Inconstant

E drept că variabilitatea fenomenelor și a lucrurilor este tulburătoare prin imprevizibilitatea stărilor pe care ni le produce, deși dă o măsură cinstită și concretă a continuității iluzorii de dispoziție, fizică și sufletească, însă, totodată, putința de schimbare subită, fiindcă despre neprevăzut este vorba, este prețioasă ca o promisiune de reîntoarcere, ce îndeamnă la romantică visare. Paradoxul schimbării constă în constanța atemporală cu care se săvârșește mereu și mereu. Mișcătoare ca vântul, prefăcătoare ca orice metabolism trec bucuriile și spaimele noastre; rămâne totuși la îndemână putința de a alege cu ce să rămânem. Astăzi ninge nevinovat.

Rotunjiri

Dau să-i explic lui Felix ce vrea tilda de la cele două numere, asemănare, zic; nu seamănă prea mult numerele, zice, și are dreptate. Casc ochii bine prin carte, înțeleg, aproximare, dar el nu mă înțelege. Urmează să îmi amintesc, rotunjire; cuvântul îi aduce lămurire. Copilul rotunjește numerele, respectând o regulă, numai că uneori adaugă, alteori elimină niște unități. De ce, mă întreabă, iar eu mă entuziasmez, iată că aplicarea unei reguli nu-l insensibilizează, pe când jocul cu numere îi amplifică atenția. Pentru că este natural să socotim lumea în întregi, instinctual percepem brut (și adesea brutal), adăugăm sau eliminăm dependent de viziune. Când rotunjești, puiule, amintește-ți de perfecțiunea cercului, totodată ține cont cu respect de micile imperfecțiuni ce nu urmează intim linia și pe care nu vrei să le ștergi, bineînțeles, cum nu vrei să-i dispară lui Spot pata delicată de pe pleoape. Învață regulile rotunjirii, ca orice regulă, aceasta îți limpezește viziunea, îți simplifică înțelegerea și îți oferă instrumente acceptabile de observare și cinstire a imperfecțiunilor, adică a diversității. Regula rotunjirii este o regulă generoasă, optimistă, te învață să adaugi, să dai, mai mult decât te învață să rupi, să furi, iar lucrul ăsta îți înlesnește creativitatea. Înțelegi tu? Da, da, uite-l pe Bulgăraș cum se rostogolește!

Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de tocaitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.
 
Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.
 
Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre siteurile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile înaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău  prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.
 
Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu e deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem în brațe la apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns. Dublin.

Lecții din larg

Ah, nu mă pot abține să mă apropii cu gândul de mici catastrofe domestice în care sunt implicați copiii, îi văd alergând, îmbrățișându-se în lupte prietenești, agitându-se, apoi lovindu-se, sunt mai degrabă temătoare decât prevăzătoare, iar teama mea iese uneori in afara imaginației, supărând copiii.

Felix vâslește în derivă în larg, încearcă prin mișcări abrupte să își conducă pluta către malul salvator. Pluta pătrată, mai ușoară decât ar putea părea, se apropie de țărm, iar plutasul se aruncă disperat cu trupul lui firav înainte, ignorând stâncile tăioase ale malului. Se lovește superficial cu capul de colțul mesei și începe să plângă. Eu mă aflu legată de pământ sigur sub picioare, de aceea nu am decât frica de dezastru să i-o ofer 'în ajutor', ca atare aceasta îmi răbufnește printr-o seamă de dojeni aruncate spontan băiatului lovit, în același timp alerg către el să îl mângâi. Dar Felix o ia la fugă în sus, pe scara, abia pe la jumătatea ei îl ajung și îi ofer brațele deschise să se cuibărească în ele. O face, dar plânge în continuare și, deși nu pare, eu știu că nu lovitura îi ține încă plânsul, ci efectul nepotrivit al temerii mele.

Stăm amândoi pe corabia încăpătoare, pluta pătrată a fost împinsă cu supărare în larg, dar de pe puntea comodă urmărim îmbrățișați mișcările unduitoare, line, calmante ale plutei și ne șoptim pe rând câte ceva. Copilul îmi gâdilă urechea cu o destăinuire mustrătoare, 'să știi că nu plâng fiindcă mă doare', iar eu îi sărut obrazul umed și sărat, cerându-mi iertare, 'stiu, te rog să mă scuzi că am țipat la tine'.

Copiii ne șoptesc întotdeauna cu delicatețe încotro se află căile drepte, ei ne ajuta să ieșim din preaplinul protector al sinelui nostru, fiindcă au multă încredere și bunătate pentru noi. Să ne recunoaștem nedreptățile înfăptuite, apoi să ni le asumăm, pentru a le păstra copiilor libertatea de a simți si a se exprima.

