s-a cățărat cu totul pe fereastra generoasă, iar eu caut să găsesc cu draperia un echilibru între luminozitate și umbra pe care copiii o cer măcar pe fețele lor somnoroase, între timp Felix caută și el o destinație pentru vacanța de vară, se joacă cu mine, nici China, nici Australia, nici Argentina, nici măcar Japonia, fiindcă 'eu iubesc ninja', nu sunt soluții acceptabile astăzi, probabil nici mâine, mai caută dragul meu, băiatul tot caută și apoi găsește una interesantă, 'aș vrea să urc cu liftul în vârful turnului Eiffel', zice, 'tu ai urcat', mă întreabă, nu, n-am urcat, era prea multă lume, ne bucurăm deodată că am găsit amândoi ce-am căutat, eu, lumina potrivită, el, Parisul, toți căutăm câteodată câte ceva, dar Kiti este într-o căutare permanentă de...oare ce caută ea, draga de ea, căci caută, și caută, în zeci de pași călcați intens ea își duce căutarea acerbă, iar noi suntem nepricepuți în a îi da indiciile cele bune, chiar și Horica își caută concentrarea, acum că vara pare venită cu totul, concentrarea pentru învățat și ochelarii de sport după vacanță, e fiul meu, și eu îmi caut inelul de pe deget și calmul, iar despre tati nu mai zic nimic, fiindcă el este un căutător înnăscut, aș zice în concluzie că a căuta este benefic pentru om, îl ține bine conectat cu obiectul căutării sale, apoi, într-un lanț nesfârșit, acesta merge mai departe în căutare el însuși sau căutat de către altcineva, suntem așadar cu toții stații colorate într-o rețea infinită de căutări, am zis.

Felix propune o ghicitoare, ce sunt eu în această fotografie?, însă ea nu mai trebuie răspunsă, deoarece am făcut-o eu, este turnul Eiffel, nu-i așa că seamănă?

Iubesc ploaia calmă a primăverii noaptea

Apăsată de toată încărcătura zilei pline ce s-a cuibărit, chiar înainte să se facă praf, în fragmente mici prin memorie omenească și electronică, m-am descotorosit de griji și papuci de casă, ca să aterizez cât mai lin pe patul meu de-acasă, încă înaintea celui mai viteaz dintre copiii noștri, rugându-mă cu disperare la Dumnezeu să îmi dea măcar șapte ore de liniște în noapte, astă-noapte și nu altădată, din acel moment și numai de atunci încolo, doar acum și numai acum, până data viitoare. Insistența rugii mele a fost răsplătită cu o ploaie zdravănă și prelungă, nu găsesc nimic mai liniștitor în noapte decât allegro-ul ploii stăpânite, cu antifonia ropotelor ei dulci, intuite în fiecare clipă înainte de adormire. Interesant cum ritmurile calme, constante păcălesc mintea, o absorb ademenitor în starea perfectă de relaxare, îi adorm conștiința, lăsând-o liberă de orice prejudecată sau judecată, dovadă certă, prin negarea hipnotismului indus de tempoul cadențat, a nevoii de ritmuri schimbătoare ale spiritului uman, totodată argument trainic pentru armonizarea complexă prin muzică a intelectului nostru. Căci agitația minții, mai repede decât a trupului, s-a cerut degrabă calmată după trei nopți în care aurora vestitoare a dimineții s-a pierdut prin lumina albă, seacă a becului aprins în noapte, din cauza unui nuștiudincenăscut monstru ce ne-a supărat fetița dragă, nepotolită în durerea-i atât de misterioasă și chinuitoare a neștiutului. 

Dar ploaia scumpă ne-a adus tuturor alinarea unei nopți dormite adânc, de aceea bucățile rupte din ziua dusă și așezate deja frumos în sertărașe importante ale minții mi-au permis să zâmbesc cu bucurie în amintirea frumoasei zile albastre de ieri, a revederii cu oameni asemenea nouă, a dupăamiezei petrecute între prietene noi, dar deja drage, a serii de-acasă, cu copii veseli, fizică distractivă, ceva muzică de chitară și o trupă de roboți răi, convertiți la bunătate prin adoptarea de animale de companie robotice, binenteles de către povestașul nostru iubit, cine altul? 

