Aventuri postludiu și preludiu

Încă sub influența muntelui și a pădurilor lui, Felix adaugă poveștilor sale personaje noi, haite de lupi și o familie de urși bruni. Când îmi povestește, leagă acțiunea cu niște întrebări-clișeu, ce, bănuiesc, îi înlesnesc imaginației să caute continuarea, de obicei ceva de genul 'stii ce-au făcut lupii?' sau 'crezi că ursul-tată era bleg?, iar nu de puține ori pare să țeasă acțiunea în funcție de răspunsul meu, atunci când îl mai și așteaptă. Ei bine, adesea eu îi răspund, de data asta îi spun, 'da, lupii au pornit o horă', numai că răspunsul ăsta n-are aparent de-a face cu povestea, iar Felix se revoltă, cerându-mi să nu mai inventez prostii, pentru că cei 19 lupi, pătrunși în pădure prin portalul creat de ei, deși se mișcă uimitor într-un paralelism desăvârșit, ca într-un dans, ei nu dansează, deci nu încing nicio horă, ci, așa amenințători cum par, sunt buni de fapt și cară fiecare în spinare câte un sac cu câte 14 daruri pentru Felix și puiuții lui Spotu, adicătelea 19x14, 266. Și nu, ursul-tată de trei metri nu este o fiară înspăimântătoare, ci este chiar bleg, fiindcă, deși este un urs cu suflet bun, nu învață prea bine, are numai Suficient și Insuficient, întrucât are multe treburi acasă, mama lui fiind răcită. Ah, și eu care credeam!

Între timp, lacul încă înghețat în adâncime atrage păsările mari, cutezătoare în fața iernii sau, simplu, rătăcitoare înaintea migrației de grup, bucurându-mă și descifrându-mi încrederea în apropiata renaștere a naturii. Se arată și soarele, parcă mai generos decât deunăzi, iar anxietățile se îmblânzesc. Renaște și pasiunea pentru grădinărit, însă zecile de mușuroaie moțate împânzesc întreaga curte, iar vederea lor îmi strică ușor gustul entuziasmului. Mi-e gândul neliniștit când îmi imaginez chip să scăpăm de cârtițele distrugătoare, dar până atunci sper să-și sape departe, în profunzimea nemărginită a câmpului, galeriile.

Visul s-a împlinit!

O promisiune mai veche ce se ține chiar acum, să pescuiască în cel mai încântător loc din țara noastră, Delta Dunării. Au încercat ei în mai multe rânduri să pescuiască și chiar au făcut-o, dar, aproape de fiecare dată, au revenit nemulțumiți de pe baltă. Horica și Bicu. Trăsături prea puține, echipament incomplet, tehnică deficitară? Poate câte ceva din fiecare, doar pasiunea s-a menținut intactă. Între timp, pregătirea excursiei de pescuit din deltă a fost temeinică. Horica are aproape tot atât de multe unelte performante pentru pescuit, câte cunoștințe despre acest sport a tot acumulat. El este o mică enciclopedie teoretică a artei pescuitului, cu toate celelalte lucruri pentru care are pasiune i se întâmplă la fel, citește mult, așadar cunoaște multe lucruri. Iată că acum are ocazie ideală să își testeze cunoștințele. Au plecat de acasă însoțiți de tati, tati, nici foarte tinerel, ca Horica, nici foarte matur, ca Bicu, el are rolul de a ține pasiunea pescarilor noștri în frâu, de a fotografia capturile, de a se bucura de zilele sfârșitului de august într-un asemenea decor superb și, de ce nu, de a își face inițierea în pescuit. Ușor frustrați de captura slabă din ultimii ani, Horica și bunicul și-au promis solemn la plecare că, în cazul în care nu vor prinde acea știucă din închipuirile lor informate și numai pe aceea, își vor rupe de ciudă undițele în două și vor renunța definitiv la pescuit. Ei bine, astăzi pot respira ușurată. Știuca aceea a tras unde trebuie. Nu le urez baftă, asta în niciun caz nu i se face unui pescar.

Astăzi port mărgele

Nu mi-a fost greu să aleg mărțișoarele pentru băieții mei și am cel puțin trei motive pentru asta, o dată, pentru că Felix a cerut mărtișoare-animăluțe, apoi, pentru că la zeci de mărtișoare de cumpărat bugetul pentru unul singur a limitat considerabil oferta, iar a treia oară, totuși nu în cele din urmă, criteriile mele estetice privind mărțișoarele sunt foarte bine conturate. L-am pus pe Horica să își numere colegele atunci când am găsit mărțișoarele noastre printre zecile de rafturi colorate, iar în timp ce i-am așteptat mesajul cu răspunsul am admirat micile creații, imaginându-mi copiii din Timișoara pictându-le pe bucățele fine de lemnișor decupat în forme inexacte de animale, apoi colorându-le fără reguli de culoare, dar cu migală și un zâmbet în colțul gurițelor, apoi agățându-le inelușul metalic, șnurul roșu-alb și mărțișorul gata de câte un dreptunghi de carton colorat, fin și în final așezându-le unele lângă altele într-un coș din răchită, cu grijă și drag de ele. M-am emoționat la gândul acestei congruențe fericite, mâinile îndemânatice ce creează o bucurie undeva, departe, și sper că băieții, când dăruiesc mărțișoarele, să proiecteze și mai răspândit aceeași congruență de bucurie.