Punct încrezător și comic de vedere

Aștept, spălând cele două-trei vase din chiuvetă, să coboare Horica în camera de zi, ca să i-o dau pe Kiti în grijă, toți, până și Felix, avem această responsabilitate, Horica apare în cadrul ușii bucătăriei cu chitara atârnată de gât, îi ordonă surorii sale să-l urmeze, se exprimă laconic, Kiti îl înțelege și îl respectă, așadar îl însoțește cu capul plecat. Urc într-o scurtă cursă pe trepte împreună cu Felix, în dormitorul părintesc băiatul se îmbracă pentru școală, iar eu ordonez camera, în timp ce hotărâm dacă protejăm sau nu cu un plasture bubița de pe piciorul copilului și glumim pe seama unui chihuahua caraghios îmbrăcat într-o vestuta galbenă în dungi, întâlnit pe stradă. Felix nu are nevoie de impulsuri importante pentru a își lansa instantaneu poveștile, astfel încât doar amintirea câinelui de buzunar declanșeaza un șir de aventuri cu o trupă polițistă de chihuahua. Ascultându-l, mă trezesc la rândul meu cu gândurile departe, căutând în minte o altă graniță de maturizare a copiilor, aceea ce ține de tipul de umor preferat și definind din perspectiva asta trecerea de la copilul mic la copilul mare ca ținând neîndoios și de candida iscusință de a găsi sau a nu găsi umorul într-o simplă grimasă, în imaginea unui animal obișnuit sau într-un banal gest sau intenție. Cu siguranță că simțul sănătos al umorului crește gradat și se rafinează covârșitor în funcție de educația primită, dar minunat este că înclinația pentru exprimarea bucuriei prin râs este naturală și prezentă de foarte timpuriu, ceea ce mă îndreptățește să folosesc instrumentul ăsta în a determina ce fel de copii avem. Ha. Iată-mă astfel în posesia propriului meu criteriu de împărțire a copiilor în copii mici și copii mari, împărțire pe care o găsesc cel puțin folositoare, dacă nu chiar hotărâtoare, și anume optimismului meu de părinte tot mai mic al copiilor mei tot mai mari, întrucât eu însămi sunt, ca urmare logică a veseliei și criteriului de mai sus, nu doar părintele cel puțin al unui copil mare, ci deasemenea sunt părintele cel puțin al unui copil mic, am zis.  Așadar, cât el este (încă) mic, eu sunt (încă) mare, ceea ce îmi păstrează nealterat simțul meu propriu și mare al umorului, de aceea să râdem, propun, de un chihuahua îmbrăcat în vestuta, de dragul copilului mic, și să râdem din rărunchi de glumele tot mai subtile ale copilului mare. Cât încă ne ține simțul  umorului. Ha.

Broderii

De ce există ii, pentru fetițe care spun 'i' cu plăcere, întreabă hâtru Felix, cu un fel de ie pe el, mai mult o cămășuță brodată cu forme geometrice albastre, dar eu îi zic ie, iar el îi zice 'ii', pentru că ăsta crede el că este singularul cuvântului ie, apoi trage cu o grimasă de nemulțumire de gulerul ridicat al cămășii, mă enervează 'ii', dă-mi alt tricou. Îi propun să îi prind rapid cu două fire de ață de cusut gulerasul răsfrânt de cămașă, astfel încât să nu îl mai gâdile nimic pe gât, iar el se învoiește. Mai târziu ajunge în ie la grădiniță fără să îi mai pese de ceea ce poartă și nici de substantivul ie.


Sfârșit de săptămână curat de vară, de aceea blugii mei lungi și strâmți apar anapoda pe mine în cadrul dupaamiezii fierbinți. Cui îi pasă, trandafirii mei s-au ivit în floare de-a dreptul exploziv, știu, e cald, dar nu aici stă miracolul, ci în desfătarea de a îi privi, mereu surprinsă, întotdeauna cu umilință. S-au prefăcut în tufe mari, tulpinile lor cu spini periculoși sunt cărnoase, mature, sănătoase, nu știu cum să procedez cu ei, să îi las în voia lor, dar dacă urcă la cer ca în poveste sau să le limitez artificial creșterea?  Copiii sunt nerăbdători cu creșterea vegetației, unde este căsuța mult-visată din copac și leagănul improvizat din crengile elastice, fine ale salciei? S-or face și ele odată și-odată, să așteptăm cuminți, pentru că armonizarea se percepe brusc, când nici nu te aștepți, asta este o lecție învățată la toate materiile studiate până acum, știința erupției din pământ a primului fir de iarbă, educația plastică a sufletului de părinte, matematica aplicată abrupt și inegal în viață sau psihologia limbajului naiv al copilăriei.


Dimineața de luni este o fraieră, n-ar sta locului nici o clipă, îmblânzirea ei este visul meu secret. Să ne încuiem în bucătăria largă și luminoasă, să ne legăm centurile de siguranță de scaunele înalte, ca de bar, ale mesei, pentru a compensa prin echilibru ajutat vârtejul pe care dimineața de luni îl suflă către încăperea în care timpul stă pe loc, să vorbim și să râdem înainte de fiecare îmbucătură a micului dejun, căci mare pierdere percep în fiecare refuz adresat copilului care îmi cere să amân doar cu câteva secunde următoarea îmbucătură în favoarea altui gând spus, altei frânturi de poveste inventate, să deschidem fereastra către trilurile gingașe cu care suntem binecuvântați, fără teamă că dimineața nebună a zilei de luni se strecoară în bucătărie, să nu ne sinchisim de viteză și accelerație, ele oricum nu se pot defini în absența timpului, să ne pese doar de spațiul nostru bun și cald, pe care îl iubim fiindcă ne unește în mișcare, dar mai ales în liniște, în liniștea de sub vacarmul smintit al tuturor limitărilor noastre impuse.