Afară din casă

Cum să-mi las trandafirii cu urmele alea urâte și lungi de suferință de pe bratelele lor multiple și bine protejate de spini neiertători? Cum să asist la insinuarea tot mai adâncă a degerăturilor căpătate în ultima zvâcnire a iernii de acum o săptămână și să nu reacționez? Cu teamă și interes subit pentru înfrumusețarea grădinii am ieșit mai întâi pe terasă, unde doar trandafirilor cățărători le-am mai perceput pulsul, în schimb, tufele de levănțică, cimbrișor, mentă, busuioc mi-au apărut niște grămezi inerte de substanță lemnoasă umedă, dar (încă) nu am putut să renunț la ele, amintirea culorii și aromei lor mi-e mereu vie în memorie, fiindcă le-am plantat ca pe o perdea atrăgătoare la poarta visării, pe care mi-o permit uneori din adâncimea șezlongului cu schelet din bambus, rămas aproape nud, alb, neted, frumos, cu niște urme de vopsea scorojită de timp și ploi din loc în loc. Cu foarfeca de trandafiri cu mâner turcoaz în mână, fără urmă de frică pentru tăișul și forța ei impresionante, am tăiat pe rând fiecare tulpină afectată de îngheț, minunându-mă de puterea sugestivă a naturii, ce îmi pune mie, o necunoscătoare, în față semne clare de recunoaștere a urmelor de afectare, o modificare ternă de culoare, o consistență neobișnuită, o sigilare superioară subită a vaselor ce duc seva vitală către celulele plantelor. Așadar, fără precauțiile cunoscătorului, însă cu grijă pentru sănătatea fiecărei plante, le-am operat de la prima la ultima, însoțită fiind în permanență de către Felix, care a zburdat de-a dreptul ca un miel, dând mai multe ocoluri în fugă casei, și de către Kiti, doar pentru câteva momente, care și-a reamintit senzația magnetică a pășitului cu picioarele desculțe pe iarba moale.

A fost abia prima ieșire din primăvara asta, planurile mele terapeutice, curative pentru grădină și curte sunt tot mai limpezi și mai aproape de a fi înfăptuite, ne trebuie o sâmbătă caldă pentru mica mea grădiniță de legume, o altă zi cu soare pentru tratarea lemnului terasei și a mobilierului ei, iarăși o dupăamiază fără ploaie pentru sădirea de plante noi. Pare grea dezmeticirea din iarnă la casa cu grădină, dar, din fericire, zilele calde și luminoase de primăvară aduc cu ele doza suficientă de optimism și energie pentru mobilizare.

Dar ora înghițită de noaptea de ieri a părut ușor de digerat spre sfârșitul zilei respective, gulp-gulp mi-a alunecat repejor prin gâtlejul însetat, de noaptea părea că nu mai vine, în ciuda întunericului căzut peste zi, ca apoi, de dimineață, să mă lase cu o migrenă grea la trezirea necesară, ca după o noapte albă de ghiftuire căpiată, ca după deșteptarea forțată imediat după adormire. Trupul năuc însă va găsi un echilibru în curând, apoi va huzuri iarăși preț de un anotimp și jumătate, până când se va trezi din nou buimac când o altă ordine pământeană îi va impune noi repere.

Trecutul este în noi

Totuși zăpada vine cu bucurie pentru copii, de data asta bucuria se naște din faptul că ne petrecem ziua ca și cum ar fi vacanță. Aflu că o ninsoare pribeagă târziu în martie nu este un fenomen ce se întâmplă foarte rar și știu că este la fel de rapid trecătoare precum o ploaie în miez de vară, de aceea nu pot decât să îmi pară rău de ea, de rătăcirea ei tristă în timpul prezent. Când ninge târziu în martie mă simt de parcă prezentul se împletește cu trecutul, numai că cele două timpuri, trecutul și prezentul, nu se ating niciodată. Nu așa.  