Între timp a sosit și mesajul năucitor al băiatului meu mare, o valmă de idei doar în câteva rânduri, cum să nu uit să îi cumpăr pizza vegetariană, neapărat cu sos dulce, cum că totul e per-fect la școală, cum că nu ar da mărtișoare și fetelor de la tenis, cum că sunt vreo douăzeci de fete în clasă, cum că nu știe chiar cu exactitate. Mulțumesc, mă bucur că totul este per-fect la școală și că am estimat bine partea cu aproximativ douăzeci de fete, importantă este, să recunoaștem, bunăstarea copilului mai degrabă decât un număr, aș dori încă cinci în plus, vă rog.

A numărat pe degețele, credeți-mă, băiețelul are încă degețele, miss, Doinița, Petra, Maia, Ana, miss de pian și miss de ICT, Alexandrei nu îi dai mărțișor, nu, că este la munte, foarte bine, dar fetelor din cealaltă grupă, nu, nu vreau, foarte bine, dar doamnei doctor, da, opt, doamna doctor, dar Claudiei, da, nouă, miss Claudia, așa că iată-mă în fața teancului de plicuri albe, la masa din sufragerie, așteptându-l pe Felix să coboare din camera lui cu cutia de creioane colorate, apoi, precum o secretară pricepută, dându-i rând pe rând plicurile, să le adreseze, cu nume și un mic desen, o inimioară sau o floricică, în funcție de dispoziția de moment. A potrivit singur reprezentările mărțișoarelor cu viitoarele lor destinatare, un peștișor pentru miss, neapărat pisicuțe pentru Doinița, Maia și Ana, un cățel Petrei și floricele și alte animăluțe doamnelor, apoi a insistat să aleagă un alt cățeluș pentru el însuși, motiv pentru care și-a autodestinat ultimul plic, pentru Felix, fără floricică sau inimioară, doar Felix și cățelul din interior și a putut să facă asta, pentru că am reușit singură să aflu până la urmă că Horica nu are decât șaptesprezece colege, așadar dispunem de cel puțin un mărțișor în plus, adjudecat lui Felix.

Kiti a primit și ea de la mine un altfel de mărțișor de dăruit fetelor dragi de la centru, o cutie de bomboane Rafaelo, împreună cu instrucția de a le oferi odată ajunsă dimineață la școală. După ce s-a dezbrăcat și descălțat în hol, și după ce a revenit din bucătărie, unde și-a dus, ca de obicei, mâncarea, am întrebat-o unde sunt mărțișoarele ei. M-a privit cu un zâmbet șmecheresc și a început să râdă cu fetele aflate în cameră, iar eu am aflat că 'mărțișoarele' sunt undeva în siguranță, ceea ce m-a liniștit, măcar intenția de a dărui a fost apreciată.

Pe urmă în dimineață, iată ce dimineață lungă și frumoasă, Felix a luat markerul albastru de pe suportul tablei noastre de învățat și a confecționat cu o repeziciune uimitoare, ce mi-a confirmat faptul că băiețelul mic este îndemânatic, o felicitare credibilă, pentru mine, față, cu norișori cuminți, armonioși, o inimă generică și încă una pe tricoul meu, eu, cu părul vâlvoi, credibilă ziceam, și poșetuță în mână, el, mai înalt pentru că 'se vede mai de aproape' și doi copaci și verso, cu motivul existenței acestei felicitări, adică data, o declarație concretă de dragoste cu săgeată și, cum altfel, un cățeluș.

Apoi am plecat de acasă către școli, la fel a făcut și îngrijorarea lui Felix de a nu îi fi rămas mici sandalele de anul trecut, îngrijorare alungată cu promisiunea să îi cumpăr sandale noi dacă este cazul, dar weekendul ăsta, bine?, iar încrederea copilului în soarele strălucitor al dimineții mi-a fost suficientă pentru a îmi da o stare bună de liniște și veselie, vedeți așadar de ce port astăzi mărgele.
 
Un 1 martie superb precum cerul zilei de peste București vă doresc tuturor!

