O stare de grație

Preîntâmpinare: acest articol nu este despre tenis, așa cum ar putea părea, ci despre o stare, o stare de grație. Fiind despre o stare a autorului, a se considera caracterul puternic subiectiv și elogios al textului.

Mic preambul: sportul de performanță, în general, iar tenisul, în particular, cere astăzi o prea-nesănătoasă încrâncenare, așadar, în condiții obișnuite de antrenament, a spera la accederea în topurile sportive regionale și universale este nerealist. Din păcate, simțul realității lipsește adesea părinților orbiți de imaginea proeminentă din ochii lor a propriilor copii, de unde apare necesitatea, frecvent dramatică, a nașterii unei surse persistente de nefericire generală.

Cuprins propriu-zis: ajuns întâmplător să joace într-un turneu de juniori profesioniști de tenis, Horica și-a făcut apariția pe teren cu seninătatea și bucuria, dobândite de curând, cu care ajunge la antrenamente. Astăzi, după o vreme mai tumultuoasă, stinsă din fericire mai demult, Horica găsește în sportul pe care îl practică doar stările de bunăstare, comunicare și prietenie, nicidecum accentuarea nefirească a spiritului de hipercompetitivitate. Ceea ce e bine, deoarece înverșunarea nu are de ce se naște, iar a câștiga nu este un scop în sine, ci are numai caracterul de lealitate pe care, dintr-o firească și dezirabilă grijă, părinții îl caută ducându-și copiii pe terenul de sport. Ca atare, în spațiul în care predomină energia negativă a încrâncenării, anume, spațiul unei competiții sportive de juniori, imaginea ludică a tenismenului Horica este receptată cu curiozitate și zâmbete, dar și cu invidie și ironii răutăcioase. Copilul înfruntă în sferturi de finală un băiat mai mic, la statură și vârstă, însă trupul acestuia în mișcare și mimica sa vor să intimideze matur prin aroganță, aroganță dată de antrenamentele intensive și numeroase, deasemenea de un număr impresionant de turnee jucate. Din fericire, aceste amănunte nu sunt neapărat sesizate de băiatul noastru ori chiar de sunt, acesta le tratează cu o dulce și sănătoasă indiferență.

Horica face încă dinaintea începerii meciului observația că adversarul căruia i se opune este foarte experimentat, iar această observație îl eliberează de presiune și emoție și îi dă libertatea de a fi el însuși, de a se bucura în voie de joc. Nici nu mă miră, așadar, exteriorizarea acestei bucurii, căci nu mă poate uimi prin ghidușiile sale propriul meu copil, nu pentru că acestea ar fi neapărat previzibile, ci pentru că îi știu ingenuitatea în a se veseli. Lovește mingea cu inteligență, zâmbind imediat după punctele frumoase, demonstrează atenție crescută și creativitate în joc. Deși se joacă tenis pe toate cele cinci terenuri, se creează o rumoare înspre meciul meu vedetă, ceea ce duce la închegarea unui mic public entuziasmat de meciul foarte frumos. Un domn antrenor cunoscut în lumea tenisului românesc îl anunță pe tatăl lui Horica, 'trebuie să-l vezi, este absolut flamboaiant copilul tau'. Și într-adevăr, Horica este atât de inspirat în jocul său, plin de imaginație și divers, atât de dezlănțuit și încrezător în sine, încât întoarce soarta meciului, egalându-și la seturi adversarul și, totodată, întoarce capete pline de admirație către el.

Se joacă set decisiv, acesta începe cu același Horica în forță, în stare de grație, apoi, către final, băiatul se pierde într-o epuizare fizică, dar și psihică, dată poate de emoția de a învinge și de lipsa de experiență de joc sub presiune, presiune care apare în momentele decisive oricât de lipsit de încrâncenare ai juca. Așadar Horica pierde meciul, 3-6, 6-3, 3-6, într-o simetrie covârșitoare de scor, simbol al unei armonioase înfruntări spirituale, incontestabila forță a antrenamentului intensiv împotriva încântătoarei tării psihologice a bucuriei. Să aparțină oare primei dintre forțele de mai sus supremația, așa cum aparent se înfățișează ea prin concretul scorului obținut, ori să fie ea doar un seducător miraj al vanității omului?

Epilog: rămâne cum am stabilit încă de la început, acest articol este despre o stare, o stare de grație a autorului.





Later edit: O nota poetica superba pentru articolul meu, scrisa parca pentru mine de prietena mea, Sabina, aici: "Există o eleganță aparte în zbaterea sa sortită eșecului. Fragilitatea ca expresie a puterii de a continua.
Chiar dacă nu caștigă vreodată.
Pentru ca nimeni nu câștigă. Victoriile noastre sunt la fel de mărunte ca secunda în care fluturele a ajuns în punctul cel mai de sus al geamului. 
Nu continuăm ca să învingem,  ci dintr-o necesitate interioară ușor de transformat în bucurie, în  joc și în fericire.  În ceva ce se poate dărui celor în jurul nostru.", 

Întâia oară (2)

Astăzi încep cu titlul, deși nu fac asta niciodată, fiindcă mi se întâmplă adesea să nu știu exact despre ce voi scrie când pornesc să scriu. Dar nu acum.

De cum îi vede zâmbetul larg și delicat, ivit pe neașteptate în fața ochilor, bucuria lui Kiti erupe zgomotos într-un șirag de chiote, care o sperie pe A. Îi domolesc efuziunea cu o atingere de intensitate potrivită a brațelor, iar A. își recapătă seninătatea. A. este prietena lui Kiti de la școală, o fetiță frumoasă, gingașă și caldă, ceva mai mică decât fetița noastră, sosită la noi în vizită cu familia ei. Kiti devine de nerecunoscut. Deși este ca o balerină fără picioare, ca un chip fără mimică sau ca un oraș fără locuitori, fiindcă îi lipsesc cuvintele, fetița noastră pare să uite de impasurile ei greu de îndurat. Ea prinde ferm mânuța subțire a prietenei sale și o conduce către canapeaua din sufragerie. În această clipă este o balerină, un chip zâmbitor, un oraș animat, Kiti a noastră este completă și uimitoare.