Poate așa? Vorbesc cu o prietenă despre instinctul matern, ne întrebăm dacă existența acestuia este universală în specia noastră, așadar dacă ne naștem cu acest reflex necondiționat sau nu neapărat, iar dacă acest instinct, ca să o citez pe prietena mea, este același lucru cu a avea ureche muzicală, să zicem, atunci este nedrept a culpabiliza femeile care nu își doresc niciodată copii. Instinctul matern, precum orice instinct, este un reflex înnăscut, necondiționat, de ocrotire a nou-născutului, este acea pornire interioară necantitativa, necesară și suficientă, de a face supraviețuirea copilului posibilă, anume, îmbrățișare și hrănire, și nu are decât incipient de a face cu procesul complex de transformare a femeii în mama iubitoare ce va deveni treptat. Instinctul matern există undeva, adormit, adânc întipărit în genele noastre și nu are de a face cu abilitățile specifice ale unei persoane care o fac aptă și doritoare să își trăiască viața în preajma copiilor, așa cum sunt educatorii, profesorii, medicii pediatri și alții, iar dorința de a deveni mamă, dacă are vreo determinare instinctuală, atunci aceasta ține, cred, de un alt instinct. 

Afară viscolește, iar nouă nu ne pasă mai mult decât să îi admirăm din căldura casei pe cei trei fazani, cu al lor zbor greoi, ce au aterizat chiar în gardul curții noastre, unde ciugulesc preocupați ceva semințe împrăștiate din primăvara de acum câteva zile, gata să își ia zborul nesigur și gălăgios în orice clipă.  

Astăzi m-am confundat cameleonic cu frumoasa zi azurie de primăvară verde

Port la piept o broșă. O broșă, repet, mereu am dimineața gândul la brioșele cu afine, de la care nu mă pot abține. Dar nu în această dimineață, nu, astăzi a trecut ora pentru o brioșă dulce, astăzi confecționăm cu mâinile noastre broșe. Și câte o vază pentru florile pe care am început deja să le primim. Întotdeauna cu drag. La grădiniță, de zi sărbătorească însorită celebrăm împreună cu copiii noștri, binenteles, de grădiniță. Ne celebrăm pe noi însene, femeile, mai exact mamele copiilor noștri, și o facem într-un mod foarte ingenios, original și plăcut, participând la un atelier de reciclare creativă, unde...creăm. Mulțumesc, Andreea!

Felix îmi cere să mă aplec asupra lui pentru că are să îmi spună ceva important, eu mă aplec, căci nu pot rata observațiile lui, el mă îmbrățișează strâns și îmi dezvăluie secretul, un pupic. Mulțumesc, și eu te iubesc! Horică mă cheamă pe jumătate adormit să mă pupe, el a visat frumos, pentru că Felix s-a îndurat de el, a cedat la rugămințile fratelui mai mare și au dormit împreună. Entuziasmul ce l-a cuprins îl face să exclame: abia aștept să crească Felix, ca să vorbim la telefon de la școală. Eu iau efuziunea lui ca pe o urare frumoasă de zi bună. Mulțumesc, și eu te iubesc! Kiti mă urmărește peste tot, e cu un pas în urma mea, aproape că îi simt căldura răsuflării, le pregătesc copiilor gustările, de aceea cobor în aplecare trupul înspre frigiderul deschis, iar Kiti îmi imită mișcarea, o văd cu capul înainte și în jos, aproape intră în frigider. E și tati cu noi în bucătărie, ne emoționează pe amândoi gestul drăgălaș al fetiței noastre, vedem în el tandrețe, ca atare îi răspundem potrivit cu câte o îmbrățișare strânsă, îmbrățișări pe care Kiti le primește zâmbind. Mulțumesc, și noi te iubim!

Așa că astăzi port la piept o broșă asortată după bunul meu simț estetic și duc în brațe o vază decorată împreună cu Felix, care a preferat să își confecționeze propria broșă fără ac de prins în piept, pentru că el nu vrea deloc ac lipit cu silicon. Și nu, astăzi nu mă interesează deloc brioșele cu afine.