Doi maci temerari într-un câmp nesfârșit de căutări

Primii doi maci au înflorit azinoapte pe câmp, sunt primii doi, pentru că sunt singurii din raza mea vizuală, ne întâmpină chiar în fața porții noastre, îi văd prima, opresc motorul mașinii ca să îi fotografiez, paranteză-nu uita să oprești întotdeauna motorul și să scoți cheia din contact înainte să ieși din mașină, asta dacă nu vrei să o vezi pe Kiti cum scoate forțat cheia din contact sau, mai rău, cum o pornește în jos, la vale, la volan- închid paranteza, îi fotografiez așadar negreșit, iată un motiv seducător de amăgire, atât pentru mine, fiindcă cochetez superficial cu gândul că am vreun merit pentru calitatea estetică a imaginii, cât și pentru ei, macii, pentru ce sunt și ce vor deveni, am prins cei doi maci înfloriți îndrăzneț prea aproape de drum, sunt încântători suplimentar prin îndrăzneala de a găsi sol fertil la o limită a mediului lor, chiar atât de fragili cum sunt ei, macii, mulțumesc macilor în gând pentru urarea lor firească de bună dimineața și plecăm în prima zi normală de școală pentru toți copiii.

 
În bucătărie soarele s-a cățărat cu totul pe fereastra generoasă, iar eu caut să găsesc cu draperia un echilibru între luminozitate și umbra pe care copiii o cer măcar pe fețele lor somnoroase, între timp Felix caută și el o destinație pentru vacanța de vară, se joacă cu mine, nici China, nici Australia, nici Argentina, nici măcar Japonia, fiindcă 'eu iubesc ninja', nu sunt soluții acceptabile astăzi, probabil nici mâine, mai caută dragul meu, băiatul tot caută și apoi găsește una interesantă, 'aș vrea să urc cu liftul în vârful turnului Eiffel', zice, 'tu ai urcat', mă întreabă, nu, n-am urcat, era prea multă lume, ne bucurăm deodată că am găsit amândoi ce-am căutat, eu, lumina potrivită, el, Parisul, toți căutăm câteodată câte ceva, dar Kiti este într-o căutare permanentă de...oare ce caută ea, draga de ea, căci caută, și caută, în zeci de pași călcați intens ea își duce căutarea acerbă, iar noi suntem nepricepuți în a îi da indiciile cele bune, chiar și Horica își caută concentrarea, acum că vara pare venită cu totul, concentrarea pentru învățat și ochelarii de sport după vacanță, e fiul meu, și eu îmi caut inelul de pe deget și calmul, iar despre tati nu mai zic nimic, fiindcă el este un căutător înnăscut, aș zice în concluzie că a căuta este benefic pentru om, îl ține bine conectat cu obiectul căutării sale, apoi, într-un lanț nesfârșit, acesta merge mai departe în căutare el însuși sau căutat de către altcineva, suntem așadar cu toții stații colorate într-o rețea infinită de căutări, am zis.

Felix propune o ghicitoare, ce sunt eu în această fotografie?, însă ea nu mai trebuie răspunsă, deoarece am făcut-o eu, este turnul Eiffel, nu-i așa că seamănă?

Iubesc ploaia calmă a primăverii noaptea

Apăsată de toată încărcătura zilei pline ce s-a cuibărit, chiar înainte să se facă praf, în fragmente mici prin memorie omenească și electronică, m-am descotorosit de griji și papuci de casă, ca să aterizez cât mai lin pe patul meu de-acasă, încă înaintea celui mai viteaz dintre copiii noștri, rugându-mă cu disperare la Dumnezeu să îmi dea măcar șapte ore de liniște în noapte, astă-noapte și nu altădată, din acel moment și numai de atunci încolo, doar acum și numai acum, până data viitoare. Insistența rugii mele a fost răsplătită cu o ploaie zdravănă și prelungă, nu găsesc nimic mai liniștitor în noapte decât allegro-ul ploii stăpânite, cu antifonia ropotelor ei dulci, intuite în fiecare clipă înainte de adormire. Interesant cum ritmurile calme, constante păcălesc mintea, o absorb ademenitor în starea perfectă de relaxare, îi adorm conștiința, lăsând-o liberă de orice prejudecată sau judecată, dovadă certă, prin negarea hipnotismului indus de tempoul cadențat, a nevoii de ritmuri schimbătoare ale spiritului uman, totodată argument trainic pentru armonizarea complexă prin muzică a intelectului nostru. Căci agitația minții, mai repede decât a trupului, s-a cerut degrabă calmată după trei nopți în care aurora vestitoare a dimineții s-a pierdut prin lumina albă, seacă a becului aprins în noapte, din cauza unui nuștiudincenăscut monstru ce ne-a supărat fetița dragă, nepotolită în durerea-i atât de misterioasă și chinuitoare a neștiutului. 

Dar ploaia scumpă ne-a adus tuturor alinarea unei nopți dormite adânc, de aceea bucățile rupte din ziua dusă și așezate deja frumos în sertărașe importante ale minții mi-au permis să zâmbesc cu bucurie în amintirea frumoasei zile albastre de ieri, a revederii cu oameni asemenea nouă, a dupăamiezei petrecute între prietene noi, dar deja drage, a serii de-acasă, cu copii veseli, fizică distractivă, ceva muzică de chitară și o trupă de roboți răi, convertiți la bunătate prin adoptarea de animale de companie robotice, binenteles de către povestașul nostru iubit, cine altul? 