Fetițele se privesc în ochi, se țin de mâini, se descoperă mirate. A. se desprinde de Kiti, dar Kiti o caută într-una prin cameră, pe terasă și nu o lasă liberă nicio clipă. Dorința ei este să o plimbe de mână pe A., să o aducă mereu lângă ea, este foarte posesivă. Cu blândețe încerc să îi limitez atracția nesfârșită pentru jocul ei, căci A. se supără discret din când în când, poate la câte o smucitură mai hotărâtă de-a lui Kiti, dar își recapătă zâmbetul drăgăstos odată ce este mângâiată de părinții ei.

Kiti nu renunță, dar nici nu se supără când nu îi permitem insistențele inedite, ceea ce este o nouă surpriză. Noi, părinții, stăm în jurul mesei, la un ceai cald, și ne simțim bine. Descopăr în mine un sentiment de liniște și pace, adesea inaccesibil în prezența copiilor, uitarea sau mai bine lipsa de griji nebunești pentru copila neliniștită îmi pare aproape ireală.

Kiti o conduce pe A. de mână la ușă. Stă eliberată de monștrii ei în pragul ușii la fel cum stau și eu, răbdătoare și plină. Musafirii pleacă, ei ne lasă într-o mirabilă și sfântă îmbrățișare de fericire.

Călătoria-a doua parte

Copiii sunt minunați, Kiti privește atentă peisajul bucolic pe geamul din partea ei de mașină, în afară de tocaitul ritmic al suzetei, nimic nu se mai aude dinspre ea, iar Horica vorbește, ațipește, povestește, râde și se joacă liniștit, prins în scaunul lui de mașină, părând să fi scăpat de orice urmă de greață și rău. Nici noi doi nu mai suferim cum am făcut-o pe feribot, însă senzațiile digestive neplăcute persistă, ceea ce ne ține nefericit tăcuți și încruntați la drum.
 
Dar drumul se etalează mândru, curat, șerpuitor printre colinele scunde, cam monotone, de un verde sănătos ale sudului insulei britanice, pe care trebuie să o străbatem de la est la vest, în timp strâns de necesitatea de a prinde ultimul feribot al zilei către Dublin. Este totuși abia miezul zilei, am obținut un bonus de o oră suplimentară în schimbul trecerii bulversante din zona continentală a Europei în cea insulară, așadar socotim un plus de liniște mentală pentru călătoria din fața noastră.

Mă cuprinde o nerăbdare iritantă de a descoperi mereu următoarea bornă de kilometraj și, în ciuda faptului că știu care este diferența dintre un kilometru și o milă, trăiesc timpul de aproximativ o dată și jumătate mai mare al unei singure mile parcurse față de un singur kilometru ca pe unul de trei ori mai mare, de aceea mă împac cu ideea că a număra mile nu doar că nu mă ajută să îmi înving plictiseala, ci mă exasperează. Renunț la numărătoarea de mile și încerc să restabilesc propria-mi pace interioară prin admirarea frumuseții simple, ancestrale a pajiștilor nesfârșite. Nu cred că alinarea suferinței gastrice este complet întâmplătoare, cât despre limpezirea încruntării frunții știu sigur că are legătură cu dispariția stării de rău.

Șoseaua este liberă, de aceea ocuparea celeilalte părți a ei nu este problematică, îmi spun mereu în minte, dacă te întâlnești cu altă mașină față în față, trage stânga de volan, stânga, nu uita, iar acest antrenament mental îmi dă mai multă siguranță, stânga!, chiar dacă nu eu conduc mașina. Deocamdată. Copiii scârțâie a plictiseală și foame, mașina scârțâie și ea a foame. Traversăm un orășel atât de liniștit, încât pare părăsit, un benzinar singuratic și amabil ne refuză prietenos cardul de credit. La fel de amiabil este și când ne sugerează să ne abatem vreo 30 de mile din drum, ca să descoperim bancomatul regiunii. Îl descoperim lihniți de foame și sete, ceea ce ne face să zâmbim tâmp la chipul încoronat de pe bancnotele din mâinile noastre.
 
Portul orașului Holyhead, punct de plecare pe mare către Dublin, este de negăsit în întunericul nopții ce se lasă cu totul în curând. Ne ghidăm după niște luminițe difuze ce se ivesc în zare, iar apropierea de ele ne aduc în miezul orașului-port, alt oraș parcă pierdut de lume, trist, întunecat, cu niște străduțe înfricoșătoare, aparent nepopulat. Dăm în cele din urmă de clădirea insalubră a portului, din păcate încuiată, interzisă pribegilor ca noi, cel puțin acum, precum și mai târziu în această zi pe cale de dispariție. Cătă descoperă un afiș întristător lipit pe un stâlp, ce spune sec că feribotul promis de unul dintre siteurile prin care se fac rezervări online s-a anulat.