Intrușii

Parchez mașina printre blocurile gri și câinii murdari, undeva, să zicem în apropierea adresei pe care o căutăm, adresă pe care binevoitorul meu ghid electronic din mașină, acea voce familiară, feminină, de-a pururea calmă și caldă (pe care trebuie să spun că adesea o compătimesc pentru străduința cu care ne corectează abaterile) a promis că o găsește și chiar a găsit-o, cel puțin cu o aproximație rezonabilă de sute de metri, așadar pardonabila, mai ales că străduțele ce ne țin blocurile bucureștene par a fi numerotate haotic. Împreună cu Horica pornim ușor temători către destinație, eu privind în sus către plăcuțele emailate priponite deasupra intrărilor în blocuri și căutând numărul, băiatul privind precaut în pământ de jur împrejurul nostru pentru a ne feri de câinii blănoși, jegoși, fioroși, zgomotoși și rătăciți ai străzii. Deodată Horica mă ia de antebraț și mă avertizează, oprește-te. Încremenim amândoi, moment în care uit de număr și aud hămăiala răgușită a animalului de la vreo zece metri din fața noastră. Lățosul ne admonestează, către noi își lansează glasul hodorogit. Să ne întoarcem, propune Horica, eu, deși temătoare, observ alți oameni impenetrabili la prezența fizică și auditivă a câinelui ducându-și pașii preocupați mai departe fără ezitare, pe lângă patruped, ba unii chiar atingându-i în trecere corpul, ceea ce mă îndreptățește să deduc că acest câine este cât se poate de familiar cu prezența noastră, a oamenilor (condiție necesară de trai, nu și suficientă), și să găsesc alt destinatar al lătrăturilor înfricoșătoare într-alt patruped jigărit, surpriză, ascuns la nici un metru de picioarele noastre, sub o mașină cocoțată pe trotuar.  Devin brusc curajoasă, îi induc curajul și lui Horica astfel încât trecem, ce-i drept, cu gărzile sus, de zona fierbinte, răsuflând ușurați. Observ cât suntem de distonanți în decorul în care ne aflăm, o mamă grăbită, cu ochii măriți și nedumeriți, ridicați spre înalt, un fiu subțirel, cu dulapul în spate, ținându-se după mama sa, dar încă cu un ochi către câinii lăsați în urmă, distonanță căreia însă i se șterge din stridență odată ce găsesc o femeie suficient de drăguță încât să mă îndrepte binișor către cealalata parte a străzii, acolo unde pe un perete al blocului neterminat încă de pe vremea comunismului zac niște litere mari de tipar, seci, prozaice, triste, ce ne scad pulsul: bibliotecă.

Deschid o ușă grea punând o mână, o fărâmă mai grea decât ușa, pe ea, o mențin deschisă, de data asta cu mâna și mai grea, pentru încă o secundă să pătrundă prin deschizătură și Horica și rostesc, așa cum rostesc eu cuvintele pe care le adresez oamenilor, dar și animalelor, tare, răspicat, prietenește un bună ziua, salut căruia i se răspunde instantaneu, ca un efect al unei lovituri dureroase, cu un șsșșt și un deget mustrător pus pe buzele ferecate, de către o doamnă între două vârste în papuci de casă. Evident că închid gura, dar mă apropii de biroul patronat de doamnă ca să îi cer permisiunea, după ce îi comunic că amândoi avem permise ale bibliotecii, să ocupăm două locuri ale sălii de lectură. O simt că se eschivează, apoi chiar mi se confirmă simțirea, fiindcă o ascultăm, nu știu dacă mai sunt locuri, dar am nevoie de permise. Înțelege limbajul trupului meu care îi transmite că am venit să stăm, de aceea ne conduce către sala de lectură, impropriu numită astfel întrucât aceasta este improvizată prin postarea a patru mese de calculator, cu calculatoare pe ele și cu scaune sub ele, printre rafturile cu cărți. Găsim o masă și două scaune pentru amândoi și ne instalăm la treabă. Doamna revine regulat în încăpere iscodindu-ne, deși aș zice că avem o apariție potrivită cu un astfel de loc, de aceea mă ridic și îmi iau inima în dinți să refac drumul către mașină, acolo unde țin eu minte că am lăsat permisele noastre de acces în bibliotecă pentru a nu le rătăci, permise de care nu am mai avut nevoie în ultima vreme la sediul central al bibliotecii, situat în centrul orașului. Ajung mult mai repede înapoi la mașină decât am venit, nici câinii nu par a mai sălășui prin zonă, unde cotrobăi în torpedou printre hârtii și chestii inutile ce s-au strâns buluc după vacanța de schi. Găsesc din fericire permisele, deși am stat cu sudălmile pe limbă de atâtea stihii ale lumii moderne rătăcite în torpedou, și reiau calea știută deja spre biblioteca noastră. Doamna scrutătoare în papuci de casă de după birou mă primește pe mine, dar mai ales primește permisele mele cu o răsuflare de ușurare, se pare că i-am dat ceva bătăi de cap cu prezențele noastre nefamiliare din biblioteca de cartier bucureștean și, deasemenea, se pare că două cartonașe stampilate de o autoritate locală valorează mai multă încredere și liniște decât două persoane curate, îmbrăcate bine și cu chipuri zâmbitoare, mamă și fiu. Aaa, și bucățile de hârtie mai valorează ceva în plus, un zâmbet.

Oare de unde știe Xoco că lacul este înghețat?