Pierdut prin zonă simțul absurdului

Am auzit că îți poți pierde capul și stiloul, sau că poți pierde cu ușurință timpul și cartea de română, sau chiar că ești tu însuți un pierde-vară sau pierdut în spațiu uneori. Eu însămi m-am rătăcit printre obiecte și gânduri de atâtea ori, ba chiar o fac constant cu ajutorul copiilor mei și al meu, binenteles. Felix își pierde mai mereu câte o piesă Lego prin mașină, din fericire pentru mine nu sunt eu aceea care am misiunea de a o găsi, și își mai pierde temporar chiar memoria, aceea necesară pentru a evoca meniul de prânz de la grădiniță, pentru că 'nu știu ce se întâmplă, dar eu întotdeauna uit când ies din grădiniță'. Kiti? O, păi Kiti este expert în a-și rătăci cuvintele, chiar și prin micuța ei grămăjoară de vorbe, ea deseori încearcă să ne păcălească cu înlocuitoare, vai, atât de evident nepotrivite. Dar Horica, uite, Horica pierde măiastru aproape orice, de la buchete de flori la stilouri, de la manuale și cărți până la pijamale, de la maieul de pe el până la gheata stângă din piciorul, desigur, stâng. Își pierde chiar și calmul de curând, însă tot el ne sfătuiește 'ignorati-ma', de aceea noi nu ne pierdem vremea dându-i momentului, să recunoaștem, pierdut pentru bunăstare, atenție. Căci unele lucruri, dar mai ales stări, sunt și-așa pierdute odată ce s-au consumat, așadar de ce ți-ai mai pierde și cumpătul pe deasupra? Știm doar, nimic nu se pierde, pentru că totul se transformă. De exemplu, îmi imaginez că gheata lui Horica, pierdută într-o parcare din oraș, ar putea foarte bine să se transforme într-o jucărie pentru un câine vagabond. Ce, ei sunt inferiori câinilor de apartament? Dar atunci, care sunt șansele ca gheata dreaptă de acasă să se poată transforma în ceva, și ea, după legea fizică de mai sus? Hmmm. O prietenă foarte grijulie și ordonată tocmai scrie pe facebook că a descoperit culmea puzzleului făcut online care este să pierzi o piesă. Da, dar pantoful din picioare??? Asta îmi amintește de aventura palpitantă și neobișnuită a pantofilor lui tati, o confirmare fericită a faptului că nimic nu se pierde, ci se transformă. Da, dar pantoful din picioare???

Copilul a încălecat calul alb de pe tabla de șah, a strâns în palma dreaptă piatra magică ce înlocuia un pion rătăcit și a pornit în lume. Bună dimineața!

Autobuzul este aproape gol, un singur bărbat în spate, care stă încruntat pe un scaun din dreptul ușilor din mijloc și șoferul, binenteles, a cărui prezență doar o intuim. Este seară târzie, iar asta îl face pe Felix să se întrebe cu voce tare ce se întâmplă cu șoferul după ce îl lasă și pe ultimul pasager într-o stație, de fapt ar vrea să știe cine îi duce pe șoferi la casele lor? Asta îmi amintește de toate nedumeririle mele de copil curios și inocent, răspunse de-a lungul timpului, dar mai ales de cele neraspunse, fiindcă acestea mi-au lăsat libertatea să le imaginez singură, chiar așa nerealiste, poate strâmbe cum au fost ele. Fără ca eu însămi să știu ce fac bieții șoferi după ce ajung cu autobuzele la garaje, am ascultat interesată răspunsul lui Felix, care crede că există niște vehicule electrice, un fel de roboți, ce au grijă ca șoferii să doarmă noaptea la casele lor.

***

O trimit pe Kiti în bucătărie după un șervețel cu care să îi șterg nasul. Îi ascult pașii și gestul cu care rupe un șervețel din sulul gros, devenit indispensabil, apoi aud capacul coșului de gunoi ce se trântește cu zgomot, semn că a aruncat șervețelul în gunoi. Revine, iar eu îi cer din nou să îmi aducă un șervețel, deși observ că și-a șters singură nasul, probabil cu șervețelul rupt înainte. Firesc ar fi să nu mă repet, dar curiozitatea de a afla cum îmi răspunde Kiti este gata stârnită, vreau să observ unde se produce ruptura în răspunsul complex pe care îl aștept de la ea. Kiti face exact același lucru încă de trei ori la rând, ceea ce îmi arată că, deși știu sigur că ea înțelege ce înseamnă instrucția 'dă-mi', totodată că ea înțelege și răspunde corect dacă îi cer să îndeplinească două cerințe legate între ele, de exemplu 'scoate...și dă-mi...', totuși îi este extrem de dificil să schimbe o activitate ce ține de folosirea unui anumit obiect, activitate care a căpătat în timp o rutină știută. În cazul ăsta, întreaga istorie a experiențelor ei privind întrebuințările șervețelului cu rutina ce implică folosirea lui, șters gură sau nas și aruncat la gunoi, este prea tare ca să îi permită să o schimbe sau să o îmbogățească. Iată ce piedică colosală întâmpină ea în învățarea convențiilor sociale și cât de importantă este implicarea ei și a tuturor copiilor cu autism în medii cât mai diverse, cu stimuli mulți și variați. În același timp însă nu pot fi pe deplin împăcată cu gândul că adaptarea forțată pe care i-o cerem și i-o facilităm ar putea să îi rupă în ea echilibrul natural pe care cu toții îl căutăm.