Dormim pe rând, câte o jumătate de oră, eu, apoi Cătă, iarăși eu și tot așa. Motorul trebuie ținut aprins continuu, altfel înghețăm în mașină, iar acesta trebuie supravegheat. Am trei pulovere pe mine, o păturică pe care o împart cu copiii, care din fericire dorm înghesuiți în scăunelele lor, lăsate la maximum pe spate, și tot îmi simt dinții clănțănind de frig. Mașina este parcată la malul mării, suntem primii clienți care vom păși la bordul următorului feribot, ce se va lansa în larg pe la patru în noapte. Nu am mâncat mai nimic toată ziua, încep să îmi simt din nou stomacul ros pe dinăuntru, iar gândul la următoarea traversare cu feribotul îmi amplifică starea de rău. Cătă suportă stoic frigul, foamea, setea, oboseala, nebunia ultimei zile înaintea atingerii destinației, pe el nu începe să-l chinuie o durere surdă de gât, rău  prevestitoare, ca pe mine. Ne plâng de milă, oare mai rezistăm, apoi adorm, uitând de griji și nevoi.
 
Călcăm pământul irlandez chiar în timp ce soarele răsare în noua dimineață. Încă nu îmi vine să cred că a doua traversare cu feribotul m-a lăsat complet insensibilă. La fel și pe ceilalți. Ziua care se prefigurează senină aduce cu ea optimismul uitat pe undeva, prin Europa continentală. Dublinul pare nespus de prietenos la această oră matinală, așadar nu e deloc de mirare că ne găsim în câteva minute gazda. În fața clădirii unde vom locui pentru o vreme coborâm copiii adormiți din mașină și îi ducem în brațe la apartament. Ne aruncăm victorioși pe canapeaua albastră din piele și zâmbim, am ajuns. Dublin.

Nesomnul pentru frumusețe

La trei în noapte am ridicat superficial vălul cețos de pe ochii mei, am făcut-o într-o liniște dragă a nopții, cea în care auzi din toate zările câte o respirație caracteristică, una molcomă, de bătrânel mulțumit, dinspre camera lui Horica, una ușor nazală, de la Kiti, una delicată, din cea mai îndepărtată cameră, Felix, chiar și încă una, ca un bodogănit, de unde altundeva dacă nu de la Cătă, am coborât tiptil ca o felină treptele cele scârțâitoare, așa încât abia-abia dacă am provocat scara să icnească scurt o dată sau de două ori, mulțumesc scării, pentru ca în bucătărie să îmi îndepărtez complet și temporar ceața inoportună din fața ochilor cu care m-am procopsit de trei zile. M-am întors la fel de ușor înapoi în dormitor, văzând mai clar ca înainte, ba văzând din ce în ce mai limpede înainte în ziua ce abia mijise, ce ți-e și cu vederea asta, când e ștearsă, nu poți dormi, când e prea ageră, iar nu poți dormi, policlinica cu sala de așteptare îngustă, insalubră, încărcată cu durere și sărăcie, cu același spirit desuet și molipsitor mi-a apărut în față, tot în fața ochilor m-am văzut pe mine în fusta mea neagră, evazată, de domniță tânără și respectabilă, îmbrățișând-o pe Kiti, pe un fotoliu lat amândouă, așteptând să fim invitate în cabinete. Am văzut-o apoi pe fetița mea trântită pe podeaua mizeră, plângea fiindcă așa vedeau ochii mei clarvăzători și fiindcă tot ochii mei nu vor să îmi arate decât ce-ar fi dacă...Mi-am zis fie ce-o fi, oricum trebuie să trecem anual peste evaluarea asta, așa e regula, așadar ce rost are să-mi bat ochii cu imagini urâte, ceea ce mi-a determinat ochii să îmi arate o altă imagine, o Kiti calmă, liniștită, lipită cu totul de mine, așteptându-și rândul neutră și lăsându-se cu încredere complet în brațele și mâinile mele, dar nici așa somnul n-a vrut să mai vină, de aceea am gândit să închid ochii și să mă las în grija urechilor, cele ce îmi aduceau încă respirațiile dragi în jur, mangaindu-mă, apoi am dat să ațipesc, dar n-am mai avut ocazia, se trezise Kiti, poate chemată involuntar de gândurile mele grijulii pentru dimineața tot mai coaptă.
 
La unsprezece am ieșit amândouă din policlinica cu ștampilele trebuincioase, eu găsind în sfârșit un petec senin de cer în care să mă eliberez de tensiune, ea încă ezitând între a se mai smiorcăi sau a uita de partea mai grea, ultima, a vizitei noastre acolo, eu, cum am spus, cu ochii mei roșii aruncați liber în sus în loc de strigăt de bucurie, ea, cum am spus, privind asfaltul umed cu un ochi și cerul tot mai albastru cu celălalt, așadar am ieșit, ceea ce de fapt este cel mai important amănunt al zilei, apogeul, dar și intriga aventurii evaluării anuale. Să vină primăvara!