Astea sunt nuanțele ultimelor zile ale anului, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, sunt nuanțele reci, magnifice ale iernii, băieții calcă cu o pornire nestăpânită fiecare băltoacă încremenită de ger, nici urmă de vietate a câmpului aproape de înserare, nici Kiti nu ocolește bucățile de zăpadă înghețate, călcătura ei despică blocul alb, compact, dar și aerul cu sunetul aproape metalic împrăștiat de spargerea lui, doar o tufă rătăcită de măceș aduce aminte că locul a cunoscut odată și căldura, fructele ei roșii-sângerii stau mărturie, păcat că tati nu le îndeplinește visul de a patina pe lacul înghețat, gândesc copiii și pun botic ca al câinelui Xoco, oare cum știe Xoco că lacul este înghețat, dar câinelui nu-i pasă de nimic altceva decât de moment, nici trecut, nici viitor nu pare să aibă, cel puțin nu acum, când patinează în fugă pe latul lacului, parcă în ciuda copiilor reținuți la mal de doi părinți grijulii, uite-le bujorii din obrăjori, e oare prima oară când îi văd atât de pregnanți pe fețele lor de o bună bucată de vreme, ce bine, mi-a fost dor, cerului nu i-e dor de nori, căci e calm și zâmbitor, iar astfel mai simte și el căldura soarelui, Felix urăște fularele înțepătoare, dar le poartă așa înțepătoare cum sunt ele, să nu ne pierdem căldura din interior, o salvăm alergând înfofoliți și neuitând să zâmbim, auzi Horica, să zâmbim puțin, astăzi nu patinăm pe lac, am zis, hai, doar un pic, îi ține tati pe rând suspendați de-un braț și-și fac hatârul, apoi se întunecă deodată și de niciunde, cum de niciunde apare și câinele solid și negru, ce, deși prietenos, ne împinge de la spate către casă, acum, când nuanțele ultimelor zile ale anului nu mai sunt nicicum, fiindcă e noapte, așa cum o să fie și mâine la aceeași oră, la o aruncătură de băț sau la o patinare pe lacul înghețat de noul an, oare îi ușurăm bătrânului nostru an transformarea într-unul tânăr și curat cu exploziile artificiale de culoare din întunericul nopții de mâine?

Calendar de advent, ziua 21

Orașul de aur este orașul nostru în acest Crăciun. I-am călcat deja de câteva săptămâni aproape toate străduțele pietruite ale orașului vechi, bietul cărucior și-a chinuit articulațiile suple ținându-se gol după noi, căci copilului nu îi deschizi alei colorate și vesele în fața ochilor și, în același timp, îi impui să stea legat într-un cărucior. Așadar copilului care abia a învățat să meargă îi dai șansa să învețe să alerge și,    mai ales, să testeze cu pașii lui ușori fiecare denivelare a istoricei străduțe pe care te afli împreună cu el. 

Crăciunul se apropie, iar asta se simte în gerul care ne infofoleste din cap până în picioare și în aerul de sărbătoare ce îi dă superbului oraș distincție și o înțelepciune aparte, străveche. A și nins deja ușor. Copilul ne ține mult în aerul înghețat, dar parfumat cu abur dens de vin fiert și scorțișoară, el este fascinat de tramvaiele orașului, pe care le cunoaște și le numește aici pentru întâia oară în viață, 'gaga' fiind una dintre primele etichete verbale date lucrurilor din lumea sa și a noastră. Realizăm abia peste o bună bucată de timp că, de fapt, în mintea copilului de un an orașul Praga este orașul tramvaielor, de aceea 'gaga' (Praga) înseamnă tramvai. Asta nu este o mirare, același copil va găsi peste doi ani la fel de fascinantă și de caracteristică pentru un oraș prezența tractoarelor, o altă capitală europeană va avea acest privilegiu, o identificare originală și copilărească cu un vehicul.

Horică a găsit prin memoria lui vie de copil amintirile zilelor Crăciunului de poveste din orașul tramvaielor, căci noi, părinții, la rândul nostru învăluiți de trăiri puternice în seducătoarea Praga, am simțit încă mult timp după aceea din vreme în vreme pe buze o întrebare pentru băiat: 'mai ții minte cum era la Piaga?', o întrebare ce își avea întotdeauna același răspuns alintat, aducător de bună dispoziție, cântat și încântător: 'daaaaaaaaaaa!'. Iar din spusele lui, i-am încropit tabloul unei întâmplări trăite de băiețelul de un anișor, scrisă mai demult:

"E drept, nu mă știu de când sunt însă mă știu de destul de aproape de momentul nașterii mele. Cam de după un an. Cam atunci întâmplările din jurul meu au lăsat amintiri în mintea mea. Acolo la fund sunt niște cai mici de jucărie și niște cai mari adevărați. Și acești cai sunt într-o piață mare, cu multă lume, mărginită de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia mulți se uită admirativ. Și mai văd frig în jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt îmbrăcat atât de gros într-o haină portocalie încât abia merg. Piața mai are multe căsuțe mici de turtă dulce, cred că sunt într-o poveste. O poveste cu cai adevărați și cai de jucărie. Nu mi-e frică de ei, sunt mic și mama e mereu lângă mine. Acolo, în sertarelul minții mele stă și tata. Dacă-mi zâmbește sunt curajos. Dacă se încruntă devin prudent.

Nu știu cum s-a întâmplat dar m-am trezit cu caii în mâini. Și fiindcă au ajuns la mine ne-am împrietenit. Am devenit nedespărțiți cam pentru un an întreg. Acolo, în piața mare, m-am plimbat și am fugit cu căluții mei de jucărie în mâini. Priveam fascinat căsuțele de turtă dulce și pofticios dulciurile din ele. Și, deși n-am uitat nici o clipă de căluții mei de jucărie, s-a întâmplat totuși să-l scap pe unul dintre ei pe jos. "Nu, nu, nu călcați pe el!" am plâns eu tare, tare. Dar oamenii mulți din piață nu mă auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pământ. Oamenii nu erau răi, erau doar fascinați de bisericile negre pe lângă care eu nu eram decât un gândăcel. 

Unde e căluțul meu?, am fugit eu pe pietrele înghețate. Deodată îl văd. E căluțul meu maro. Fug să-l ridic de pe jos. Însă pe măsură ce mă apropii de el, devine tot mai mare. Și mai mare. Și se mișcă. E chiar el, căluțul meu de jucărie care acum a devenit un cal adevărat. Vreau să-l îmbrățișez. Dar când să îl ating crește un gard în fața lui. Încep să plâng. Vreau căluțul înapoi! E prietenul meu! Tata mă ridică pe brațe și sărim gardul împreună. Mă urcă pe cal și eu îl îmbrățișez. E el, îmi șoptește la ureche că e bucuros că l-am eliberat. Stau pe spatele lui și el dă un ocol pieței cu mine în spinare. Tata și mama mă așteaptă într-o parte. Nu mai sunt supărat. De ce să mai fiu? Doar mi-am găsit căluțul! Și...ssst...mai am unul mic de jucărie într-o mână!"

Poveste adevărată cu un tom și cu un jerry și niște puncte cardinale

Am tras de ușa grea din termopan și am intrat amândoi, nu pot spune în ce ordine, șoricelul Chiț-Chiț este de obicei și în fața și în spatele meu, în același timp (cred că asta se întâmplă din cauza coditei sale lungi). Din aerul fierbinte și îngreunat de smog al dupaamiezii, ne-am pomenit deodată sub un jet binefăcător de aer rece, care mângâia obrajii a cinci copii cuminți, de pe cinci scăunele colorate și frumos aliniate, în încăperea largă și întunecată de cinematograf improvizat a centrului, acolo unde, în afară de abia perceptibilii curenți de aer, doar siluetele desenate și animate ale lui Tom și Jerry se mișcau, în planul colorat, incandescent al televizorului. Odată ce am pășit înăuntru, animația de pe ecran s-a amplificat și în 3D, doar e binecunoscut faptul că șoriceii, fie ei și nedesenati, sunt foarte alerți. Am lăsat șoricelul în bună voia lui și am traversat longitudinal încăperea, de la sud la nord, dacă presupunem că într-un cinematograf ecranul stă agățat pe peretele din nord, iar înspre sud se arată spatele spectatorilor. Acesta ar putea fi un amănunt neinteresant dacă nu aș adăuga aici informația că în extremitatea estică a liniei estetic ordonată a scăunelelor celor cinci copilași, stătea neobișnuit de cuminte o fetiță înaltă, rotunjoară de plinătatea tinereții ei, fetiță, ce, presupun că bine ați ghicit, era Kiti. De aceea adaug acum această informație. Așadar, pentru că încremenirea în scaunelul ei a fetiței este de bun augur pentru creșterea atenției și concentrării, iar apariția mea în cadrul privirii lui Kiti ar putea fi motiv pentru ruperea focusului, vedeți bine că așezarea în mica mea scenă tihnită a eroilor ei are relevanță, ceea ce îmi doresc și pentru acțiunile mele, inclusiv cea de față, deși uneori e absolut acceptabil să bați câmpii nerelevant, mai ales dacă o faci într-un cadru bucolic.

Dar să revin la oile, pardon, șoriceii mei urbanizati și să spun în continuare că, ajungând după traversare în punctul cel mai nordic al camerei și întorcăndu-mi corpul cu cap cu tot înspre sud, am avut surpriza deosebit de frumoasă, intuită de altfel, dar refuzată dintr-o ludică superstiție, să o văd pe Kiti a noastră, Kiti cea etern mișcătoare, Kiti cea cu pupilele într-o amețitoare nestatornicie, complet implicată în receptarea imaginilor derulate pe ecranul televizorului, deplin armonizată în gesturi și mimică cu colegii ei pitici dinspre vest, zâmbind odată cu zâmbetele celorlalți copii, râzând odată cu ei și ridicând din sprâncene în așteptarea poznei promisă de Jerry. Nu-mi pot scoate din minte nici brațele ei albe, lungi, încrucișate netensionat în poale, nici cârlionții delicați de peste urechi, nici degețelele de la picioare, toate zece, ca niște cartofiori, aranjate regulamentar în șiruri de câte cinci, căci din creștet și până în vârful cartofiorilor ei dragi îi stătea bucuria, bucurie ce m-a ajutat să îmi uit din obișnuita încrâncenare a serilor obosite.

Mai apoi, șoricelul și pisica din televizor s-au ascuns sub un generic negru, iar eu mi-am îmbrățișat șoricelul și pisicuța, fiindcă într-o îmbrățișare, lărguță ca să îl încapă și pe Horica,am plecat către școală să îl așteptăm.

Mămăruzele din capul lui Panda

Prin ierburile înalte și încâlcite ale capului de Panda mărșăluiește veselă o trupă de mămăruze. Mămăruzele nu sunt asemenea căpușelor boreliozifere, deși cățeii se tem de ierburile de pe capul Pandei, ci sunt niște ființe mai ciudate, nici cal, nici măgar, ar zice omu', așadar nici furnici, nici buburuze, cu câte șase piciorușe, cu corpul suplu și fin ca al furnicilor, dar roșu punctat ca al buburuzelor.

Mămăruzele sunt într-adevăr niște insecte, dar sunt insecte speciale, fiindcă poartă papucei în picioare. Din fericire pentru mămăruze, ele nu sunt nevoite să își cumpere papuceii din magazine, de fapt chiar refuză să se gândească măcar la nebunia asta, cine a văzut sextete de pantofi numărul 0,5 vreodată în magazine? Mămăruzelor le cresc firesc papuceii în picioare, precum le crește barba țapilor, fără măcar s-o știe. De aceea Panda își adoră mămăruzele din cap, fiindcă poartă papucei în picioare.

Și mai are un motiv întemeiat ca să își adore mămăruzele din cap: Panda este de fapt un pui drăgălaș, deci este sincer și încrezător, deschis și liber, așadar plin de considerație pentru natura sa. În plus, fiindcă poartă papucei, mămăruzele hoinăresc inepuizabile prin desișul întortocheat constituit de ierburile capului lui Panda, pe care le conectează neîntrerupt și fascinant de degajat în snopuri surprinzătoare ce îi aduc mereu zâmbete pe chipul său rotund de Panda.

Puiul de Panda cu mămăruze în cap este cel mai fericit pui de panda existent și, fiindcă mămăruzele din cap îi aduc necontenit bucurie, el se va găsi în timpul care urmează în căsuța caraghioasă a fetiței Kiti, o pisicuță căreia i-a împrumutat din prietenie câteva mămăruze pentru câteva zile, ca să o gâdile și pe ea pe cap și s-o înveselească. Vino și tu AICI și simte-te bine! Ia-ți și mămăruzele cu tine, știu că-ți mai mișună câte una și ție, hi, hi, hi!

Revedere

Cu copilașul cel mic la volanul mașinii, mi-am putut lua ochii de pe inutila marcație a mijlocului drumului nostru din plin câmp, din apropierea casei. Astfel, păstrând doar una dintre cele două cozi ale ochilor către sensul deplasării, mi-am scăldat privirea în balta peste care tocmai treceam, îi zic baltă, deși e lac toată ziua și noaptea, fiindcă îmi place sonoritatea cuvântului în context și text, atrasă fiind de apele învolburate de atâta cădere de ploi, ape ce băteau într-o cadență cu frecvență mare gardul metalic de dinaintea micii cascade de sub podețul drumului. Felix a lăsat și el volanul din mânuțe, fascinat de muzicalitatea celestă a naturii, ceea ce nu ne-a afectat căci mașina încetinise și ea oricum și părea că va opri într-o clipită, ceea ce a și făcut, așadar ne-am găsit două capete ieșite pe fereastra șoferului, mute în admirație. Muțenia a fost de bun augur, deoarece la doar cinci metri de privirile noastre vrăjite, cocoțate maiestuos pe gardul metalic, tronau trei egrete albe, ca trei prințese delicate, așezate în același loc unde le-am văzut în toamnă, în ultima zi de dinaintea marii lor migrațiuni, ah, ce dor ne-a fost de ele. Nu putem ști cine sunt ele dintre toate frumoasele cerului, însă am convingerea că au mai trecut prin sălciile de deasupra lacului nostru și că ieri, douazecisitrei mai, au aterizat acasă din zborul lor anual impresionant.

Bucuroși de revedere, cu respirațiile aproape suprimate și cu nelipsita cameră a telefonului meu, ne-am lăsat din nou privirile magnetizate de turbulențele apelor, acolo unde niște cozi de pește mare țâșneau din apă, lovite în gardul metalic. Tabloul inedit ochilor noștri ar fi putut fi intitulat 'în coadă de pește', cu mențiunea că sensul figurat al expresiei din titlu ar fi trebuit uitat, întrucât o coadă de pește se zbătea în capătul din dreapta al podețului, alta în cealaltă parte și încă una erupea brutal în mijloc, toate într-o alternanță amețitoare. La un moment dat am zărit amândoi și corpul gras, enorm, legat de una dintre cozile de pește, mai târziu aflând de la Horica că ar putea fi vorba de crapi de minimum cinci kilograme. Momentul acesta ne-a anulat muțenia amândurora, iar strigătele noastre entuziaste au gonit egretele, care s-au îndepărtat în înaltul unei sălcii, acolo unde alte egrete și stârci de noapte se felicitau bucuroase și relaxate pentru aterizare, ca piloții unui avion în holul unui aeroport, după contactul cu pământul.

Apoi, după ce am reușit să surprind egretele în zbor și în copac, l-am privit pe Felix în ochi și am descoperit acolo propria-mi bunăstare. Tacit, am agreat să lăsăm pentru moment lacul și fauna lui înapoi și vocal, am remarcat, din nou împreună, un câine mic, alb, cu urechi caraghioase, ce ne însoțise vesel tot timpul.

Nu mai pot să stau de iubire pentru cățeluși...

...este exclamația de drag și desfătare a omului din pozele de mai sus, omuleț, mai curând, că e chiar mai redus dimensional decât frumosul și lățosul ciobănesc cu cap de ursuleț din prima fotografie, ce s-a postat, mult prea artistic pentru biata și desuchiata mea cameră foto, model numai bun de imortalizat. Suntem oameni și câini și câini și oameni pe aici, pe câmpii, iar, atâta vreme cât numărul celor mici și dependenți este mai mare decât al celorlalți, viața se desenează în culori luminoase și mișcătoare ca vibrațiile de iubire ce se opun șederii lui Felix din titlu.