***

Pe măsură ce creștem, ne scade artificial abilitatea de a formula întrebări, pentru că suntem puși în fața așa-ziselor adevăruri absolute ale vieții. Din fericire, tot în timp ce creștem și mai mari, simțim tot mai intens impulsul curiozității de a cunoaște, așa că reinvatam să formulăm întrebări, ca să găsim răspunsuri. A îi stimula pe copii să întrebe este cheia unei educații sănătoase.

Nimic nu e mai sigur decât ce mă atinge

Pot să mă aștept să vină primăvara, fiindcă în poveștile născocite recent de către Felix întâlnesc personaje preferate noi, și anume, trupe nesfârșite de câini Chihuahua și tot Felix cântă la pian după partituri 'de adulti', fiindcă fetița Kiti își atinge mai des frații pe cap și stă cocoțată ca o matroană în ambele picioare pe fotoliul din camera de zi, fiindcă Horica vrea blugi colorați între regular și slim și scrie numai cu stiloul Parker, fiindcă îmi port părul legat către ceafă într-o codiță și curăț cartofi mai des decât o făceam, fiindcă tati crede în grafice, dar și în Iepuraș și strânge protector cioburile farfuriilor sparte de copii în tălpile sale și, nu în ultimul rând, fiindcă Horica mi-a arătat ieri cu un entuziasm superb un stol de lebede pe cer, la doi pași de casa noastră.  

Imagini

Stau împreună cu Horica la masa ce ține un monitor de calculator, o imprimantă, un modem, un teanc subțirel de cărți, o grămadă de figurine decupate din hârtie și lipite pe câte un bețișor, probabil viitoare marionete într-un teatru de umbre. Ocupăm câte un fotoliu de birou, toți le știm, fotoliile acelea mobile, destul de confortabile, tapisate cu o imitație de piele neagră, neatractivă, mari, prea mari, astfel încât cele două fotolii unite între ele depășesc lățimea mesei în fața căreia ne aflăm. Mă aflu ușor excentric către culoarul de trecere printre rafturile ticsite cu cărți pentru copii, culoar unde îmi dispun picioarele adunate, unul peste celălalt, astfel încât să nu-i încurc pe eventualii tineri cititori. Suntem într-o bibliotecă.

Horică își face temele, eu citesc, apoi, când obligația pentru a doua zi este îndeplinită, pornim să lucrăm împreună la matematică, dintr-o culegere de probleme pe care o aleg de pe raftul cincizecișiunu. Între timp, o lucrătoare a bibliotecii apare la masa noastră și, privindu-ne suspect, ne întreabă dacă avem permise pentru bibliotecă. Ne găsim iarăși în fața prezumției de vinovăție, dar, fericit, permisele noastre sunt deja pe biroul de la intrarea în bibliotecă și, spunându-i asta celei ce se interesează de noi, rămânem să ne vedem liniștiți de treabă. Horica mă privește interogativ, ce se întâmplă, de ce uităturile astea dușmănoase, îi răspund tot privindu-l, cu un zâmbet conciliant, nu s-au familiarizat încă cu noi, apoi ne adâncim în tainele fascinante ale unghiurilor, arcelor de cerc.

Astăzi nu am atâta dispoziție sufletească pentru a mă transpune pe deplin, așa cum îmi place, în povestea eroului din cartea pe care o citesc, de aceea, în timp ce Horica mai leagă câțiva neuroni între ei, urmăresc persoanele ce se mai perindă din timp în timp printre cărțile biblitotecii. Ăsta este un exercițiu reconfortant, fascinant de multe ori, pentru că a urmări cu interes și atenție un om face bine imaginației, gândului, sufletului.

Iată doi copii ce au scăpat printre rafturi în pauza unui curs de teatru ce se desfășoară într-o cameră alăturată. Ei se aleargă discret, atât cât se pot alerga doi copii printr-o bibliotecă încărcată, le-o cer mușchii lor chinuiți de inactivitatea din timpul orei scurse pe câte un scăunel incomod, dar peste câteva ture în jurul rafturilor scunde, centrale, ei se opresc foarte aproape de picioarele mele, atât de aproape încât sunt nevoită să mi le ridic pentru a nu-i împiedica. Un băiat alege o carte, o deschide, arătându-i înăuntru ceva anume fetiței de lângă el. Aceasta ar prefera să își petreacă și ultimile câteva minute ale pauzei lor jucându-se, de aceea îl lasă singur pe băiatul cu cartea în mâini, dispărând din raza mea vizuală. Acum Horica ridica ochii din foaie și dă o scurtă pauză neuronilor săi matematicieni. Copiilor arată-le copii, iar aceștia vor începe să comunice unu-doi între ei. Două-trei cuvinte, ce faceți aici, vă place ce faceți, un bravo motivator dinspre copilul mai mare, Horica, apoi sărim înapoi în ordini înalte.

Iată o femeie aproape de vârsta a treia, cu aspect neîngrijit, ceea ce o îmbătrânește și mai tare, îmbrăcată pestriț, într-un pantalon de stofă cu culoare incertă, o haină verde deschis, mult prea copilărească, și încălțată cu niște ghete roșii, tot copilărești prin culoarea țipătoare. Are chipul prea brăzdat sau poate percepția de prea mult este dată de contrastul inestetic între vârstă și îmbrăcăminte, iar părul cărunt, scurt, ciufulit, poate după vreo căciulă pitită prin vreun buzunar. Ea trece pe lângă noi, schițează un zâmbet pe care nu uit să i-l întorc, apoi se așează spate în spate cu noi, la altă masă, în fața altui calculator, cu care însă pare să aibă mai multe probleme decât ar vrea să recunoască, întrucât observ că se străduiește inutil să deschidă nu știu ce document, însă eșuează după trei încercări, fiind nevoită să ceară asistență bibliotecarei.