Am alunecat în bănci în plug

Cu reflexul de alunecare reanimat în picioare, ne-am strecurat dibaci în dimineața primei zile lucrătoare a anului printre bagajele încă nedesfăcute înșiruite totuși într-o ordine gândită, către rochițe, cămăși și tricouri albe, frumos călcate, cu grijă pregătite încă de anul trecut, astfel încât să ne putem înfățișa fiecare în locurile ce ne așteaptă, mai mult sau mai puțin, ce-i drept, la început energic de zi, săptămână, an, noi toate. Imaginile pitorești ale munților înzăpeziți, chiar și bujorii din obrajii copiilor, atât de scumpi la vedere, sunt amintire deja, astăzi, în prima zi de școală după vacanță, sunt o amintire a timpului suspendat de liniștea și bucuria minții nezorite de animația cotidiană obișnuită, amintire a "timpului creat de dragoste", așa cum foarte frumos a spus o prietenă dragă. Am reînnodat firele vieții sociale obligatorii punte peste valea cvasi-libertății noastre și am făcut-o cu lejeritatea iscată din inerția de seninătate de după vacanță, dar am fost și stâlpi de sprijin sufletesc pentru copiii mâhniți pentru noua traversare necesară. Cel mai trist a părut a fi Felix, care s-a trezit în miez de noapte plângând, aparent inexplicabil, în patul său, apoi, după alte două-trei ore, trezindu-se iarăși și găsindu-ne cu iscusință prin întunericul uitat al nopții (după atâtea nopți dormite buștean, datorită superbei stări de epuizare fizică de după ore întregi petrecute pe munte). Nici Horica nu și-a intrat ușor în rolul de elev cu responsabilități vechi, dar mai ales noi, pentru el urmează un semestru copleșitor, iar schimbarea bruscă de stare se obține cel mai bine în timp, poate doar scurtarea bretonului să fi fost suficient de dramatică încât să îl armonizeze puțin cu noul rost. Dar Kiti, și ei vacanța i-a însănătoșit și echilibrat trup cu minte, Kiti nu ne-a arătat semne de tristețe, de parcă trecerile nu ar fi mai complicate pentru ea, și poate că nici nu sunt, nu acest fel de treceri, poate Kiti nu cunoaște sentimentul de tristețe, poate melancolia este prea complicată pentru ea, oricum, ea s-a urnit în zi cu energia bună a zâmbetelor și a afectivității crescute, așa, ca o mulțumire parcă pentru dorința noastră de a o avea alături tot timpul, în ciuda unor momente delicate pe care le ducem împreună sau a unor glasuri ce ne îndeamnă uneori să ne mai 'despovărăm' pentru scurt timp. Timpul școlii nu trebuie să fie neapărat timpul privării totale de libertate, de aceea sper că strigătul de amărăciune al lui Felix din dimineața asta, 'nu-mi place la școală pentru că trebuie să fac ce îmi spun alți oameni să fac', să se transforme curând într-unul de bucurie, 'îmi place la școală pentru că sunt liber să fac lucrurile pe care trebuie să le fac așa cum le înțeleg eu'. Din fericire, deocamdată are toate premisele să o facă. 

Calendar de advent, ziua 21

Orașul de aur este orașul nostru în acest Crăciun. I-am călcat deja de câteva săptămâni aproape toate străduțele pietruite ale orașului vechi, bietul cărucior și-a chinuit articulațiile suple ținându-se gol după noi, căci copilului nu îi deschizi alei colorate și vesele în fața ochilor și, în același timp, îi impui să stea legat într-un cărucior. Așadar copilului care abia a învățat să meargă îi dai șansa să învețe să alerge și,    mai ales, să testeze cu pașii lui ușori fiecare denivelare a istoricei străduțe pe care te afli împreună cu el. 

Crăciunul se apropie, iar asta se simte în gerul care ne infofoleste din cap până în picioare și în aerul de sărbătoare ce îi dă superbului oraș distincție și o înțelepciune aparte, străveche. A și nins deja ușor. Copilul ne ține mult în aerul înghețat, dar parfumat cu abur dens de vin fiert și scorțișoară, el este fascinat de tramvaiele orașului, pe care le cunoaște și le numește aici pentru întâia oară în viață, 'gaga' fiind una dintre primele etichete verbale date lucrurilor din lumea sa și a noastră. Realizăm abia peste o bună bucată de timp că, de fapt, în mintea copilului de un an orașul Praga este orașul tramvaielor, de aceea 'gaga' (Praga) înseamnă tramvai. Asta nu este o mirare, același copil va găsi peste doi ani la fel de fascinantă și de caracteristică pentru un oraș prezența tractoarelor, o altă capitală europeană va avea acest privilegiu, o identificare originală și copilărească cu un vehicul.

Horică a găsit prin memoria lui vie de copil amintirile zilelor Crăciunului de poveste din orașul tramvaielor, căci noi, părinții, la rândul nostru învăluiți de trăiri puternice în seducătoarea Praga, am simțit încă mult timp după aceea din vreme în vreme pe buze o întrebare pentru băiat: 'mai ții minte cum era la Piaga?', o întrebare ce își avea întotdeauna același răspuns alintat, aducător de bună dispoziție, cântat și încântător: 'daaaaaaaaaaa!'. Iar din spusele lui, i-am încropit tabloul unei întâmplări trăite de băiețelul de un anișor, scrisă mai demult:

"E drept, nu mă știu de când sunt însă mă știu de destul de aproape de momentul nașterii mele. Cam de după un an. Cam atunci întâmplările din jurul meu au lăsat amintiri în mintea mea. Acolo la fund sunt niște cai mici de jucărie și niște cai mari adevărați. Și acești cai sunt într-o piață mare, cu multă lume, mărginită de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia mulți se uită admirativ. Și mai văd frig în jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt îmbrăcat atât de gros într-o haină portocalie încât abia merg. Piața mai are multe căsuțe mici de turtă dulce, cred că sunt într-o poveste. O poveste cu cai adevărați și cai de jucărie. Nu mi-e frică de ei, sunt mic și mama e mereu lângă mine. Acolo, în sertarelul minții mele stă și tata. Dacă-mi zâmbește sunt curajos. Dacă se încruntă devin prudent.

Nu știu cum s-a întâmplat dar m-am trezit cu caii în mâini. Și fiindcă au ajuns la mine ne-am împrietenit. Am devenit nedespărțiți cam pentru un an întreg. Acolo, în piața mare, m-am plimbat și am fugit cu căluții mei de jucărie în mâini. Priveam fascinat căsuțele de turtă dulce și pofticios dulciurile din ele. Și, deși n-am uitat nici o clipă de căluții mei de jucărie, s-a întâmplat totuși să-l scap pe unul dintre ei pe jos. "Nu, nu, nu călcați pe el!" am plâns eu tare, tare. Dar oamenii mulți din piață nu mă auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pământ. Oamenii nu erau răi, erau doar fascinați de bisericile negre pe lângă care eu nu eram decât un gândăcel. 