Care a repornit în zi cu dimineață grădinărească, cu obraz revenit și el la dimensiune, consistență și culoare firești, încă sub tratament, cu îndemnul părintesc grijuliu să încerce să nu se zbenguie exagerat și cu asigurarea din partea sa că va încerca, însă "dacă uit?". Împotrivă uitării, această inexorabilă rătăcire în neant a minții copilărești, dar nu numai, avem leac băbesc, se amestecă o linguriță de reproș călduț diluat în jumătate de cană de apă cu înțelegere, cu o lingură de sentiment de vinovăție proaspăt cules și separat de îndoială și autosuficiență prin cristalizare, care se oferă către înghițire domnișoarelor educatoare, cu drag.

Observ mai nou la Felix o înclinație stăruitoare pentru a desena, în orice moment de răgaz pretinde dreptul de a desena, și o spun astfel nu pentru că i-ar limita cineva aceaste porniri artistice, ci pentru că știu că toate inițiativele creatoare ale copiilor sunt hrană pentru desăvârșirea lor, așadar legi sfinte, că doar n-o să înfometăm cu bună știință suflet de copil. Îi e cămăruța vesel presărată din talpă până-n creștet de grave coli A4 împopoțonate de schițe monocolore sau mai colorate de variate vehicule spațiale sau terestre, permanent iscălite cu litere mixte, tremurate de proaspătul desenator împătimit. Acum artistul lucrează la operă cu dedicație pentru tătic iubit, de ziua lui, din ce observ, un fel de 'găsește diferențele', cu amprentă scrisă generoasă și specială, 'pentru tati plus Felix'.

'Nu mai pot să stau de iubire' este expresie plastică de iubire de copil și dicționar de deslușit emoții din comportament. Este explicație potrivită și rațiune pentru empatie a tumultului făptuit de micii noștri companioni de viață. Copilașii noștri nu sunt hiperactivi, ei sunt plini de iubire!

Sfârșit de săptămână cu căței

Am deschis usa de la intrare si am scos nasul in aerul rece, aproape inghetat de noiembrie, pretins decembrie. M-am intors din drum ca sa trag caciula si gluga mai adanc pe frunti de copii, capul preadolescentin neacoperit este vointa de neclintit, semn de nonsalanta si certitudine, pana la urma firesti, pentru varsta de douasprezece ani. Deodata, dinspre gard, din spatele unui ghiveci cu o tufa sanatoasa de conifer, au aparut, stingheri si adorabili, doi catei ca doi bulgarasi rotofei si moi, care ne priveau blajin si rugator si care ne-au transformat instantaneu senzatia neplacuta de frig in bucurie pura. Copiii au alergat catre ei, cateii nu s-au speriat, ba au inceput sa ne implore sa-i hranim cu miorlaiala lor de pui universali. In entuziasmul spontan general, am scos un iaurt din frigider, l-am amestecat cu o cana de lapte intr-un castronel sacrificat si l-am scos in fata usii, invatandu-l pe Horica sa ii aduca, pe rand, pe puisori si sa-i afunde cu boticurile lor caldute in castronel ca sa simta gust de lapte. Asta a si facut Horica, intr-o deplina fericire, doar a incercat de cateva saptamani sa ii atinga pe catei, dar nu l-am lasat sa o faca, acestia fiind mereu in preajma mamei lor. Si Felix a topait bucuros in jurul cateilor, alaturi de care au mai aparut alti doi din trupa de zece cati numarasem noi la un moment dat. Am completat laptele in castronul golit, cateii s-au saturat si au inceput joaca. Copiii si cateii au alergat, s-au zbenguit in curte, in chiote insufletite si hamaieli ascutite si caraghioase, care au smuls parintilor, adica noua, promisiune de a cumpara propriul caine in viitorul apropiat.

Trei. Eu şi cu mine. Şi Kiti.

E ziua mea de naştere şi îmi dedic acest text pe blog. Mulţumesc!
E ziua mea de nume şi mă adun cu fetiţa mea care poartă acelaşi nume ca să ne primim acest cadou împreună. Profit de rândul ăsta încă gol ca să urez şi celorlalte Marii dragi, zile senine şi bucurii! S-a mai golit un rând şi nu mai ştiu cum să profit de limpezimea lui.


E ziua mea şi Horica îmi oferă mai multe momente de relaxare în faţa calculatorului, atâtea în plus câte mi-ar fi luat să îi ung painicile cu unt şi miere şi să i le aduc pe o farfurie, în faţă, la masă. Mulţumesc!
Sunt acasă numai cu Horica, pe Broschi nu o socotesc, cum nu număr nici rândunelele pe care mi le arată bucuros, cu ochii măriţi cât ochelarii de pe nas, Horica, rândunele ce şi-au construit cuib mângâietor în podul casei noastre, ce bucurie!, şi care tocmai au ieşit în dimineaţa asta caldă şi calmă de început de septembrie într-un zbor rotund de cunoaştere şi recunoaştere, zbor rotund pentru cuprinderea amplă şi riguroasă a locului lor şi al nostru şi încă o dată şlefuit infim în rotunjimea lui ancestrală de supravieţuire. Rândunelele îşi pregătesc pribegia spre tărâmuri mediteraneene sau submediteraneene, dar astăzi sunt încă aici, în aer şi în podul casei noastre. Mulţumesc!