Mai trece o vreme până când femeia din spate, ce ne iscodește printre picături, se încumetă să mă întrebe de ce ne facem temele în bibliotecă, iar eu devin brusc discret defensivă, lucrăm ceva acum, nu ne facem temele. Apoi meditez la nedumerirea femeii și, după câteva minute, mă întorc să o lămuresc, știți, nu locuim în oraș și preferăm bibliotecile altor locuri în care să așteptăm. Nu apuc să îi spun ce să așteptăm, poate nici nu am de gând să îi spun ce așteptăm, deși, după cum mă știu, îi voi fi spus deja de m-ar fi întrebat, pentru că ea se lansează în a-mi povesti o povestioară despre o cunoștință ce nu locuia în oraș, care nu a rezistat în afara marelui oraș și a sfârșit revenind de unde a plecat. În acest punct încerc să o fac să înțeleagă că trebuie să trecem cu toții la treaba pentru care ne aflăm întâmplător în același loc, ceea ce și facem.

Găsim soluție problemei de geometrie cu unghiuri și arce și trecem într-o dimensiune nouă, a treia. Împotriva intuiției, descoperim că în trei dimensiuni, problemele de geometrie de a opta sunt mai accesibile, dar mai imaginative pentru vederea spațială și pentru mâna care le schițează pe foaia bidimensională de hârtie. Suntem amândoi absorbiți de desen, așa că nu observăm că femeia cu apariție pestriță s-a ridicat și este gata de plecare. Totuși ridicăm privirile din foaie, pentru că femeia ni se adresează cu un are matern și mimică compătimitoare: poate vă luați și voi o garsonieră, ceva, ca să vă mutați înapoi în București. Apoi ne întoarce spatele și dispare printre rafturile bibliotecii.

Despre a exagera

Când abuzăm, ne luăm libertăți, nepermise de regulile morale, etice, de igienă, sociale, de disciplina de viață, în general, accesând surse intrinseci de energie suplimentară. Altfel spus, libertatea absolută predispune la abuzuri, inclusiv la abuzuri asupra trupului și minții proprii, iar abuzurile sunt adesea nesănătoase, așadar indezirabile. Cu toate astea, prin natura sa, omul face abuzuri, acționează arbitrar, după bunul său plac, tânjind inconștient sau cu bună știință după libertate deplină. Din fericire, dezechilibrele stârnite de acțiunile noastre samavolnice se resimt întotdeauna, depinde numai de abilitățile perceptive native și învățate pentru a le primi răspunsurile. Iată cum învățăm reguli, iată cum, vrând-nevrând, 'ne disciplinam'. Există totuși un tip de 'abuz' ce nu dăunează, ce, din contră, poate fi mântuire pentru suflet și minte, dar și pentru trup, abuzul de visare, cunoaștere, înțelegere, creare. A crea și a te emoționa în fața actului artistic, a analiza și a imagina căi ale vieții, a căuta și a te strădui să înțelegi, așadar a îți hrăni în permanență omenia este felul în care putem armoniza dorința intrinsecă de a fi liberi cu încuviințarea pentru a fi excedentari. Iata supapa pentru poftele noastre nebune!

Considerații despre dimensiunea lumii (în format standard și stil informal de dupăamiază)

Zice Laura, lumea e mică după numărul persoanelor în jurul cărora ne învârtim. Ai zice că are dreptate și chiar are, în fond, nici cea mai mare personalitate a lumii, dacă există așa ceva, nu are măcar un singur procent din oamenii Pământului drept admiratori (sau are?), dar apoi de prieteni pe facebook și ce să mai zici de prieteni în lumea reală? Așadar chiar e mică lumea în care ne mișcăm socotită după numărul de persoane întâlnite.

Și totuși. Ce mare, vastă e lumea adunată după intensitatea întâlnirilor noastre! Poți tu să te îndoiești vreo clipă de măreția sfintei tale adorații pentru copilul tău? Sau să negi într-o doară trăinicia sentimentului de prietenie neîndoios trăit și retrăit odată, măcar o dată? Sau ce spui despre forța încrederii și a iubirii, în general?

Lumea e chiar mică, atâta timp cât îi poți număra talia în pași omenești. Dar lumea e și mare, atunci când vrei să îi dai măsura cu ajutorul firelor ei de nisip sau stropilor de ploaie și lacrimi vărsate pe Pământ. Apoi, lumea este sfasaietor de necuprins când o cauți cu lupa pentru sufletele oamenilor ei.

Și ca să nu o supăr pe buna mea prietenă, Laura, închei cu o revelație de dupăamiază duioasă de august: cum finitul întâlnirilor noastre numărabile nu este altceva decât suportul material al infinitului din fiecare întâlnire în parte, să dăm mărimii mici ceea ce i se cuvine și anume, meritul de a fi matcă de creștere a apreciabilului  și dezirabilului mare.

Înlănțuite

 Inițial, culorile se topesc unele într-altele, fiecare este când dizolvat, când dizolvant, în funcție de culoarea de lângă. Întâlnirea.