Unde e căluțul meu?, am fugit eu pe pietrele înghețate. Deodată îl văd. E căluțul meu maro. Fug să-l ridic de pe jos. Însă pe măsură ce mă apropii de el, devine tot mai mare. Și mai mare. Și se mișcă. E chiar el, căluțul meu de jucărie care acum a devenit un cal adevărat. Vreau să-l îmbrățișez. Dar când să îl ating crește un gard în fața lui. Încep să plâng. Vreau căluțul înapoi! E prietenul meu! Tata mă ridică pe brațe și sărim gardul împreună. Mă urcă pe cal și eu îl îmbrățișez. E el, îmi șoptește la ureche că e bucuros că l-am eliberat. Stau pe spatele lui și el dă un ocol pieței cu mine în spinare. Tata și mama mă așteaptă într-o parte. Nu mai sunt supărat. De ce să mai fiu? Doar mi-am găsit căluțul! Și...ssst...mai am unul mic de jucărie într-o mână!"

Nimfa noastră

Scufundată în apă, percepțiile asupra propriului tău corp te uimesc și te îngrijorează. Senzația de plutire, deși incompletă acum, când respirațiile tale sunt perturbate de neștiut, te intrigă și te dezechilibrează. Nu ți-ai mai văzut până astăzi picioarele lungi atât de departe și de împrăștiate față de trup, nu le-ai mai întâlnit în mișcarea asta lină, involuntară, urcătoare. Te tulbură puțin și simți că poți să îți domolești tulburarea dacă le aduni grijulie, feminină cu mâinile tale. Găsești calmul în gestul încântător de apucare cu degetele mâinilor a degetelor picioarelor și în gestul fetal de ghemuire și de aceea le faci neîncetat cât plutești în apă. Ești înconjurată de oameni buni, inimoși, care te încurajează și te răsplătesc cu zâmbete și dulciuri pentru curajul tău, tu le simți bunătatea, dar ai o încordare de trup de susținut, așa că nu le arăți atenția cuvenită. Ești frumoasă ca un nufăr plutitor, iar apariția ta angelică mă face să plâng de bucurie. Găsește-ți, fata mea, în apă amintirile primordiale de paradis și dezleagă-ți ușurel trupul din strânsoarea încordării, ca să simți binecuvântarea și confortul apei pe fiecare centimetru al corpului tău perfect!

Bulele de vitalitate ale sufletului

Ce mai zi! Nu ii socotesc schimbările de ritm și tonuri, ci încerc să îi așez energia emanată și absorbită cu totul, în straturi sigure de neuitare, căci tot mereu se întâmplă să mai caut câte-o bulă de oxigen și visare în mine și tot de atâtea ori descopăr zăcăminte de amintiri și forță nouă, cum suntem croiți să o facem, un pic de trăire nebună și dureroasă acum, pentru un impuls de vitalitate pe mai târziu.

Chiar și grija pentru emoțiile lui Horica, adunate insidios în el cu fiecare oră scursă, se strânge alături de bucuria de la finele ultimei secunde din prezentarea sa, cu un oftat eliberator, din mine și alt oftat de necaz pentru mica trădare a rațiunii de către emoție, din partea băiatului. Dar, cu preț de două oftaturi și-o umbrelă lipsă, eu știu că Horica a ieșit învingător din sala "George Enescu" a Conservatorului, acolo unde el a descris în șase minute și patruzeci de secunde facerea cărticelei lui, în fața oamenilor curioși și buni cu interpretarea sa, în Pecha Kucha Night Bucharest#10.

Apoi, deși înainte ca așezare temporală firească, am deschis involuntar un robinet de lumină în jurul meu, ca să îmi etalez perplexitatea în fața căilor vieții, o domnișoară curată și fragilă, ce ne-a vorbit cu glas abia șoptit la început, mai târziu, plină de energie, direct din profunzimea autismului ei înalt funcțional și mama ei, frumoasă și impresionantă, tandră și protectoare, inteligentă și plină de respect pentru părinții aflați acolo, dar, mai ales, pentru copilul ei de douazecisitrei de ani, pe care l-a îmbrățișat și l-a sărutat apăsat la finalul întâlnirii, așa cum și tu, mămico, îți săruți puiuțul, pe care încă îl ții în brațe.  Ai putea să fii tentat să crezi că întâlnirile astea sunt minciuni pentru suflet îngândurat sau promisiuni deșarte de viitor senin, dar greșești, tu găsești în ele bulele acelea revigorante, resurse pentru înțelegere, încredere și iubire. Tu te regăsești în chipul acela cu riduri de înțelepciune pe el și te regăsești și în inocența fetei ce își caută încă un echilibru optim între exteriorul necesar și interiorul suficient.

Și nu în ultimul rând, o lăsare ușoară a grijilor și gândurilor să plutească în acorduri grandioase de chitare, îl găsesc pe marele chitarist Steve Vai într-o complexitate nemaiîntâlnită de abordare a muzicii rock, cu un lirism specific, exprimat în registrul tonal, dar și în plutirea trupului său pe urmele eterice ale chitarei sale, cu creativitate deosebită în linii și interpretare, cu charismă și respect pentru ascultător, așadar cu întregul tablou de trăsături necesare pentru a fi considerat un inovator, poate un geniu al muzicii de acest gen. Iar ca atingerea măiestriei sale să fie deplină, Horica a alergat disperat la chemarea artistului, așa că s-a găsit deodată, fără să respire chiar, direct pe scenă, cu încă doi fani, alături de eroul serii, gata să îi primească acestuia binecuvântarea, un cuvânt și un zâmbet, cu prietenie, o pană inscripționată cu numele artistului, cu recunoștință.

Căile minții

"One minute, they love talking to others. Then suddenly, a painful memory comes up in their heads and they no longer want to speak. I always have this happen to me and it certainly affects how I react around others."