E ziua mea şi mă simt răsfăţată de toată lumea. Fără măcar să ştim cu siguranţă că ştie, Kiti m-a alintat de dimineaţă cu zâmbete netulburate şi îmbrăţişări călduţe. I-am răsfăţat şi eu, în mulţumire, simţurile, învăluind-o în rochiţa nouă din ţesătură moale, ca de caşmir, largă, monocoloră, dar cu o broderie delicată în jurul gâtului şi a mânecilor, contrastantă prin culoare, însă în aceeaşi notă de fineţe. I-am pieptănat, în acord tacit, părul, aducându-l într-o parte şi lăsându-l să acopere uşor un sfert din fruntea ei curbată perfect şi l-am păstrat astfel, innodandu-l echilibrat în trei cuibuleţe sferice. E deosebit de frumoasă în delicateţea ei uimitoare, mulţumesc!

La mulţi ani, mămica mea dragă, aşa m-a mângâiat şi mezinul, nu înainte de a-şi cânta, căci chiar cu versuri indecente, tot cântec este, faimoasa, de acum, a lui zilnică zicere, aia cu am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, (plus/minus) şi te iubesc, iară eu nici prin gând nu m-am supărat pentru trezirea matinală, ba iar m-am amuzat de măsura constantă şi ritmică a trezirilor mele şi ale lui. Mulţumesc!

Şi încă sunt răsfăţată şi de tati, părinţi şi fraţi şi de gândurile voastre bune pentru mine şi Maria mea mică fiindcă este ziua mea şi a ei, de trei ori în total. Mulţumesc!

Floră şi faună cu egretă mică, stârc de noapte şi flori de câmp

Soricei, pisicuţe si căţei sau odă lui Xoco

Câte zile de când brăduţul a intrat în casa noastră au trecut fără ca vreun şoricel sau pisicuţă să îi dea târcoale dar iată că tot n-au fost destule ca să acopere întreaga existenţă a pomului în sufrageria noastră, asta pentru că de ieri Kiti e de neoprit, îl dezbracă tot mereu de podoabe colorate pe unele dintre ele chiar spargandu-le. Avem şi câini în sufragerie ca să alerge pisicuţele şi şoriceii din jurul bradului dar cei din urmă sunt mai agili, abilităţile lor de furişare fiind mult mai bine adaptate şi perfecţionate. Dar avem câine şi în jurul casei, ce mai, Xoco a devenit pe nesimţite câinele nostru dinafara gardului. E atât de recunoscătoare (e fetiţă) pentru bucăţile de pâine sau mâncărurile adevărate pe care le primeşte încât îşi arată devotamentul într-un mod tare simpatic: ori aleargă ca disperata în urma maşinilor noastre de fiecare dată când plecăm departandu-se periculos de casă (pericolele sunt reprezentate de haitele fioroase de câini ale altor vecinătăţi, deh, ăştia suntem noi, oameni şi câini) ori ne întâmpină lătrând antrenant şi linguşitor sau chiar sărind eroic întru prinderea vreunui fazan aflat întâmplător în zonă şi plonjând spectaculos sub o ploaie de pene maronii. Nu mai avem frică de Xoco, dacă am avut vreodată unii dintre noi, totuşi Horica încă se teme să îi ofere cina cu câinele de faţă, preferă să se strecoare discret afară din curte, să-i lase mâncarea şi să îl strige. Măcar a depăşit faza Păcală în care arunca ciorba sau ce-o fi fost direct din curte, prin gard, ciorbă care inevitabil şi previzibil împroşca greţos fereastra sau parbrizul maşinii mele parcată, cum altfel, cât mai aproape de poartă ca nu cumva să fim sfâşiaţi de haita nemiloasă de câini a propriei vecinătăţi. Între timp am spălat maşina şi am crescut copilul. Şi deasemenea am alungat haita fiind îndurători doar cu numita Xocoatl, alintată Xoco.

To do list si how tot do list

Mi-au dat copiii de lucru. Nu ca n-as avea in ajun de an nou, nu, copiilor oricum nu le pasa ca adultii au si alte treburi decat sa se joace cu ei. Sau daca le pasa totusi, oricum le pasa de zece ori mai tare de ceea ce ii arde pe ei in momentul respectiv. Asadar, Om de zăpadă cu Câine de zăpadă se numeşte grupul statuar îngheţat ce îl construim mâine de dimineaţă în curtea plină cu zăpadă. Ideea nu-mi aparţine însă partea creaţiei cu câinele de zăpadă îmi revine mie. In definitiv cine a mai auzit de "caine de zapada"? N-o fi chiar aşa de greu! Trebuie sa gasesc o solutie asa ca m-am gândit chiar acum la un pechinez sau mai bine la un teckel că are picioarele scurte ceea ce asigură echilibru produsului finit, picioare pe care le construiesc două câte două ca pe nişte cărămizi peste care aşez un cilindru cu diametru mic şi înălţime mare. Mai lipesc un cap rotund cu bot şi cu două urechi lungi, atârnătoare şi o codiţă. Hmmm, sper să iasă. Pot să mă culc liniştită că măcar am un plan. Despre asezarea mesei de Revelion si decorarea casei stiu doar ca nu pot fi cu mult mai dificile decat construirea unui caine de zapada. Wish me luck! Cat despre La Multi Ani, pe maine!

Armonia naturala a culorilor

S-a umflat în penele lui extraordinare şi nici o păuniţă nu a picat răpusă de frumuseţea lui. I-am răsplătit impaunarea şi l-am rugat să-mi fie model. A acceptat.