 Urmează ca intensa heterogenitate rezultată din scurgerile haotice și circumstanțiale de culoare să-și atingă limita și să devină marele cenușiu. Cunoașterea.

 În final, griul omniprezent purcede către pământ întru sedimentare, limpezind desăvârșit vechiul amestec de culori. Acesta este acoperit discret de o peliculă de lichid transparent, pur, cred că are și un fin gust sărat, liantul lumii. Acceptarea.

 Ploaia. Lacrimile cerului pentru împlinirea pământului. Viața.

Inspirații. Expirații.

Canicula. Adevăratul test de fidelitate pentru iubitorii verii. Punctul culminant pasional al atracției Pământului pentru Soarele lui. Extrem, intens, un capăt de curbă, cine îi rezistă cu sufletul deschis, primește binecuvântarea iubirii sale, seninătate și bucurie, cine este copleșit de atâta patimă, își simte iubirea ca ură, ca pe un război al sufletului. Să primim ziua caniculară cu simplitate, fructe proaspete și apă din belșug. Să ne încredem în iubirea ce o purtăm zilelor tihnite și strălucitoare de vară și să pășim în ea, în ziua caniculară, cu respect și înțelegere pentru energia termică excesivă a Pământului nostru încercat de pasiunile sale ciclice străvechi. Să nu uităm că bucuria vieții stă în cele mai mărunte și mai firești lucruri și gesturi ale lumii, iar acestea sunt cele care ne înlesnesc respirațiile cele mai complicate. De exemplu, respirațiile din timpul caniculei.

Capricii

Nu îmi regăsesc vibrațiile olfactive în ritm de petale de trandafiri, nu atunci când caut parfum. Mă sperie roșul aprins, esențele din sticlele astfel colorate îmi copleșesc percepțiile. E complicat să analizezi parfumuri, îți trebuie răbdare, tehnică și atenție, dar e interesant să descoperi aromele discrete din stropii și aburii de parfum. În plus, îmi trebuie un stomac calm, în perfectă armonie cu propria-i existență. Așa este astăzi, iar copilul ce mă însoțește e întotdeauna fascinat de sticluțele strălucitoare cu forme geometrice sau cu expresii mai puțin liniare. Mai mult, atingerea lor și apăsarea butonului magic este o reală încantare, e plăcerea jocului interzis. Așadar mi-am ales un parfum, îmi plac sticluțele mici, mă atrag culorile calde, de pământ, înspre ele mi se duc mâinile întotdeauna, căci senzațiile vizuale și olfactive se împletesc, dezmierdandu-mă echilibrat.Totuși mi-am bazat doar alegerile preliminare pe ambele simțuri, apoi am renunțat înadins la impresia analizatorului optic ca să optez. Am fost eu însămi surprinsă de propria-mi dispoziție organică și sufletească cu care am decis, chiar dacă știu că alegerile emoționale sunt niște capricii și depind de o trăire spontană, adesea extravagantă a momentului. Ca atare descopăr uluită esențele dominante ale petalelor de trandafiri și ale violetelor în noul meu parfum, totodată, însă, mă regăsesc în notele astringente ale lămâiului exotic și ale grapefruitului și în nuanțele subtile de cedru și mentă asiatică ce domolesc pasiunea florală a parfumului.

Cuțitele din mâinile noastre

Am culcat copiii și odată cu un 'noapte buna', o îmbrățișare și un clic pe întrerupătorul de lumina (sau trei din fiecare) simt o ușurare a freamătului ce-mi ține trează conștiința nebună de mamă și o simt aproape organic căci aud un țiuit ce împrăștie în aer și diluează până la infim frânturi amestecate de vorbe și cântece de copii, un țiuit ce-mi iese din cap prin urechi de parcă aș fi o oală sub presiune ce fierbe până la erupție. E ușurare dulce de responsabilitate, activată subtil în fiecare moment al zilei, o zi, adică fiecare zi, ce se risipește în trei zări pentru mine, către care îmi duc gândurile nenecesar conștiente.

Și pentru că mi-am revărsat în noapte presiunea firească acumulată peste zi, e vreme pentru leneveală trupească și mentală, cu ceva clicuri, poate un film și încă o...portocală.

Mă îndrept cu pofta jinduind la o portocală către bucătărie. Nu știi ce calmă este liniștea până nu o asculți cu ecou în bucătăria spațioasă, aranjată superficial după cina zgomotoasă de acum două ore, și până nu te lași surprinsă de sunetul curat, cuminte, al cuțitului ce crapă și despică și spintecă și străbate grosime generoasă de înveliș de portocală, carevasazică chrrrr, chrrrr, chrrr. Numai că tu abia ai intrat în bucătărie cu gândul la o portocală, iar melodia pură nu cântă din cuțitul tău, e încă o siluetă înaltă acolo ce îl mânuiește. Te amuzi, e ora, ba minutul portocalelor, de parcă asta ai așteptat de când lumea de părinți, de parcă e plăcere vinovată în bucătărie, așa s-a potrivit. Dar nu spui nimic, e liniște echoica și pare un ritual de reîmprospătare, astfel că nu ai decât să îți alegi cuțitul și să te supui.

Acum suntem două siluete înghesuite pe lângă șervetul strâmt ce încropește loc pentru tăiat și uns felii de pâine în circumstanțe mai gălăgioase decât seara asta senină. Suntem siluete paralele, paralelismul este extrem, e cap lângă cap, trunchi lângă trunchi, mână lângă mână, portocală în mână lângă portocală în mână și cuțit în cealaltă mână lângă cuțit în cealaltă mână. Și liniște, doar chrrrr, chrrrr, chrrrr.