Este un citat din articolul despre cartea (nu am citit-o) scrisă de un adolescent autist, Trevor Pacelli, "Growing Up Autistic" și se referă la imposibilitatea de blocare, de alungare a unei amintiri dureroase, ce survine aparent brusc și inexplicabil în mintea adolescentului afectat de autism, care, firesc, îl macină, întristează, doare și îi determină un comportament ce face parte din definiția condiției. 

Autorul descrie și alte trăiri și nevoi greu de exprimat și comunicat de către copiii cu autism, cele mai multe se referă la nevoia de solitudine din anumite momente și la echilibrarea acestor momente cu cele de interacțiune socială, dar acestea nu ne-au atras atenția atât de important precum a făcut-o citatul de mai sus, soțului meu, care a văzut primul articolul, și mie. 

Gândind din perspectiva lui Kiti, a cărei vârstă justifică mare parte din frustrări și neliniști, nu putem să nu luăm în considerare ideea de mai sus, mai ales că, obiectiv, radiografia comportamentelor lui Kiti arată sincopat, imaginea este frântă pe alocuri, acolo unde lanțului antecedent-comportament-consecință îi lipsește sau pare că îi lipsește prima parte. Adică se întâmplă destul de frecvent ca un anumit comportament al ei să ne dea impresia că vine de nicăieri, pentru că nu putem puncta, izola factorul sau factorii care l-au determinat. Așadar afirmația adolescentului-scriitor vine ca o revelație pentru noi, mai mult, ea conturează destul de precis o presupunere, o necunoscută, în jurul căreia simțim că ne învârtim. 

E drept că dificultatea de a o ajuta (îi ajuta) în prima fază rămâne la fel de mare, dar ne oferă o rațiune, demnă de a fi considerată, pentru a căuta soluții de ieșire din această stare de persistență a durerii. 

***

Rutina serii. 

Urcăm treptele îmbrățișate pentru câteva secunde, atâtea câte îmi suportă îmbrățișarea, apoi ea o ia înainte în grabă, iar mie nu îmi rămâne din îmbrățișare decât un funduleț rotund la nivelul ochilor pe care să îl ciupesc fără oprire până când acesta coboară la nivel obișnuit, atunci când ajungem amândouă la etaj. Ea fuge în baie, eu mă abat prin camera ei, de unde îi iau pijamaua. O ghidez prin toți pașii de duș, igienă dentară și îmbrăcare, apoi o conduc în camera ei, în pat, cu balena de pluș și cu Maggie, păpușa, cu perna roz și pătura pufoasă, nu înainte de a ne ura îmbrățișate 'noapte buna', cu un pupic adânc pe obrăjor și un scurt masaj ferm pe partea stângă a trupului ei perfect, căci ia mereu aceeași poziție în pat, în același loc, în același decor de obiecte. 

Sting luminile în holuri, fiindcă ușa camerei ei rămâne tot timpul larg deschisă, apoi trec prin alte ritmuri, dar la fel de previzibile, cu pregătirile de noapte ale lui Felix, mai pe urmă schimb iarăși tactul cu ale mele. În tot timpul ăsta Kiti nu adoarme aproape niciodată, ei îi trebuie spre o oră, timp pentru adormire, dar e acolo, aproape de noi, îi simt aproape respirațiile, iar deseori îi aud și glăsciorul cântător. Kiti își vede de ritmul adormirii ei, ea își urmărește cu sfințenie ritualul dinăuntrul ritualului nostru comun, mototolirea covorasului din camera ei, anularea funcționalității păturii și a pernei ei, eventual amestecarea cu mâinile, picioarele și părul proprii a vreunui joc luat pe întuneric din dulapul ei, apoi liniștirea de dinaintea somnului.

Aseară, pe când ieșeam obișnuit din baie, ca să îmi închei ritualul de culcare a copiilor mici, cu încă o traversare a holului prin fața camerei lui Kiti pentru a-l înveli pe Felix și încă o altă traversare tot pe la nasul adulmecător al fetei, m-am pus în pielea ei și mi-am ascultat pașii, fâș, fâș, fâș, tot mai apăsat din stânga, fâș, fâș, fâș, tot mai îndepărtat, scârț, scârț, scârț, coboară niște trepte, mereu la fel, cu același număr de pași, cu aceeași imagine auditivă discretă în minte. 

Mi-am imaginat atunci că șoaptele pașilor mei sunt reconfortante pentru ea, că succesiunea constantă a lor e sursă de liniște, că dependența fericirii ei de anumite rutini și ritualuri este puternică și grozavă. Mi-am imaginat atunci că așa cum mie îmi aduce pace sufletească o imagine frumoasă, vizuală sau auditivă, la care apelez rațional în momente de zbucium, la fel, poate, îi trebuie și lui Kiti o succesiune cunoscută și blândă de întâmplări, o melodie caldă și anticipată, un tablou undeva, în adâncul minții ei, pe care să le acceseze voluntar, ca să îi deștepte receptorii estetici, născători ai stării de bine, de bucurie. 

Către sunetele primordiale ale sufletului. InnerSound 2012.

Cât o fi ceasul, nu ridic încheietura mâinii stângi către ochi, așa cum aș vrea câteodată să fac, fiindcă astăzi nu port ceas la mână, de fapt, nu mai port ceas la mână de câțiva ani, mă încurcă, îmi îngreunează mâna, mă împovărează cu totul, orice mic accesoriu în minus, un plus de dinamism și energie salvată în trupul meu, adesea gata de start. Timp. Viteză. Nu ridic mâna către ochi, dar vreau să știu cât este ceasul. Unu, doi, două puncte, zero, patru, mă anunță Felix, descifrând ora pe ecranul telefonului meu cu care pozează și tot pozează gândăcei și propriile strâmbături. Îmi fac a treia oară astăzi calculul orelor, de la dousprezece la unu ajungem acasă, de la unu la două jumătate mâncăm, de la două jumătate la patru strâng masa, aranjez patul, pun la spălat, de la patru la cinci îi explic lui Horica ce este o funcție, apoi ne rămâne suficient timp pentru a ne spăla, îmbrăca și ajunge în oraș. La timp. Suntem pe coclauri, vagabondăm agale care încotro, eu sunt centrul universului copiilor mei, așadar este timpul să o și demonstrez. Îmi cânt strigarea de adunare la bază, copiii își aduc automat pașii înspre mine, câteodată rămân minute în contemplație pentru o asemenea promptitudine din partea lor. Am rezervare automată la câteva secunde de regrete pentru minutele scurse nepractic în contemplație, dacă aș vrea acum să aflu iarăși ce oră este, probabil că aș auzi un unu, doi, două puncte, unu zero sau poate chiar mai rău decât atât. Timp. Viteză, copii! Ăsta mi-e cântul și nu știi tu ce amețeală îmi dă el.


Este cinci patruzecișicinci, suntem doi numaiamândoi în mașină.
Viteza crește, timpul scade, viteză, timp. Viteză. Timp.



Spațiu. Sunet. Lumină. Mișcare. Întuneric. Spațiu. Sunet. Clătinare. Ritm. Suflet. Spațiu.
Mi-e greu să-mi țin trupul lipit de perete, vreau să fiu absorbită în roiul plutitor. Horia mă ține de mână, mă strânge aspru și cu privirea: să nu îndrăznești! Ce să îndrăznesc, îi râd în minte, nu mă vezi plutind deja în spațiu?


Rămân suspendată în aer în mii de bucățele. Nu am timp să mă adun, deoarece în spațiul acesta timpul nu mai există. Când ești împărțit în bucățele, trupului nu îi trebuie neapărat suport material tradițional, de aceea ne așezăm turcește pe un dâmb din spațiu, amândoi, mamă și fiu. Artiștii își îmbrățișează instrumentele muzicale cu atâta drag încât mi se scurg lacrimile pe obraji. Picăturile au greutate fizică. Prin eliberarea lor, mă golesc de larma interioară, tot strânsă. Unde suntem? Cine suntem? Degetele artiștilor se mulează magic pe instrumente. Ușor-ușor bucățile din mine se reîntregesc. Copilul îmi zâmbește îndestulat.

Film, mamă? Filme, sub cerul înstelat filme, filme și muzică interpretată aici, acum. Adică cum? Da, da, chiar acum! Scurt-metrajele mute se succed în valuri calde de sunete cu viață și adieri line de vânt. Aproape că nu sunt eu, acum, cea care le urmărește cu atenție. Acesta este sentimentul de ciupește-mă, ca să mă asigur că nu visez. Impresia vizuală și auditivă este captivantă. Nu pot ieși ușor de sub ea.

Întuneric. Silabe sonore adânci, repetate obsesiv, ecran-fereastră către alte spații, necunoscute. Imaginile alerte par disonante cu monotonia acustică. Nu înțeleg, însă sunt intrigată. Mă tulbură profund experiența neașteptată, vocea dumnezeieasca a acestei ființe omenești îmi dă fiori, muzica are amprenta genetică a lumii de la începuturile ei. Unde ne duce cu timbrul glasului ei? În ce spații neexplorate ne conduce? Copilul se foiește pe scaunul din dreapta mea, nu pot să-i mângâi îngrijorarea pe care văd că o simte. Nu îmi vine să cred că atâta intensitate poate să existe, dar îi simt supapele din interior. Este de necrezut! Așa ceva nu am mai trăit!

Sub cerul liber, în noapte, cu stele și-un cântec de greieraș. Ne ținem de mâini de drag, mamă și fiu, orașul este departe. Suntem noi înșine două stele sclipitoare în spațiul pe care împreună îl constituim.

Magic

Diminețile noastre pe insulă sunt minunate. Nu ne este în zadar antrenamentul asiduu și neîncetat de trezire odată cu răsăritul soarelui, acela pe care îl tot facem de când au apărut copiii, căci plaja întreagă este dimineața numai a noastră, nisipul pieptănat proaspăt, apa mării limpede. Aș vrea să știu câți metri de țărm ne pot ține în lumea asta largă doar pe noi, câteva dimineți pe an, căci, nu mă îndoiesc, toți îi merităm, câțiva metri de frumusețe pură, câțiva metri de iubire fără margini. Desculți și liberi de cât mai multe dintre artificiile civilizației moderne, ne aplecăm dimineața pe sub portocali cu portocale verzi și rodii și leandri, traversăm o pădurice de pini bătrâni, ca să ieșim de sub umbra lor utilă în plaja îngustă de nisip fin amestecat cu pietre vesele, ne aruncăm prosoapele în drum, drum ce se oprește pe mal pentru unii, direct în apa sărată a mării, pentru alții. Sunt magice pământurile insulare, oriunde ar fi ele, cutezătoare și mândre printre atâtea ape, misterioase și ademenitoare, ancorate adânc în mijloc de mare. Diminețile pe insulă au parcă din simplitatea și limpezimea primei dimineți a lumii, de acolo îi vine magia cu care ne încântă.

