Am privit prin fereastra camerei lui Horica, acolo unde ne strângem câteodată dimineața, răsăritul în mișcarea lui continuă, l-am privit cu ochii, dar și cu obiectivul camerei din telefon, am numărat secundele trebuincioase soarelui să se ivească de sub orizont și am constatat că îi este mult mai lesne soarelui să răsară decât copiilor să se ridice dimineața din pat, ceea ce, recunosc, este convenabil, altfel cum m-aș fi bucurat de spectaculoasa inălțare. Mi-am privit apoi vinovat grădinița de legume, îmbâcsită de miasmele și reziduurile zilelor de tot felul ce s-au impregnat în pământul încă înghețat superficial dimineața și i-am promis primenire curândă, descotorosire completă de rădăcini și buruieni nefolositoare, i-am promis că îi voi fi chirurg lecuitor, dar nemilos cu țesuturile atinse de molima universală a pământului neîngrijit, așadar mi-am promis că își va regăsi fertilitatea ancestrală. Observ, tot de la fereastra camerei copilului, că lumina de început de primăvară este tot mai generoasă cu reflexiile ei, o lume colorată ni se promite acum.
Lăsăm soarele să mimeze urcarea pe cer, noi coborâm de-a dreptul treptele către bucătărie, unde ne minunăm, primăvara a sosit cu zeci de flori în multe vaze și ghivece, chiar și un gândăcel este deja rătăcit pe podea, semn clar de primăvară, nu mai spun de marea înseninare ce se oglindește maxim în casă, de aproape că ar justifica purtarea ochelarilor de soare, ceea ce însă nu se va întâmpla măcar că așa ar decide Kiti, ne ocupăm locurile în spațiul cald și luminos, ne repetăm pe noi înșine și în dimineața asta, cu mic dejun, gustări, povești, vise și zoririle lui tati. Copiilor le trebuie în fiecare început de primăvară un câine, o broască nu le e de-ajuns, adevărul este că primăvara ești mai darnic fiindcă, la rândul tău, primești atâtea , așadar ești gata să oferi prietenie, eu văd un șir de furnicuțe trecând nepăsătoare peste sarea răspândită intenționat aseară, ca să le îndepărteze pe ele, le arăt copiilor, destul de cinică, uite, avem și furnicuțe, nu doar broască, Felix mă tachinează prompt, mami, ți-ar plăcea să avem un șir de șoricei drăgălași, îmi știe fobia și glumește pe seama ei mereu, eu îi întru în joc, mă scutur oripilată de două ori, brrrr, nu vreau șoricei, mai bine niște furnicuțe în plus și doi păianjeni, Horica își vede de treabă, sculptează cu cuțitul în borcanul cu miere zaharisită, dar se ține cu vorba scai de Felix, îl 'mângâie' cu replici la fiecare enunț emis, nici Kiti nu lipsește din scena bucătăriei, întinsă pe jos, stă culcată în poziție fetală, dar se ridică regulat ca să deretice, reordonează obiectele de prin toată bucătăria, nu doar cele din raza ei vizuală, un semn că nu este numai reacția ei spontană la dezordine, ci și o obișnuință, un comportament ce devine tot mai recompensant.
Dupa ce terminăm micul dejun, ne împrăștiem tot mai divers prin zări, în casă, apoi în oraș, dar o facem conștienți de faptul că răsăritul soarelui se poate privi împreună din spatele aceleiași ferestre, oricând, oricum, numai să vrem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu