Revedere

Cu copilașul cel mic la volanul mașinii, mi-am putut lua ochii de pe inutila marcație a mijlocului drumului nostru din plin câmp, din apropierea casei. Astfel, păstrând doar una dintre cele două cozi ale ochilor către sensul deplasării, mi-am scăldat privirea în balta peste care tocmai treceam, îi zic baltă, deși e lac toată ziua și noaptea, fiindcă îmi place sonoritatea cuvântului în context și text, atrasă fiind de apele învolburate de atâta cădere de ploi, ape ce băteau într-o cadență cu frecvență mare gardul metalic de dinaintea micii cascade de sub podețul drumului. Felix a lăsat și el volanul din mânuțe, fascinat de muzicalitatea celestă a naturii, ceea ce nu ne-a afectat căci mașina încetinise și ea oricum și părea că va opri într-o clipită, ceea ce a și făcut, așadar ne-am găsit două capete ieșite pe fereastra șoferului, mute în admirație. Muțenia a fost de bun augur, deoarece la doar cinci metri de privirile noastre vrăjite, cocoțate maiestuos pe gardul metalic, tronau trei egrete albe, ca trei prințese delicate, așezate în același loc unde le-am văzut în toamnă, în ultima zi de dinaintea marii lor migrațiuni, ah, ce dor ne-a fost de ele. Nu putem ști cine sunt ele dintre toate frumoasele cerului, însă am convingerea că au mai trecut prin sălciile de deasupra lacului nostru și că ieri, douazecisitrei mai, au aterizat acasă din zborul lor anual impresionant.

Bucuroși de revedere, cu respirațiile aproape suprimate și cu nelipsita cameră a telefonului meu, ne-am lăsat din nou privirile magnetizate de turbulențele apelor, acolo unde niște cozi de pește mare țâșneau din apă, lovite în gardul metalic. Tabloul inedit ochilor noștri ar fi putut fi intitulat 'în coadă de pește', cu mențiunea că sensul figurat al expresiei din titlu ar fi trebuit uitat, întrucât o coadă de pește se zbătea în capătul din dreapta al podețului, alta în cealaltă parte și încă una erupea brutal în mijloc, toate într-o alternanță amețitoare. La un moment dat am zărit amândoi și corpul gras, enorm, legat de una dintre cozile de pește, mai târziu aflând de la Horica că ar putea fi vorba de crapi de minimum cinci kilograme. Momentul acesta ne-a anulat muțenia amândurora, iar strigătele noastre entuziaste au gonit egretele, care s-au îndepărtat în înaltul unei sălcii, acolo unde alte egrete și stârci de noapte se felicitau bucuroase și relaxate pentru aterizare, ca piloții unui avion în holul unui aeroport, după contactul cu pământul.

Apoi, după ce am reușit să surprind egretele în zbor și în copac, l-am privit pe Felix în ochi și am descoperit acolo propria-mi bunăstare. Tacit, am agreat să lăsăm pentru moment lacul și fauna lui înapoi și vocal, am remarcat, din nou împreună, un câine mic, alb, cu urechi caraghioase, ce ne însoțise vesel tot timpul.

Băi de soare şi oxigen într-o dimineaţă de august

 Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău),  şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară... Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!
 
 
 Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.
 
 
 Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.
 
 
 'O ştii pe fata în alb?'
 
 'Nu, de ce?'
 
 'Atunci lasă, nu e nimic!'
 
 'Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!'
 
 'Daaa?'
 
 'Da, de ce?'
 
 'Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!'
 
 '???'
 
 
 Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.

Multumesc

Cand am inceput sa scriu cate ceva pe blogul meu jurnal nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca acesta ar putea fi ca un peste care inoata printr-un ocean de unde ar putea fi chiar si pescuit la un moment dat. Dar asta s-a si intamplat. Cineva l-a ridicat intr-o zi mai mult sau mai putin (as zice eu) intamplator. L-a apucat gingas cu mainile ei fine (cu care aduce alinare durerii la propriu) si l-a mangaiat. A avut grija sa nu-l tina prea mult in afara mediului sau natural pentru ca este o persoana buna, tandra, discreta. Dar a avut grija si sa-i lase un mic mesaj pentru mine. L-am primit de curand si l-am primit cu multa bucurie si emotie.

Apoi ne-am revazut scurt-scurt pentru ca tot (ne)intamplator am avut sansa sa alegem amandoua doua locuri pentru vacanta situate la multe sute de km de casa insa doar la vreo 50 de km unul de altul. Dupa multi ani de zile.

Pentru asta multumesc!

PS Draga Toni, multumesc ca m-ai gasit, ca ne-ai dat sansa sa-ti revedem si sa-ti cunoastem familia si pe baietelul tau minunat pe care Horia il imbratiseaza cu drag!
Si multumesc binenteles ca ai rezolvat" problema" lui Felix de-aici.