Zori de zi

Am privit prin fereastra camerei lui Horica, acolo unde ne strângem câteodată dimineața, răsăritul în mișcarea lui continuă, l-am privit cu ochii, dar și cu obiectivul camerei din telefon, am numărat secundele trebuincioase soarelui să se ivească de sub orizont și am constatat că îi este mult mai lesne soarelui să răsară decât copiilor să se ridice dimineața din pat, ceea ce, recunosc, este convenabil, altfel cum m-aș fi bucurat de spectaculoasa inălțare. Mi-am privit apoi vinovat grădinița de legume, îmbâcsită de miasmele și reziduurile zilelor de tot felul ce s-au impregnat în pământul încă înghețat superficial dimineața și i-am promis primenire curândă, descotorosire completă de rădăcini și buruieni nefolositoare, i-am promis că îi voi fi chirurg lecuitor, dar nemilos cu țesuturile atinse de molima universală a pământului neîngrijit, așadar mi-am promis că își va regăsi fertilitatea ancestrală. Observ, tot de la fereastra camerei copilului, că lumina de început de primăvară este tot mai generoasă cu reflexiile ei, o lume colorată ni se promite acum.

Lăsăm soarele să mimeze urcarea pe cer, noi coborâm de-a dreptul treptele către bucătărie, unde ne minunăm, primăvara a sosit cu zeci de flori în multe vaze și ghivece, chiar și un gândăcel este deja rătăcit pe podea, semn clar de primăvară, nu mai spun de marea înseninare ce se oglindește maxim în casă, de aproape că ar justifica purtarea ochelarilor de soare, ceea ce însă nu se va întâmpla măcar că așa ar decide Kiti, ne ocupăm locurile în spațiul cald și luminos, ne repetăm pe noi înșine și în dimineața asta, cu mic dejun, gustări, povești, vise și zoririle lui tati. Copiilor le trebuie în fiecare început de primăvară un câine, o broască nu le e de-ajuns, adevărul este că primăvara ești mai darnic fiindcă, la rândul tău, primești atâtea , așadar ești gata să oferi prietenie, eu văd un șir de furnicuțe trecând nepăsătoare peste sarea răspândită intenționat aseară, ca să le îndepărteze pe ele, le arăt copiilor, destul de cinică, uite, avem și furnicuțe, nu doar broască, Felix mă tachinează prompt, mami, ți-ar plăcea să avem un șir de șoricei drăgălași, îmi știe fobia și glumește pe seama ei mereu, eu îi întru în joc, mă scutur oripilată de două ori, brrrr, nu vreau șoricei, mai bine niște furnicuțe în plus și doi păianjeni, Horica își vede de treabă, sculptează cu cuțitul în borcanul cu miere zaharisită, dar se ține cu vorba scai de Felix, îl 'mângâie' cu replici la fiecare enunț emis, nici Kiti nu lipsește din scena bucătăriei, întinsă pe jos, stă culcată în poziție fetală, dar se ridică regulat ca să deretice, reordonează obiectele de prin toată bucătăria, nu doar cele din raza ei vizuală, un semn că nu este numai reacția ei spontană la dezordine, ci și o obișnuință, un comportament ce devine tot mai recompensant.

Dupa ce terminăm micul dejun, ne împrăștiem tot mai divers prin zări, în casă, apoi în oraș, dar o facem conștienți de faptul că răsăritul soarelui se poate privi împreună din spatele aceleiași ferestre, oricând, oricum, numai să vrem.

Astăzi port mărgele

Nu mi-a fost greu să aleg mărțișoarele pentru băieții mei și am cel puțin trei motive pentru asta, o dată, pentru că Felix a cerut mărtișoare-animăluțe, apoi, pentru că la zeci de mărtișoare de cumpărat bugetul pentru unul singur a limitat considerabil oferta, iar a treia oară, totuși nu în cele din urmă, criteriile mele estetice privind mărțișoarele sunt foarte bine conturate. L-am pus pe Horica să își numere colegele atunci când am găsit mărțișoarele noastre printre zecile de rafturi colorate, iar în timp ce i-am așteptat mesajul cu răspunsul am admirat micile creații, imaginându-mi copiii din Timișoara pictându-le pe bucățele fine de lemnișor decupat în forme inexacte de animale, apoi colorându-le fără reguli de culoare, dar cu migală și un zâmbet în colțul gurițelor, apoi agățându-le inelușul metalic, șnurul roșu-alb și mărțișorul gata de câte un dreptunghi de carton colorat, fin și în final așezându-le unele lângă altele într-un coș din răchită, cu grijă și drag de ele. M-am emoționat la gândul acestei congruențe fericite, mâinile îndemânatice ce creează o bucurie undeva, departe, și sper că băieții, când dăruiesc mărțișoarele, să proiecteze și mai răspândit aceeași congruență de bucurie.