Capricii

Nu îmi regăsesc vibrațiile olfactive în ritm de petale de trandafiri, nu atunci când caut parfum. Mă sperie roșul aprins, esențele din sticlele astfel colorate îmi copleșesc percepțiile. E complicat să analizezi parfumuri, îți trebuie răbdare, tehnică și atenție, dar e interesant să descoperi aromele discrete din stropii și aburii de parfum. În plus, îmi trebuie un stomac calm, în perfectă armonie cu propria-i existență. Așa este astăzi, iar copilul ce mă însoțește e întotdeauna fascinat de sticluțele strălucitoare cu forme geometrice sau cu expresii mai puțin liniare. Mai mult, atingerea lor și apăsarea butonului magic este o reală încantare, e plăcerea jocului interzis. Așadar mi-am ales un parfum, îmi plac sticluțele mici, mă atrag culorile calde, de pământ, înspre ele mi se duc mâinile întotdeauna, căci senzațiile vizuale și olfactive se împletesc, dezmierdandu-mă echilibrat.Totuși mi-am bazat doar alegerile preliminare pe ambele simțuri, apoi am renunțat înadins la impresia analizatorului optic ca să optez. Am fost eu însămi surprinsă de propria-mi dispoziție organică și sufletească cu care am decis, chiar dacă știu că alegerile emoționale sunt niște capricii și depind de o trăire spontană, adesea extravagantă a momentului. Ca atare descopăr uluită esențele dominante ale petalelor de trandafiri și ale violetelor în noul meu parfum, totodată, însă, mă regăsesc în notele astringente ale lămâiului exotic și ale grapefruitului și în nuanțele subtile de cedru și mentă asiatică ce domolesc pasiunea florală a parfumului.

Frici

Le spun mereu copiilor sa stea pe o raza de cativa m in jurul meu oricand suntem intr-un spatiu public, cu atat mai aproape cu cat spatiul e mai populat. Am deseori clipe cand inghet intr-o disperare cumplita doar imaginandu-mi diverse grozavii in legatura cu copiii. Felix e cel mai mic deci cel mai nazbatios, ma tine suficient de tensionata cand suntem printre oameni si ma determina sa il mai atrag inspre mine din cand in cand. Vino, Felix, langa mine, il chem iarasi. De ce sa vin, azi e ziua de furat copii, e raspunsul lui intrebator, chiar serios de altfel. Doamne fereste, ii zic si-l strang repede in brate.

Un metru cincizeci

Un metru şi cincizeci de centimetri este înălţimea unui preadolescent, adică 10-11-12 ani. Unei mămici de înălţime medie, băiatul de un metru cincizeci îi ajunge cam până la umăr. O mămică de un metru cincizeci este o mămică mică de statură, mai des bunicile mămicilor de înălţime medie au o înălţime puţin mai mare decât un metru cincizeci. Aşa, ca să vă faceţi o idee. Într-un fel este obişnuit să nedreptăţim înălţimea preadolescentina a copiilor noştri. Suntem mult mai interesaţi, inechitabil, dar viaţa are această caracteristică, de lungimea, iniţial, a bebeluşilor noştri, apoi de înălţimea lor, iar etichetele majorităţii hainelor cumpărate ne împrospătează periodic informaţia cu pricina. Apoi, când copiii devin adulţi tineri şi se opresc din creşterea în sus, ajungem să cunoaştem iar măsura lor pe verticală. Dar unde, prin ce colţuri nevăzute se pierd înălţimile degrabă schimbătoare ale copiilor noştri, ajunşi deodată într-o etapă când nici sută la sută copii nu mai sunt, nici adolescenţi nu pot fi încă numiţi?
 
 
 Slăbuţ, cu tenul deschis, aproape transparent, o aproape transparenţă care trădează un înveliş cu o compoziţie sănătoasă, un ţesut tânăr, bine hidratat al feţei, cu un năsuc, permiteţi-mi, vă rog, acest diminutiv, deoarece până să poată fi numit nas mai are, pe care se sprijină în orice moment de trezie o pereche de ochelari ce corectează o vedere mioapă şi care lasă să se întrevadă uşor deformaţi de lentile doi ochi alungiţi şi căprui, cu un păr de lungime medie şi culoare şaten-deschis, mai mereu ciufulit şi o gură care iese în evidenţă mai ales prin dinţii laţi şi neregulat aranjaţi şi gingiile înalte care îi îmbracă, acesta, aţi ghicit, este Horica al nostru, nici copilul, nici adolescentul nostru de un metru şi cincizeci de centimetri. El a rămas ultimul dintre copii în maşină, cu mine, urmează să coboare şi el aproape de şcoală, la două străduţe şi jumătate distanţă de fapt de şcoală, acolo unde am loc să parchez, mai corect să staţionez pentru câteva momente, atâtea doar cât să îl claxonez pentru un zâmbet şi un gest cu mâna uşor iritat de obiceiul meu, după traversarea primei şi jumătate din străzile de trecut, apoi cât să îi urmăresc şi ultima traversare înainte de a-l şti ajuns cu bine pe trotuarul cu şcoala. Opresc maşina, cum am spus, şi îi urez o zi frumoasă înainte să închidă uşa în urma lui. Îi urmăresc cu duioşie mersul nici prea-prea, nici foarte-foarte de apăsat, mişcarea ritmică a proeminenţelor umerilor firavi şi totuşi în curs de lărgire, umeri de care stă geanta plină de cărţi şi caiete agăţată, pantofii prea mari pentru un corp subţire de un metru cincizeci şi îmi ţâşnesc lacrimi din ochi de atâta drag pentru copilul în transformare, în general, şi pentru Horica, în special. Îl sun pe tatăl lui ca să plângem de drag împreună şi ca să ne bucurăm împreună şi plec mai departe. Realizez că un metru şi cincizeci de centimetri este o înălţime de trecere şi sunt gata să îi dau toată atenţia, preţuirea şi recunoastinta mea pentru ce emoţie pozitivă îmi dă ea. E un tranzit şi vreau să mă bucur de el aşa uşor caraghios cum este. E un metru şi cincizeci de centimetri şi este metrul meu jumate pe care îl iubesc!