Deodată, neașteptat și brusc, cuțitul din mâna mea o ia la goană, chr, chr, chr, el fuge și despică coaja groasă a portocalei în rază, rază, rază. Cuțitul din mâna celeilalte siluete se vede împins de la spate de un spirit concurențial subit și își rupe ritmul, deplangandu-și lentoarea boemă a mișcărilor sale. Încearcă timid un chrr, chrr, chrr. Confruntarea e certă și în toi, iar liniștea îi amplifică tensiunea. Chr, chr, chr, apoi sar razele de coajă de pe portocala mea cu toatele, iu-huuu, cuțitul meu a câștigat. În liniște.

Ne zâmbim, apoi ne-apucă râsul, bătălia absurdă s-a încheiat cu armistițiu. Ne luăm portocalele nude și părăsim bucătăria. Sting lumina în urma mea, în liniștea întunericului, dinspre chiuveta ocupată de cele două cuțite bataioase răsună scurt și vinovat un clinchet metalic.

Ploile cresc junglele și împrăștie stelele

Putem să vedem meteoriții pe jos, e încă îngrijorat Felix dis de dimineață, deși știe că a scăpat cu bine după ploaia de stele de azi-noapte. Norocoșilor, strigă suspinând Spotu-dinozaur, în definitiv, și el, alt norocos, altfel ce caută aici, acum?

Îmi plac soarele, căldura, dar ploaia în dimineața asta, în ciuda faptului că îi îngreunează lui tati alergatul la maratonul din București, miroase frumos, cântă frumos, e cântec de pământ fremătător de bucuria nemaisperata a lichidului vital, este ploaie duioasă și reconfortantă pentru viața plantelor, animalelor, oamenilor. E simplu să iubești căldura, strălucirea soarelui. E un exercițiu de altruism să iubești ploaia. E la îndemâna oricui să admire frumusețea perceptibilă direct. Să apreciezi frumusețea ploii este un exercițiu de pătrundere în esența vieții.

Îi spunem freak și locuiește într-o junglă de buruieni. E o junglă semiurbană, alături de buruieni trăiesc stingheri și niște pomi fructiferi. E o junglă semiurbană, alături de buruieni și familii numeroase de șoareci de câmp și nevăstuici, își duc decadele și niște câini sălbăticiți, dar cu gene domestice în celule. E o junglă semiurbană, alături de buruieni, familii de rozătoare sălbatice și câini sălbăticiți, își duce zilele un autoturism sălbăticit, dar cu gene domestice și cât se poate de moderne în celule, încolăcit de trunchiuri lungi și fibroase de plante necultivate și pentru a cărui dezvăluire freak și-a angajat călăuză cu macetă. Îi spunem freak, locuiește într-o junglă de buruieni și când reușește să străbată jungla, se suie într-alt autoturism cu care circulă discret prin oraș. Nu poți să-i bănuiești exoticul vieții doar văzându-l, totuși un spirit ascuțit l-a pătruns fără să-l știe, întipărindu-i pe luneta mașinii îndemnul "SPALĂ-MĂ ȘMECHERE".

Zile colorate de vara

 Jucaţi-vă la umbră, le-am tot repetat iar şi iar, dar cine să mă înţeleagă, în nici un caz doi copii de patru ani (unul aproape de cinci). Cu ăsta din urmă mi-am tot măsurat perseverenţa, de m-am resemnat în cele din urmă cu locul doi din doi. Noroc că ştie lecţia şi îşi aminteşte de ea destul de des, 'mami, am venit să mă hidratez'. Când Felix se hidratează, restul ne uscăm la soare, poate doar Kiti să treacă peste neajunsul de a  bea apă cu impurităţi de tot soiul, de la nisip, pământ, la firimituri de biscuiţi sau pâine.

 Pisica intră în vacanţă, pisica crede, mai bine spus, că intră în vacanţă că muţenie totală nu se admite pe strada noastră. Totuşi, vorbele naturale, fără structură de lecţie, sunt de vacanţă chiar dacă se rostesc la comandă. Pisica vorbeşte pe voce groasă, ea n-ar fi fost niciodată o soprană de succes. Cu un timbru de contratenor, mai degrabă, şi cu blândeţea ei caracteristică, e nespus de caraghioasă, dar şi dulce atunci când vorbeşte. Kiti vorbeşte este echivalent cu Kiti repetă cuvinte.

 

 Horica e din când în când şofer pe strada noastră populată de două familii şi jumătate. Horica e un şofer mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic semisofer hlizit şi bleguţ, care ţine şi mişcă din volan din picioare, din spate. Eu, mama lui, nu sunt o mamă inconştientă, strada noastră se află în plin câmp deschis până spre linia orizontului. Când Horica dă din volan, ăăă, adică conduce, Felix e un frate mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic nici lui hlizit şi bleguţ, asta pentru că în maximum de emoţie bucuroasă, îl trage de fund şi îl gâdilă pe Horica, aşa cum nu se face unui şofer concentrat la drum. E şi mai entuziasmat de imaginea mentală pe care ne-o creează zicând cu voce de răţoi: dacă conducea Kiti, intram direct în gard. Hi, hi, hi, adică grav, ho, ho, ho şi Kiti, de-acolo din spate.