Între timp a sosit și mesajul năucitor al băiatului meu mare, o valmă de idei doar în câteva rânduri, cum să nu uit să îi cumpăr pizza vegetariană, neapărat cu sos dulce, cum că totul e per-fect la școală, cum că nu ar da mărtișoare și fetelor de la tenis, cum că sunt vreo douăzeci de fete în clasă, cum că nu știe chiar cu exactitate. Mulțumesc, mă bucur că totul este per-fect la școală și că am estimat bine partea cu aproximativ douăzeci de fete, importantă este, să recunoaștem, bunăstarea copilului mai degrabă decât un număr, aș dori încă cinci în plus, vă rog.

A numărat pe degețele, credeți-mă, băiețelul are încă degețele, miss, Doinița, Petra, Maia, Ana, miss de pian și miss de ICT, Alexandrei nu îi dai mărțișor, nu, că este la munte, foarte bine, dar fetelor din cealaltă grupă, nu, nu vreau, foarte bine, dar doamnei doctor, da, opt, doamna doctor, dar Claudiei, da, nouă, miss Claudia, așa că iată-mă în fața teancului de plicuri albe, la masa din sufragerie, așteptându-l pe Felix să coboare din camera lui cu cutia de creioane colorate, apoi, precum o secretară pricepută, dându-i rând pe rând plicurile, să le adreseze, cu nume și un mic desen, o inimioară sau o floricică, în funcție de dispoziția de moment. A potrivit singur reprezentările mărțișoarelor cu viitoarele lor destinatare, un peștișor pentru miss, neapărat pisicuțe pentru Doinița, Maia și Ana, un cățel Petrei și floricele și alte animăluțe doamnelor, apoi a insistat să aleagă un alt cățeluș pentru el însuși, motiv pentru care și-a autodestinat ultimul plic, pentru Felix, fără floricică sau inimioară, doar Felix și cățelul din interior și a putut să facă asta, pentru că am reușit singură să aflu până la urmă că Horica nu are decât șaptesprezece colege, așadar dispunem de cel puțin un mărțișor în plus, adjudecat lui Felix.

Kiti a primit și ea de la mine un altfel de mărțișor de dăruit fetelor dragi de la centru, o cutie de bomboane Rafaelo, împreună cu instrucția de a le oferi odată ajunsă dimineață la școală. După ce s-a dezbrăcat și descălțat în hol, și după ce a revenit din bucătărie, unde și-a dus, ca de obicei, mâncarea, am întrebat-o unde sunt mărțișoarele ei. M-a privit cu un zâmbet șmecheresc și a început să râdă cu fetele aflate în cameră, iar eu am aflat că 'mărțișoarele' sunt undeva în siguranță, ceea ce m-a liniștit, măcar intenția de a dărui a fost apreciată.

Pe urmă în dimineață, iată ce dimineață lungă și frumoasă, Felix a luat markerul albastru de pe suportul tablei noastre de învățat și a confecționat cu o repeziciune uimitoare, ce mi-a confirmat faptul că băiețelul mic este îndemânatic, o felicitare credibilă, pentru mine, față, cu norișori cuminți, armonioși, o inimă generică și încă una pe tricoul meu, eu, cu părul vâlvoi, credibilă ziceam, și poșetuță în mână, el, mai înalt pentru că 'se vede mai de aproape' și doi copaci și verso, cu motivul existenței acestei felicitări, adică data, o declarație concretă de dragoste cu săgeată și, cum altfel, un cățeluș.

Apoi am plecat de acasă către școli, la fel a făcut și îngrijorarea lui Felix de a nu îi fi rămas mici sandalele de anul trecut, îngrijorare alungată cu promisiunea să îi cumpăr sandale noi dacă este cazul, dar weekendul ăsta, bine?, iar încrederea copilului în soarele strălucitor al dimineții mi-a fost suficientă pentru a îmi da o stare bună de liniște și veselie, vedeți așadar de ce port astăzi mărgele.
 
Un 1 martie superb precum cerul zilei de peste București vă doresc tuturor!